În satul nostru se reconstruieşte Biserica Sfântului Nicolae. Conform legendei, nu departe de biserică a fost găsită de către un „nebun pentru Hristos” o icoană a Sfintei Parascheva. Ţăranii au luat-o cu forţa şi au adus-o la biserică. Însă ea, în chip minunat, a fost găsită din nou în acelaşi loc, lângă izvor. Mai târziu, acolo a fost înfiinţată o mănăstire de femei, iar apa din izvor era socotită tămăduitoare.

Biserica se reconstruieşte cu greu. Au fost refăcuţi pereţii, s-au scos tone de gunoi, s-a cimentat podeaua şi s-au pus geamurile. Din păcate, turla bisericii este din cărămidă şi din cauza ploilor se năruie. Trebuie acoperită cu tablă, dar nu mai avem resurse. Noi dorim din tot sufletul să ne rugăm în biserică şi sperăm că Dumnezeu ne va trimite şi un preot. În luna mai, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, din satul vecin, Vâşnii Volocika, a venit la noi un preot. Peste o săptămână, de Sfânta Treime, s-a stins din viaţă o bătrână, Maria Tomkina, care îl cinstea în mod deosebit pe Sfântul Nicolae. Sfântul i-a apărut de două ori. Maria ne-a povestit aceasta după slujbă, la masa de sărbătoare.

Prima dată, când era mai tânără, a fost arestată pentru că nu venea la muncă. A fost închisă în casa parohială. A plâns şi s-a rugat toată noaptea. Dimineaţa, o mână grea de bărbat, povestea ea, a atins-o pe umăr. Era Sfântul Nicolae, care i-a spus că nu va păţi nimic. Maria a trecut fără frică pe lângă miliţian şi, într-adevăr, două ore mai târziu, a fost eliberată. Noi am întrebat-o de ce era sigură că acela fusese anume Sfântul Nicolae, iar ea ne-a explicat că lui i se rugase cel mai mult.

A doua oară, Maria l-a văzut iarna, în pădure, când aducea cu carul lemne pentru calea ferată. Ne spunea că se ruga întotdeauna Sfântului Nicolae ca să ajungă cu bine şi să nu se răstoarne carul cu lemne. Lângă o moviliţă, unde multe care se răsturnau, pe trunchiul unui mesteascăn retezat stătea aşezat un bătrân, îmbrăcat în negru. El a salutat-o. Când au ajuns la destinaţie, femeile au întrebat-o de ce acesta a salutat-o numai pe ea şi nu şi pe ele. Iar bărbaţii care mergeau în urmă le întrebau pe cine au văzut. La întoarcere, lângă mesteacăn, nu mai era nimeni. (Nicolae Dubrovin, satul Tubos, regiunea Tver)

(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, București, 2004, pp. 226-227)