Să luptăm și să fim sinceri: vălul urât dispare și bucuriile mari nasc. Viața merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiție însă: să nu o trăim periferic, să o trăim în adâncime, în esență.

Viața nu este ceva abstract, produs al minții noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viața există în cosmos. Viața este tendință, este creație, este armonie. Viața este schimbare și totuși permanență.

Rațiunea nu poate să o cuprindă; nu poate, pentru că ea este în viață. Rațiunea fragmentează, distruge viața. Viața cuprinde rațiunea.

Sfera vieții este mai mare decât a rațiunii. Când spunem viață, afirmăm toate elementele și însușirile existenței, adică: realitate, echilibru și armonie; rațiune, libertate și creație. Ființa noastră trebuie să se aplece asupra vieții. Așa se împlinește.

Pentru a trăi și a cuprinde înțelesul a tot ce este trebuie să avem simțul și sensul vieții. Aici stă o taină a lumii: ce este viu străjuiește existența, fiindcă și ceea ce credem că este mort de cele mai multe ori este viu.

Viața este taină nepătrunsă. De aceea, ea nu se analizează, nu se exprimă în vorbe, ci se trăiește pur și simplu. Acela care trăiește cu adevărat știe ce este viața.

Să învățăm a cunoaște. Cunoașterea înseamnă cuprinderea întregului deodată, înseamnă experiență nemijlocită. A cunoaște înseamnă a fi în viață în înțeles metafizic, nu biologic.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 122-123)