Minunea Cinstitului Înaintemergător cu monahul Dometie

După ce a trecut ceva vreme, fratele nostru, care nu voia să iasă din corabie, ci aşa cum ne-a povestit mai târziu, avea de gând să coboare la Noul Schit, văzând limpede lucrarea puterii Celui de Sus şi mustrat fiind de conştiinţă, schimbându-se şi înfricoșându-se cu totul, s-a răzgândit.

La 13 ianuarie 1953, stăteam pe balconul din fața farmaciei şi priveam spre cheiul mănăstirii, unde tocmai ajunsese corabia care aducea închinători de la Dafni. Din corabie a ieşit ieromonahul Pavel, cel care fusese de curând rânduit econom la Monoxilitis. În corabie l-am văzut şi pe fratele Leontie, cel rânduit de mănăstire să supravegheze, după obicei, inventarierea şi predarea lucrurilor metocului de către fostul econom Dometie. Acesta venise şi el cu toate lucrurile sale.

Ceilalţi fraţi au ieşit din corabie şi au început să urce pe drumul ce suie spre mănăstire, pe Părintele Dometie îl văd că rămâne în corabie.

Văzând aceasta, m-am mirat şi mă întrebam în sinea mea: „Ce se întâmplă? De ce fostul econom al metocului Monoxilitis stă în corabie şi nu-şi scoate lucrurile sale pe chei?”. De asemenea, văd cum căpitanul corăbiei se chinuia de un sfert de ceas şi mai bine să pornească motorul corăbiei ca să-şi continue drumul dar, din păcate, nu reuşea să facă nimic. Călătorii din corabie au început să se neliniştească, văzând acest lucru neaşteptat.

După ce a trecut ceva vreme, fratele nostru, care nu voia să iasă din corabie, ci aşa cum ne-a povestit mai târziu, avea de gând să coboare la Noul Schit, văzând limpede lucrarea puterii Celui de Sus şi mustrat fiind de conştiinţă, schimbându-se şi înfricoșându-se cu totul, s-a răzgândit şi i-a rugat pe toţi cei din corabie să-l ajute să-şi coboare lucrurile. După ce a ieşit şi el – o, minunile tale, cinstite Înaintemergătorule! –, îndată motorul a pornit şi corabia a putut să-şi urmeze drumul.

Deoarece cu Părintele Dometie aveam legături frăţeşti de mai mulţi ani, de îndată ce a intrat în mănăstire, a venit la bolniţă şi, după ce m-a salutat după obicei, a cerut să mergem în farmacie (farmacia manastirii se afla intr-un loc mai izolat de bucătăria bolniței), ca să nu ne audă fraţii ce se aflau în acea vreme în bucătărie.

– Să mergem să-mi dai un medicament!, mi-a spus.

Atunci i-am răspuns şi eu în glumă:

– Bine, Părinte Dometie, dar ai venit bolnav de la Monoxilitis?

– Da, şi sufleteşte şi trupeşte, mi-a răspuns.

După ce am intrat în farmacie şi am încuiat uşa, am văzut că era epuizat sufleteşte, foarte mâhnit şi plâns.

– Ce ai, Părinte Dometie?, l-am întrebat. Ce ţi s-a întâmplat?

– Crezi că şi astăzi se fac minuni?, m-a întrebat.

– Da, cred, i-am răspuns eu, aşteptând cu uimire să aud ceea ce avea să-mi spună.

După o vreme de tăcere mi-a zis:

– Fiindcă ştiu că crezi, de aceea am venit să-ţi mărturisesc ce mi s-a întâmplat. Poate în felul acesta mi se va uşura durerea.

După ce i-am spus câteva cuvinte de încurajare, a început să-mi mărturisească cele ascunse ale inimii sale:

– Ai văzut cum am rămas în corabie şi nu voiam să ies?

– Da, i-am răspuns, am văzut şi tocmai mă miram de ce stăteai şi nu coborai. Nu puteam să-mi explic aceasta.

– După ce am predat metocul noului econom, am hotărât să nu mai vin în mănăstire, ci să plec în altă parte. Dar, din care pricină voiam să fac aceasta, nu încerca să afli. Şi spunând acesta, nu-şi putea ţine lacrimile.

– Hotărâsem să merg la vărul meu Ioasaf de la Noul Schit, dar precum limpede se vede, nu a fost plăcută Cinstitului Înaintemergător această dorinţă a mea. Şi după cum ai văzut, atunci când a ajuns corabia jos, în port, şi au coborât fraţii care încercaseră cu multe rugăminţi să mă convingă să vin şi eu împreună cu ei, eu nu i-am ascultat şi am rămas înăuntru. Atunci ce s-a întâmplat? S-a stricat motorul şi o jumătate de ceas şi mai bine am rămas ţintuiţi locului. Iar căpitanul nu se dumirea ce se întâmplă şi ce a păţit motorul, mai ales că nu descoperea nicio defecţiune. Dar imediat ce am coborât eu, a pornit şi motorul.

Auzind acestea, l-am mângâiat cât am putut şi l-am sfătuit să facă răbdare şi să-şi albă nădejdea în Cinstitul Înaintemergător, deoarece acesta este cel ce se îngrijeşte şi chiverniseşte mănăstirea. Şi de aceea toţi suntem datori să alergăm, fiecare după putere, să-i slujim, ca să se săvârşească cum se cuvine toate cele ale mănăstirii. După ce mi-a povestit toate acestea, aplecat, nevrând să ia de la mine nici măcar un pahar de apă, deşi l-am îndemnat mult, ci s-a îndreptat spre chilia sa dorind, după cum am socotit eu, să plângă până ce avea să fie mângâiat de dumnezeiescul Har. Aşa s-a şi petrecut, deoarece vreme de trei zile şi mai mult nu a ieşit din chilia sa, ci a plâns necontenit şi s-a mărturisit cerând din înălţime ajutor şi mângâiere dumnezeiască.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 137-140)

De la același autor

Ultimele din categorie