Născută pe 3 august 1906, în satul Șura Mare din județul Sibiu, într-o familie modestă de țărani cu opt copii, Maria a crescut într-un mediu simplu, dar profund ancorat în credință și valori.

Pe 4 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Dumitru Stăniloae, pe atunci tânăr profesor la Academia Teologică din Sibiu. Viața le-a fost presărată și cu dureri, pierzând doi copii: gemenii Dumitru și Maria Mioara, născuți în 1931, dintre care doar Maria Mioara a trăit până în 1946. Singurul copil rămas în viață a fost Lidia, născută în 1933. Familia a rămas unită printr-o legătură profundă, spirituală, în care dragostea și smerenia se împleteau firesc.

În timpul prigoanei comuniste, când părintele Dumitru a fost marginalizat și i s-a interzis să publice, preoteasa Maria a fost cea care l-a încurajat să continue să scrie, crezând cu tărie că va veni vremea în care scrierile lui vor fi tipărite și primite cu recunoștință de lume. Îndemnul ei stă mărturie pentru curajul, răbdarea și înțelepciunea unei femei care a înțeles că teologia se scrie și cu genunchii plecați.

Rugăciunea era respirația zilnică a celor doi. Se rugau împreună, citeau zilnic din Psaltire și își recunoșteau smeriți fiecare neputințele, dar și virtuțile celuilalt. Maria spunea despre soțul ei că „și când scrie, se roagă„ iar părintele mărturisea că soția sa se ruga mai mult decât el. Erau, cu adevărat, două suflete unite nu doar prin taina căsătoriei, ci și prin taina rugăciunii și a iubirii de Dumnezeu. Fiica lor, Lidia, mărturisea că mama sa era „duhul cel bun al casei”, o prezență caldă, liniștitoare și plină de discernământ.

Viața de familie a celor doi a fost una zidită pe respect reciproc, iubire necondiționată și jertfelnicie. Această atmosferă a fost temelia pe care părintele Dumitru a clădit uriașa sa operă teologică, mărturisind adesea că fără soția sa, nimic din ceea ce a scris nu ar fi fost posibil. Maria Stăniloae a fost o femeie de rugăciune, evlavioasă și postitoare, dar și o gospodină desăvârșită, care s-a îngrijit de toate nevoile casei pentru ca părintele să se poată dedica în întregime misiunii și studiului.

Preoteasa Maria a trecut la cele veșnice în martie 1993, fiind înmormântată la Mănăstirea Cernica, pe aleea centrală, în apropierea Bisericii „Învierea Sfântului Lazăr”. La doar șapte luni după ea, în octombrie 1993, a trecut la Domnul și părintele Dumitru, fiind înmormântat alături de cea care i-a fost sprijin și suflet-pereche o viață întreagă.

Deși a trăit discret, în umbra unei personalități copleșitoare, lumina viețuirii sale smerite a fost întotdeauna vizibilă, atât prin propria ei trăire, cât și prin cuvintele pline de recunoștință ale părintelui. Acesta nu a ezitat să declare că una dintre cele mai mari bucurii ale vieții sale a fost căsătoria cu soția sa și că, dacă a cunoscut vreun sfânt în viață, aceea a fost chiar preoteasa Maria.