Arhimandritul Irinarh Roset, de la Mănăstirea Horaiţa şi Muntele Tabor (1771-1859)

Acest cuvios arhimandrit, stareţ, duhovnic şi sihastru a fost unul din marii călugări ai monahismului românesc din secolul XIX.

Cuviosul Irinarh s-a născut în anul 1771 în oraşul Focşani, din vestita familie de dregători moldoveni, numită Roset. Părinţii săi, Nicolae şi Pelaghia, l-au crescut în frică de Dumnezeu şi l-au dat să înveţe carte românească şi elinească, după obiceiul vremii. La vârsta de 20 de ani, părinţii voiau să-l căsătorească; dar el, pe ascuns, s-a dus la Mănăstirea Neamţ să se facă monah. După trei ani de ascultare este călugărit şi apoi rânduit ca ucenic la tipografia mănăstirii, de curând înfiinţată. Aici ajunge tipograf iscusit şi lucrează la tipărirea Vieţilor Sfinţilor.

Dorind să sporească în nevoinţa călugărească şi să urmeze părintelui său duhovnicesc, ieroschimonahul Iosif Pustnicul de la Văratec, a plecat din Mănăstirea Neamţ şi s-a făcut sihastru în pădurile din jurul Schitului Nechit, ţinutul Neamţ. Aici petrece în linişte 12 ani de zile, ajungând un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus. În anul 1823 pleacă spre Sfântul Munte, dar este oprit la Bucureşti de prietenul său, Mitropolitul Grigorie, ca să-i organizeze tipografia. După trei ani de ascultare la Mitropolia Ungrovlahiei, în anul 1826 pleacă la Muntele Athos, unde stă numai doi ani din cauza răscoalelor balcanice.

În anul 1829 se întoarce în Moldova şi ajunge pustnic în Muntele Horaiţa. În anul următor este făcut preot şi arhimandrit la Iaşi, de Mitropolitul Veniamin Costachi. În anul 1831 întemeiază Mănăstirea Horaiţa şi devine primul ei stareţ, păstorind această mănăstire până în anul 1843 şi formând un sobor de peste 70 de călugări. Apoi, lăsându-l stareţ pe unul dintre ucenici, pleacă la Locurile Sfinte cu ierodiaconul Nectarie Banul şi se stabilesc pe Muntele Tabor. Acolo petrec împreună 16 ani de zile în desăvârşită sihăstrie şi dorire de Dumnezeu, răbdând multe ispite de la oameni şi de la diavoli. În anul 1859 începe construcţia unei mari biserici de piatră pe Tabor, în cinstea sărbătorii Schimbării Domnului la Faţă, dar nu reuşeşte s-o termine.

La 26 decembrie 1859, cuviosul arhimandrit, stareţ şi duhovnic Irinarh se mută la cele veşnice, regretat de fiii săi duhovniceşti, şi este înmormântat în biserica începută de el şi terminată de ucenicul său. După câţiva ani, osemintele sale au fost strămutate în partea de miazăzi, alături de ctitoria sa.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 397-398)