Părinţii filocalici au scris foarte mult despre patimi, despre lupta cu patimile, le-au clasificat între ele. Patimile legate de desfrânare, cele trupeşti, de lăcomia pântecelui, care sunt legate între ele oarecum, ocupă un loc prim în aceste opere. Acest tip de lectură, care este fundamental pentru un creştin, poate fi eficient pentru oamenii de astăzi, pentru tineri, pentru cei care sunt frământaţi cu astfel de patimi?

Patimile sunt patimi, şi pentru călugări şi pentru ne-călugări, pentru mireni şi pentru cei care trăiesc celibi. Dacă noi ar trebui să înţelegem să fim călugări în căsătorie, asta înseamnă să avem o viaţă de rugăciune (o viaţă ascetică chiar) în căsnicie şi aceasta fără să suspendăm relaţiile sexuale. Pentru că, în vreme ce acestea sunt permise în căsătorie, în călugărie nu sunt. Şi pentru fiecare om căsătorit, problema este cum să trăiesc normal în calea pe care mi-am ales-o, iar calea pe care mi-am ales-o este căsătoria. Pe mine nu mă interesează cum să nu am relaţii cu soţia mea. Sigur că pot să practic o perioadă de abstinenţă, o perioadă de post, pot face lucrurile astea, dar nu asta mă interesează pe mine. Pe mine mă interesează cum să nu greşesc înăuntrul celor pornite.

De aceea trebuie, pentru tinerii mai râvnitori, o atenţie mai mare, o atenţie sporită, ca să nu cadă într-o extremă care nu le este lor proprie. O patimă a desfrânării la un călugăr înseamnă o relaţie sexuală (dacă dă curs acestei patimi), în timp ce un aspect care rezultă din colaborarea care se face între minte, inimă, hipofiză şi alţi hormoni, ca substanţe existente în noi şi create de Dumnezeu, pentru mine ca om căsătorit, este cu totul altceva. Eu vreau să fiu normal în normalitate mea de om căsătorit. El ar păcătui, acceptând aceasta, chiar şi în gând, pe când eu nu păcătuiesc. Vreau să zic că viaţa de familie trebuie să fie o viaţă normală, nici de continuă abstinenţă, dar nici de destrăbălare, deci nu de exagerare, ci normală.

Am văzut tineri care nu sesizează că ceea ce au scris Părinţii filocalici au scris pentru călugări, uneori au scris şi pentru mireni, dar mereu au recomandat dreapta socoteală. Foarte mulţi tineri buni în biserică se spovedesc, se împărtăşesc, dar greşesc la capitolul acesta, când intră prin căsătorie în viaţa de familie. Încearcă să facă în căsătorie ascetism mănăstiresc, monahicesc. Nu că n-ar fi bine în general, dar trebuie multă atenţie. Căci, odată un tip de viaţă început, tipul respectiv trebuie să aibă un anumit ritm şi ritmul acesta îl stabilesc cei doi. Sunt cazuri în care soţul nu-şi înţelege soţia, soţia nu-şi înţelege soţul şi sunt multe exemple negative de dat.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 85-86)