Sfântul Ierotei s-a născut în anul 1686 la Kalamata, în Peloponez, într-o familie bogată şi evlavioasă. Încă din fragedă pruncie a dat dovadă de o sete nestăvilită pentru studii, atât pentru cele duhovniceşti, cât şi pentru cele filosofice. Părinţii săi au voit să îl căsătorească împotriva voinţei lui, însă, printr-o hotărâre a Proniei dumnezeieşti, amândoi au murit pe neaşteptate, cu doar câteva zile înainte de cununie. Fericitul a profitat de această ocazie pentru a fugi, fără să ia nimic cu el, pentru a-şi continua studiile şi a-l căuta cu râvnă pe Domnul. A rămas pentru o vreme la Zakintos, iar de acolo a hotărât să plece în Occident pentru a-şi întregi studiile filosofice. Însă Domnul i-a arătat calea adevăratei ştiinţe, astfel că Ierotei s-a retras în Sfântul Munte în preajma unui pustnic. Cum citise în scrierile Sfinţilor Părinţi despre cât de grea şi de primejdioasă este calea isihiei pentru aceia care nu au vieţuit mai întâi în ascultare, a petrecut o vreme ca frate la Mănăstirea Iviron. De acolo a mers la Constantinopol, apoi în Ţara Românească [Valahia] şi în cele din urmă la Veneţia, pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele şi a preda. Însă văzând că numai nevoinţa şi cugetarea la cele sfinte îi puteau potoli setea de cunoaştere, s-a întors la Iviron pentru a lucra la câştigarea virtuţilor evanghelice. Astfel a reuşit să dobândească dragostea care alungă teama, precum şi rugăciunea neîncetată. Considerat vrednic de harul preoţiei la vârsta de treizeci de ani, de atunci încolo s-a nevoit şi mai mult. În vreme ce la începuturile vieţuirii sale monahiceşti mânca doar câte o bucăţică de pâine de orz o dată la două sau trei zile, acum postea câte două săptămâni. Nu dormea decât o oră pe zi, iar restul timpului se ruga cu lacrimi.

Abătându-se o epidemie asupra Insulei Skopelos, Sfântul Ierotei a mers acolo dimpreună cu alţi monahi pentru a-i întări pe creştini. Preţuit de toată lumea, s-a supus cererilor lor şi a rămas opt ani pe insulă pentru a preda la şcoală, a predica şi a spovedi. Cu toate acestea, dragostea sa de isihie l-a făcut să se întoarcă în Muntele Athos şi, nouă ani mai târziu, să se retragă, împreună cu trei ucenici, pe insula pustie Giura, pentru a se îndeletnici numai cu rugăciunea. Slăbit de nevoinţele sale, s-a îmbolnăvit după câteva zile şi s-a săvârşit in pace, pe 13 septembrie 1745, la vârstă de cincizeci şi nouă de ani. Câţiva ani mai târziu, ucenicul său Meletie a strămutat la Mănăstirea Iviron moaştele sfântului, care răspândeau o mireasmă suavă. De atunci ele au săvârşit nenumărate minuni, ca mărturie a harului de care fusese socotit vrednic Fericitul Ierotei în vremea vieţuirii sale pe pământ.

(Ieromonahul Macarie de la Simonopetra, Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti, 2011, pp. 154-156)