Bisericuţa din satul slatinelor

Sărata - Dobreni, un sat mic şi îmbătrânit din ţinutul Neamţului, este locul în care se păstrează un monument istoric de o deosebită însemnătate pentru arhitectura populară în lemn: o splendidă bisericuţă ce stă în picioare de 261 de ani.

La Sărata am ajuns într-o după-amiază de toamnă târzie, cu ceaţa învăluind tainic dealuri, case şi păduri. Din Dobreni, de la şoseaua ce leagă oraşele Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, la capătul unui drum pietruit de aproape un kilometru, ce trece ameninţător pe un pod de lemn, apoi urcă şerpuit spre poiana de la poalele Dealului Balaurul, se găseşte unul dintre cele mai valoroase monumente istorice ale judeţului Neamţ. Construită cu lemn „de pe loc“, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, lăcaşul e o capodoperă a arhitecturii populare. E linişte peste tot, iar această căsuţă a lui Dumnezeu pare cu totul ruptă de lume, de zgomot, de agitaţie. În pacea amurgului nu se aud decât foşnetul frunzelor rătăcite pe crengi şi cântările ce străbat prin uşa întredeschisă a bisericuţei.

Sărata, un sat mic şi îmbătrânit, s-a format între dealurile împădurite ale Bănelului şi Balaurului, pe o fostă moşie boierească. Istoria micii biserici de lemn se confundă cu cea a satului însuşi. Veacurile au trecut, generaţiile s-au succedat, însă lăcaşul dăltuit în lemn a rămas neatins, ca un reper al credinţei statornice a oamenilor ce au vieţuit şi vieţuiesc pe aceste meleaguri nemţene.

Locul, oarecum izolat, e de o frumuseţe uluitoare. Pretutindeni coline, unele împădurite, altele cu livezi sau vii agăţate de spate. Vara, îmi spune parohul Constantin Filip, împrejurimile îţi taie respiraţia. Lucrurile se complică la vreme de iarnă, când gerurile şi valurile de omăt sunt greu de înfruntat, deşi totul e încă şi mai frumos.

Chiar dacă e un pic ferită de la drumul principal, bisericuţa se bucură de vizita a numeroşi turişti, mai ales vara. Unii, povesteşte părintele, sunt atât de încântaţi, încât se reîntorc. „Dacă au fost o dată, revin. Participă, spre exemplu, la slujba Învierii. Şi asta nu poate decât să ne bucure“, spune pr. Filip.

261 de ani de istorie

Ridicat la 1752, pe locul unei vechi păduri de stejar, lăcaşul de lemn ce slujeşte micii comunităţi de la Sărata este, astăzi, unul dintre cele mai bine conservate din întreg judeţul Neamţ. Iniţial biserica a purtat hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“, pentru ca mai târziu să primească şi ocrotirea „Sfântului Dumitru“.

Vreme de mai bine de două veacuri a fost filie a parohiei Dobreni, aici slujindu-se doar o dată la trei săptămâni. Din 2004 însă a devenit biserică de parohie, slujind celor 114 suflete ce-au mai rămas în casele bătrâneşti răsfirate pe coclauri. „Sunt 61 de căsuţe, multe locuite de bătrâni, mulţi cu diferite suferinţe. Este un sătuc pe cale de dispariţie, din nefericire. Şi odată cu bătrânii aceştia pierdem şi tradiţiile frumoase ale satului. Chiar dacă satul e foarte îmbătrânit, copiii acestor oameni nu uită de unde au plecat, vin şi îşi îngrijesc părinţii şi sunt foarte legaţi de bisericuţă“, povesteşte părintele Filip, în timp ce intrăm pe uşa scundă a lăcaşului.

Părintele a venit aici de când s-a înfiinţat parohia Sărata. S-a legat de oameni, de locurile acestea ce te umplu de o stranie pace, de taina şi frumuseţea bisericii de lemn. A încercat, pe cât i-a stat în puteri, să-i readucă pe oameni între bârnele acestea sfinţite, să-i încurajeze să vină să se roage ori de câte ori simt nevoia.

Iar cu bisericuţa a luat totul de la zero, muncind cot la cot cu localnicii, ca să-i redea strălucirea şi suflul de altădată. De altfel, curăţenia şi grija până în detaliu se observă peste tot în jur, iar monumentul este pus în valoare încă şi mai mult de cadrul natural atât de generos.

Stilul arhitectural

Monumentul este construit din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cheotori“ şi aşezate pe temelie de piatră de râu. La exterior se remarcă frumuseţea şi rezistenţa lemnului, pentru a cărui îmbinare nu au fost folosite decât cuiele de lemn. La mijlocul pereţilor de bârne poate fi admirat un splendid registru cioplit „în frânghie“, ce încinge biserica asemeni unui brâu. Tot la exterior, se remarcă micile console sculptate „în cap de cal“, pe care se sprijină acoperişul.

Lăcaşul este acoperit cu draniţă, aflată acum, din păcate, într-o avansată stare de degradare.

Interiorul şi comorile sale

Interiorul fascinează prin simplitate, eleganţă şi acel aer tainic ce pare că străbate de dincolo de timp. Spaţiul e îngust şi mic. Aproape că îţi imaginezi cum trăitorii de odinioară vor fi ascultat Sfânta Liturghie, umăr la umăr, într-o intimă şi caldă legătură de frăţietate, într-un spirit comunitar ce nouă, astăzi, ne cam lipseşte...

Din nefericire, în anii '80 ai secolului trecut, interiorul a fost blănit cu scândură, peste care s-a aplicat apoi un strat de vopsea de culoare albastră, ce ştirbeşte din frumuseţea ansamblului. Această intervenţie, deşi greşită, ar putea fi remediată în cazul unui proces complex de restaurare.

La început, se pare că bisericuţa avea doar altar, naos şi un pridvor deschis, cu o bogată ornamentaţie sculptată, ce astăzi serveşte drept pronaos. Mult mai târziu a fost adăugat şi un pridvor închis.

Catapeteasma este cea originală. Deşi nu a fost niciodată restaurată, aceasta se păstrează într-o stare relativ bună. O restaurare a icoanelor, afectate de fumul lumânărilor, se impune totuşi.

Cheile de boltă sunt de o uimitoare graţie şi frumuseţe. Cercetătorii Titu Elian şi Ioana Cristache Panait apreciau, în studiul lor asupra bisericilor de lemn din Moldova, sistemul de boltire al acestei bisericuţe, remarcând modul în care „semicalotele în fâşii curbe de deasupra absidelor se unesc cu bolta naosului“. „În inventarul bisericii s-au păstrat două sfeşnice de paie, datate la 1898, o serie de icoane vechi, datate în secolul XVIII, precum şi câteva cărţi bisericeşti şi antimise vechi pe care le-am aranjat într-un mic colţ muzeal“, explică pr. Filip.

Bisericuţa ar putea fi complet restaurată

Din fericire, cu excepţia intervenţiilor reversibile de la interior, lăcaşul n-a suferit nici un fel de modificări în decursul istoriei sale.

De asemenea, întreaga construcţie s-a păstrat într-o stare excelentă, deşi nu a fost supusă niciodată unui proces complet de restaurare. Cu toate acestea, parohul Constantin Filip a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca bisericuţa în care slujeşte să aibă parte de cuvenita primenire. Iar prioritatea zero este draniţa de pe acoperiş, care trebuie schimbată cât de urgent. „Sunt multe de făcut la biserică şi vor fi întotdeauna multe de făcut, mai ales că-i monument istoric. Trebuie să facem multe şi pentru sufletul celor care vin să se roage aici. Sperăm ca în acest an sau în 2014, atunci când am înţeles că se vor finanţa astfel de proiecte, să obţinem fonduri pentru a demara un proces complet de restaurare. Avem deja toată documentaţia pregătită pentru a o depune la Ministerul Culturii“, spune părintele Constantin Filip.

„Ca acasă“

Deşi satul este îmbătrânit, deşi locul este destul de izolat, parohul n-ar mai pleca de aici. S-a ataşat de oamenii aceştia frumoşi la suflet, care, deşi bătrâni, deşi suferinzi, indiferent de vreme, sprijiniţi în cârjă, iau drumul bisericuţei de lemn. „Aici, relaţia cu oamenii este mai strânsă. Mă simt ca acasă. Când vin, simt că aici e familia mea. Am reuşit să-i apropii pe credincioşi foarte mult de biserică, pentru că multă vreme au fost vitregiţi de slujbele religioase. Mi-aş dori o prezenţă de sută la sută a lor în biserică, dar ştiu că este foarte greu. Şi cel mai trist lucru este că nu avem copii. Când într-o biserică vezi doar câteva chipuri de copii, parcă aşa, undeva, înlăuntrul tău, te mâhneşti“, mărturiseşte preotul de la Sărata.

Bătrânii povestesc că aici, în curtea bisericuţei, s-au turnat scene dintr-un film - „Sâmbăta morţilor“. Evenimentul, ieşit din comun, a antrenat întreaga comunitate la acel moment. Oamenii îşi aduc şi acum aminte de bocitoarele de la mormintele din jurul bisericii şi de actorii, în diferite roluri, ce coborau călare de pe Dealul Bănelului, aflat în imediata apropiere. „Bătrânii îşi amintesc cu emoţie de acea perioadă, ca de nişte momente extraordinare. Deşi am căutat acest film, n-am reuşit să găsesc nici o secvenţă măcar. Mi-aş fi dorit tare mult să văd care era arhitectura bisericii la acea vreme“, spune preotul.

Sărata, satul „slatinelor“

Potrivit unei legende locale, pe aşezarea pe care se află astăzi satul existau păduri mari şi bătrâne, în proprietatea unui boier care stăpânea şi moşia Sărăţica. „În una din păduri, într-o poiană frumoasă, s-a aşezat un om care şi-a făcut un bordei. Apoi a început să taie pădurea din jur şi să-şi dureze case pentru fiii şi nepoţii lui, precum şi o bisericuţă care există şi astăzi. Proprietarul, neavând moştenitori, a donat ambele moşii, Sărăţica şi Sărata, Mănăstirii Pângăraţi, care le-a stăpânit până la 1834, când a fost expropriată moşia Sărata şi dată în stăpânirea locuitorilor“.

Locul este împânzit de izvoare de apă sărată - slatine, cum le spun localnicii -, de unde îşi trage numele şi aşezarea.

Citește alte articole despre: biserica de lemn, Sărata - Dobreni

De la același autor

Ultimele din categorie