Biserica Mănăstirii Horaița intră în atenția contemporanilor după anul 1822, an în care devine stareț aici Cuviosul Irinarh Roset. După peregrinările sale ca monah la Mănăstirea Neamțului și la Athos sau ca sihastru în pădurile Nechitului sau ale Horaiței, Cuviosul Irinarh părăsește Schitul Horăicioara din deal, de a cărui ospitalitate precară se bucurase, și coboară într-o poiană, unde va rostui o puternică obște călugărească, formată din 70 de persoane, pentru care se va construi și biserica de lemn între anii 1822-1824.

Activitatea Cuviosului Irinarh Roset a rămas în istorie ca epoca de apogeu în viața acestei comunități monastice. Mediul duhovnicesc de aici, de mare elevație morală, va forma călugări valoroși, remarcați ulterior la diferite mănăstiri din țară și de la Athos.

Cuviosul Ermoghen Buhuș a construit cât nu a ridicat niciodată vreun stareț al Horaiței

Odată cu plecarea acestui părinte duhovnicesc, obștea cunoaște forme de destrămare, cauzate de lipsurile materiale, dar și de alte motive. Noul stareț, Părintele Ermoghen Buhuș, primul ucenic al Cuviosului Irinarh Roset, materializează proiectul acestuia de a construi o mare biserică din piatră. Deși a fost un bun organizator, el nu a avut calitățile și harul de duhovnic al predecesorului. Marele său merit a constat în construirea, de-a lungul a două decenii, a noului lăcaș, care întrecea în dimensiuni majoritatea bisericilor din împrejurimi. În acest interval de timp reînnoiește și paraclisul închinat Sfântului Ierarh Nicolae, ridicând și alte construcții, precum chiliile și casele (arhondaric).

Prin efortul său în plan duhovnicesc, Cuviosul Irinarh Roset apare, în perspectiva timpului, ca adevăratul ctitor al Horaiței secolului al XIX-lea. Părintele Erghemon Buhuș i-a continuat opera, salutară sub raportul construcțiilor, construind cât nu a ridicat niciodată vreun stareț al Horaiței.

Mănăstirea, în secolul al XIX-lea

La numai un an de la sfințirea bisericii mari, Cuviosul Ermoghen Buhuș transpune în piatră mica biserică de lemn a Horăicioarei și reînnoiește chiliile. Mănăstirea nu mai era săracă, ca la începuturi. În afară de clădiri, ea își păstra 17 fălci de pământ, o moară și o vie la Miroslava, crescând animale și îngrijind albine.

Călugării duceau atunci o viață idioritmică, în căsuțe rustice și primeau, după secularizarea averilor mănăstirești (1863), o indemnizație financiară de întreținere, pe care stareții o plăteau nu întotdeauna cu regularitate. Câțiva sihaștri viețuiau în colibe sau în pădurile din împrejurimi, menținând legăturile cu Mănăstirea Horaița, unde veneau periodic pentru a primi Împărtășania și câteva alimente. Tot aici se retrăgeau definitiv înainte de moarte.

Anii 1860-1866 reprezintă o perioadă de cumpănă în istoria Mănăstirii Horaița. Secularizarea averilor mănăstirești și reorganizările în curs pun sub semnul întrebării existența acesteia.