La vârsta de 26 de ani, o tânără frumoasă, purtând o rochie din catifea roșie, a pășit în viața monahală. Avea o voce deosebit de plăcută și o prezență aparte. După intrarea în mănăstire, i s-a încredințat ascultarea la porci, o slujire smerită pe care a împlinit-o vreme de patruzeci de ani, la câteva sute de metri de obște.

Dorind să participe la slujbele de noapte, se lovea adesea de porțile încuiate ale mănăstirii. În fața acestui obstacol, a ales să transforme locul ascultării sale în propriul altar. Se ruga în pădure, unde era zărită făcând sute de metanii. Într-o zi, a povestit cu bucurie că s-a întâlnit în pădure cu o femeie înveșmântată în negru, cu mantie și toiag – o întâlnire tainică, pe care ea a identificat-o drept o vedenie a Maicii Domnului.

Maica Antonina avea o evlavie aparte față de Maica Domnului și față de Sfântul Nicodim de la Tismana. Viața ei duhovnicească era ascunsă sub o formă de nebunie pentru Hristos, iar unele maici o priveau ca fiind ieșită din comun. Obișnuia să adune mâncare sub pat, care în timp se strica și emana un miros greu, spre neplăcerea celor din jur. Însă, în pofida aparențelor, sufletul ei era înrădăcinat în rugăciune și simplitate.

Spre deosebire de altele, ea reușea să se împărtășească mai des, în ciuda numeroaselor piedici. Mărturisea că un ierarh i-a recomandat să se apropie mai frecvent de Sfintele Taine, iar ea, cu mult curaj, împlinea acest îndemn. Dumnezeu o lumina mereu cum să procedeze, astfel încât să nu rămână lipsită de Euharistie.

La un moment dat, câțiva părinți din Sfântul Munte au venit în România pentru a căuta suflete îmbunătățite. Deși inițial nu fusese invitată la întâlnirea cu ei, a ajuns să le atragă atenția în mod providențial. După ce au cunoscut-o, părinții au fost profund impresionați de trăirea ei duhovnicească.

Maica nu era apreciată în mod deosebit în mănăstire, însă nici nu căuta recunoaștere. Trăia cu multă mulțumire duhovnicească, iar vorbele ei, de fiecare dată, se adevereau. Deși era văzătoare cu duhul, nu făcea caz de darul primit, ci continua să trăiască în ascuns.

Un episod grăitor despre puterea rugăciunii sale a fost relatat iarna, când un copac uriaș s-a prăbușit pe versantul din fața mănăstirii. În ciuda zăpezii și a dimensiunii copacului, maica a fost zărită trăgând de trunchiul acestuia, făcând semnul crucii necontenit. Trei zile mai târziu, copacul fusese deja dus în vale de ea și folosit pentru focul cu care pregătea mâncarea porcilor. Nimeni nu și-a putut explica cum reușise, dar toți au recunoscut că numai Dumnezeu îi putea fi sprijin.

A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Antonina de la Tismana” și prăznuirea în ziua de 23 decembrie.