Cum putem stăpâni timpul

În viața trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenționez să încerc să vă conving ca dispuneți de mai mult timp și că vă puteți ruga cu condiția să voiți, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor și accelerării vieții.

În viața trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenționez să încerc să vă conving ca dispuneți de mai mult timp și că vă puteți ruga cu condiția să voiți, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor și accelerării vieții. Vă voi cruța de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puțin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune și reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înșine, vom vedea că există multe momente scurte, care ar putea să aparțină, totodată, lui Dumnezeu și nouă.
Dar vreau mai ales să vă vorbesc aici de o problemă care îmi pare și mai importantă încă: felul în care putem controla și opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm în prezența lui Dumnezeu într-o stare de liniște și pace interioară care ne eliberează de noțiunea timpului; nu mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat, ci la impresia subiectivă că timpul curge și că „nu avem timp“. Mi-ar place la început să vă atrag atenția supra unui lucru pe care-l știm cu toți și care este un subiect permanent de discuție. E absolut inutil să alergăm după timp pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se grăbește să ne întâlnească. Fie că doriți cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent, fie că nu dați nici o importanță acestui lucru, puteți fi siguri că va sosi, și orice veți face, viitorul va deveni prezent; așa că nu e nevoie să sărim din prezent în viitor.

…încercăm continuu a trăi, ca să spun astfel, cu câțiva centimetri mai înainte. O astfel de atitudine este aceea care ne împiedică să trăim din plin clipa prezentă care este totuși singurul moment în care ne putem afla. În realitate suntem grăbiți.

În schimb, știm tot ce se petrece, când suntem în vacanță. Chiar dacă mergem repede, cu vioiciune și într-un pas mai rapid, sau dacă alergăm, nu suntem presați, căci ceea ce contează atunci pentru noi este plimbarea și nu scopul de atins. Iată ce trebuie să învățăm referitor la rugăciune: să învățăm a ne fixa în prezent.

Există așadar, referitor la timp, momente în care, fără să intrăm prea mult în detalii, e posibil să percepem că clipa prezentă există: trecutul a dispărut iremediabil, el nu mai are importanță, în afara cazului în care face parte din prezent, și putem spune același lucru despre viitor, fiindcă el poate fi sau poate să nu fie. E ceea ce se întâmplă, de exemplu, cu prilejul unui accident, într-o situație periculoasă care pretinde să acționați cu iuțeala fulgerului: nu mai aveți timpul să treceți confortabil din trecut în viitor. E necesar să vă aflați atât de complet în prezent încât toate energiile voastre, întreaga voastră știință sunt condensate în „acum“. Descoperiți cu un interes viu că voi vă aflați în „acum“. Trebuie, cred, să ne exersăm să oprim timpul și să ne menținem în prezent, în acest „acum“, care este și punctul de intersecție a timpului cu eternitatea.

Ce putem face în acest scop? Iată un prim exercițiu. Puteți să-l încercați când nu aveți absolut nimic de făcut, când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, și când vă permiteți cinci minute, trei minute, o jumătate de oră de inactivitate. Așezați-vă și spuneți: „Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci minute“. Destindeți-vă apoi și în tot acest timp (la început nu veți rezista mai mult de două, trei minute) repetați: „Mă aflu în prezența lui Dumnezeu, în prezența mea însumi și a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniștit, fără să mă mișc.“ Evident se impune o precauție: trebuie să hotărâți că, în timpul celor două sau trei minute pe care vi le-ați fixat, ca să învățați că prezentul există, nu vă veți lăsa smulși din el de apelul telefonului sau de soneria de la ușă, sau de un impuls energic și brusc care vă împinge să executați, de îndată, ceva ce așteaptă de zece ani! Dacă vă deprindeți să faceți astfel în momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci când veți fi învățat să nu vă agitați lăuntric și să rămâneți cu totul liniștit și fericit, pașnic și senin, exersați-vă apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veți putea prelungi și mai mult.

Când veți fi dobândit această liniște, această seninătate, va fi necesar să vă deprindeți a opri timpul nu numai în momentele când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci și în momentele când se accelerează, când devine exigent. Iată cum trebuie să procedați: sunteți pe cale să faceți ceva ce socotiți că este util; sunteți convinși că dacă vă veți opri, pământul se va opri și el; dacă la un moment dat hotărâți: „mă opresc!“, veți face descoperiri interesante. Veți descoperi, în primul rând, că pământul nu se oprește și că întreg universul – dacă reușiți să vi-l închipuiți – poate aștepta în timp ce atenția voastră e îndreptată în altă parte…
Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un deșteptător. Întoarceți-i soneria și spuneți: „Bun! Lucrez fără să mă uit la ceas, până sună soneria“. Acest amănunt este foarte important, căci trebuie să pierdem obișnuința de a privi ceasul… Când deșteptătorul sună, știți că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să existe și că sunteți ferm hotărât să nu părăsiți lucrul în care vă aflați. Acest timp aparține lui Dumnezeu și vă instalați în acest timp al lui Dumnezeu cu liniște, tăcut, pașnic… La început vă veți da seama cât e de greu și veți descoperi brusc că e de primă urgență să terminați cutare scrisoare, să citiți cutare pasaj. În realitate, vă veți da foarte repede seama că puteți prea bine amâna această ocupație timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fără să se producă nici o catastrofă. Și dacă aveți de făcut o muncă ce cere toată atenția voastră, veți constata că o puteți face mai repede și mai bine!
Pot să vă dau un alt exemplu. La începutul carierei mele medicale, îmi părea că sunt nedrept cu pacienții mei care-și așteptau rândul, când examenul unui bolnav îmi răpea mai mult timp. Așa că, prima zi, am făcut eforturi să fiu expeditiv. Mi-am dat seama că la finele zilei nu mai aveam nici cea mai mică amintire despre persoanele examinate, fiindcă tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se cufunda dincolo de bolnavul din fața mea, în sala de așteptare, ca să-i număr pe toți cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era că trebuia să pun din nou toate întrebările pe care le pusesem deja, să refac de două sau trei ori examenele la care procedasem; când consultația se termina, nu mai știam pe ce lume mă aflu. Probabil nu toată lumea este ca mine, se poate să aveți memorie mai bună, dar redau această anecdotă ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se poate întâmpla tuturor. Înțelesei atunci că eram lipsit de conștiință profesională și mă hotărâi să procedez de acum înainte ca și cum pacientul care era în cabinetul meu era singurul. Îndată ce mă surprindeam gândind: „trebuie să mă grăbesc“, mă așezam și angajam cu bolnavul meu o scurtă conversație de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am constatat că nu mai aveam nevoie de această stratagemă: puteam de acum încolo să fiu total prezent față de munca mea, și la sfârșitul convorbirii îmi dădeam seama că pierdusem de două ori mai puțin timp decât înainte, deși acum văzusem și auzisem totul. Începând de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la numeroase persoane cu ocupații foarte variate; totdeauna ele au fost eficace. Deci, dacă faceți aceste exerciții – oprind la început timpul imobil, apoi timpul care încearcă să se scurgă cu toată viteza - , dacă vă opriți spre a spune nu, veți vedea că din momentul în care veți fi învins tensiunea lăuntrică, agitația interioară, febrilitatea și anxietatea voastră, timpul se va scurge într-un ritm cu totul normal. Puteți ajunge oare să vă convingeți că un singur minut se scurge în fiecare minut? Totuși așa este! E poate ciudat, dar adevărat, cu toate că cinci minute pot fi comprimate și se pot scurge în 30 de secunde! Nu e deloc așa; fiecare minut are aceeași durată ca minutul care urmează, fiecare oră durează cât și ora următoare. Nici o catastrofă nu se produce. Imi veți spune: „voi găsi oare timp să fac totul?“ Vă voi răspunde după modelul rusesc: „Dacă n-o să muriți înainte, veți avea!“ Și iată alt dicton de același fel, care într-o zi sau alta vă va putea fi de ajutor: „Nu vă faceți griji despre moarte. Când va veni voi nu veți mai fi, cât timp sunteți ea nu este.“ Principiul este același: „de ce să-ți faci griji despre o situație care se va rezolva de la sine?

De îndată ce veți fi deprins să nu vă mai agitați, veți putea face orice, indiferent în ce ritm, cu toată atenția și repeziciunea dorită, fără să aveți impresia că timpul vă scapă sau vă depășește prin viteză. E exact ca impresia pe care o ai când ești în vacanță. Așa cum am subliniat mai sus, poți merge repede sau încet, fără să te ocupi de timp, fără cea mai neînsemnată noțiune de timp, fiindcă nu faci ceea ce ești pe cale să faci și fiindcă nu urmărești nici un obiectiv precis. Veți descoperi că vă este posibil să vă rugați în toate situațiile și că nu există nici o circumstanță în lume care să vă poată împiedica. Singura piedică adevărată în calea rugăciunii intervine când vă lăsați înghițiți de furtună, când lăsați furtuna să pătrundă în voi, în loc s-o lăsați să bântuie în jurul vostru.

A acționa astfel este în puterea noastră și trebuie să ajungem la aceasta. Dar aici ca și în alte domenii se cere un antrenament sistematic și inteligent. Deprindeți-vă să stăpâniți timpul: veți deveni capabili, orice ați face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur și simplu în confuzia vieții moderne, să vă mențineți în pace, nemișcați în prezent, în fața lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiți lui Dumnezeu aduceți-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstrați tăcerea vă puteți odihni în liniște. „Ochiul“ ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiți chiar acolo unde se găsește Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergență al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reținute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viața Părinților deșertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbește, cuvintele mele îi vor fi inutile“. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaștem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?

Este esențial să fii la pândă și treaz, și totodată calm și destins, echilibru foarte greu, dispoziție contemplativă, spre tăcere contemplativă, pe de o parte o disponibilitate trează – în deschiderea totală a unui spirit liber de orice prejudecată, ca și de orice expectativă – de a permite șocul a tot ce se va întâmpla pe cale; pe de altă parte pacea care va permite să primești acest șoc în mod obiectiv, fără să proiectezi asupra lui imaginea distrugătoare a propriului vis interior.

Acum 20 de ani, puțin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo. Ea mi-a spus: - Părinte, doresc să-mi dați câteva îndrumări cu privire la rugăciune. Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus: - De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputația că se pricep și niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns rațional! Așa că m-am gândit că, întrucât dv. Probabil nu știți nimic în această problemă, s-ar putea să-mi dați răspunsul cel bun.

Era î intrare în subiect care mă încuraja! Așadar am întrebat-o:
- Care este problema dv.?
- De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus și niciodată n-a simțit prezența lui Dumnezeu.
Așa cum am putut i-am exprimat gândul meu: - Dacă vorbiți tot timpul, nu-I lăsați lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
- Ce trebuie să fac?
Intrați în camera dv. După micul dejun, puneți-o în ordine, așezați-vă fotoliul într-o poziție strategică astfel ca să întoarceți spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele își îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeți candela în fața icoanei și, pentru început luați la cunoștință de camera dv. Mulțumiți-vă să stați, privind în jurul dv. și încercați să vedeți unde trăiți: sunt sigur că, dacă n-ați încetat să vă rugați de 14 ani, de mult timp n-ați privit camera. Luați-vă apoi andrelele și, timp de un sfert de oră, tricotați în prezența lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunțați măcar un cuvânt în rugăciune. Mulțumiți-vă să tricotați și încercați să vă bucurați de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă: - Știți, merge!
- Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
- Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniștească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conștiința!“ Am străbătut camera cu privirea și întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporții plăcute, spațioasă și am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile“. Mă simțeam complet liniștită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniștea, dimpotrivă, liniștea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, așa că mi-am luat andrelele. O conștiință din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau brațul fotoliului, tic-tacul liniștit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanță. Nu era absența, ci prezența a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observație foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conștiința că tăcerea aceasta era o prezență. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniștea, pacea, armonia“.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani și spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniștită și pașnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când își recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeași experiență dacă, în loc să voim cu orice preț să facem ceva, ne-am mulțumi să spunem: „Mă găsesc în fața lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mișcăm!“ Cunoașteți desigur, din viața preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul țăran care petrecea ore întregi la biserică nemișcat și fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?“ el răspunse: „Eu îl privesc și El mă privește!“

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilității, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greșeală să credem că putem începe cu sfârșitul: tăcerea inimii și a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinții ruși – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă și incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menține într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, și mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:“Stau la ușă și bat“.

De la același autor

Ultimele din categorie