În Viața Sfântului Iosif, scrisă de Damaschin Udrea, se menționează că „în anul 1652, dela Pălanca cârnă (denumire populară a cartierului Palanca Mică) au început să iasă fum și foc mare s-au atătat cu vâlvătăi până la cer și vânt mare s-au pornit ș-au dus focul cătră Palanca Mare”.

Se pare că incendiul a fost pornit de armatele otomane. Oricum, distrugerea cauzată de focul ce a cuprins orașul a fost foarte mare. Aceeași cronică precizează că „vântu au dus scântei prăstă cetate și s-au aprins și dughenile jidovilor dă supt zidul Iosimi, iară d-acolo focu s-întins cătră casele topciilor și-au început să ardă dăla apus cetatea, ș-au ars din trei părți palăncile și pârjolu au ajuns și la oborul vaidei și de acolo la casa pașei, iară în jos măido (aproape) la beserecă unde-o slujit sf Metropolit Iosif iară lumea prăstă tot au fugit țipând. S-au ars căși și oameni și mucri și copii au murit arși”.

În fața flăcărilor, Sfântul Mitropolit Iosif, deși avea o vârstă venerabilă, 82 ani, a dat dovadă de curaj și s-a rugat ca Bunul Dumnezeu să ocrotească orașul și pe locuitorii lui. Acatistul Sfântului Iosif ne prezintă atitudinea ierarhului în fața focului:

„Atunci când pârjolul focului s-a întins să cotropească toată cetatea Timișoarei”, se menționează în Icosul 7, „nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugăciunea ta mai fierbinte decât vâlvătaia lui, scăpând neatinsă biserica slujirii tale și oprind, prin ploaia năprasnică pe care cerul a trimis-o ție în ajutor, întinderea focului”.

Damaschin Udrea evidențiază reacția plină de curaj și credință a sfântului în contextul incendiului:

„Iară atunci Sf. Metropolit au eșit în odăjdii din sf besericaă și s-au întors cu fața la foc și-au privit prăpădul, pră care vântul l-au adus acuș’ cătră beserecă, și s-au uitat la lumea ce-au năbunit dă spaimă ș-au căzut El în genunchi pră treptele beserecii și-au atins țărâna cu fruntea ș-au stat așa și s-au rugat”.

„Iară dăla miazăzi nouri negri s-au văzut atunci nălțându-se și fulgere au tunat cu grozăvie, iară într-o nimica dă ceas s-au pornit ploaie cum nu s-au mai pomenit d-au curs apele ca potopul ș-au încetat focul ș-au stins tăciunii ș-au spălat toate urmele prăpădului. Iară când au fost aproape dă chindie s-au luminat ceriu iară, ș-au eșit 7 curcubeie unu prăstă altu, iară sf. Metropolit atunci s-au sculat dân genunchi și odăjdiile lui au fost uscate, n-atinse nici dă un strop dă ploaie”.

După această rugăciune puternică, Sfântul Iosif s-a retras în chilia sa, „iară după aceea, când au eșit și s-au arătat la lume, ne spune cronica, au avut semnul sfintei Cruci ars pră dosul palmei dăla mâna stângă, numa sămnul nu au fost roșu, numa au fost ca aurul curat ș-au luminat la umbră. Si ăsta sămn l-au avut până l-au pus În mormânt”.

De asemenea, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, la solicitarea Asociației Coșarilor din România, devine, prin decizia Sfântului Sinod adoptată în sesiunea din 28-29 octombrie 2014, și ocrotitorul și protectorul coșarilor (hornarilor) din România.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1956.

Sursa: basilica.ro