Părinții vedeau râvna cea mare, dumnezeiască, a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea de a merge la mănăstire, deoarece îl vedeau voinic și cu o fire zburdalnică. Voiau ca Timotei să se maturizeze și în gândire și după aceea să hotărască. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de șaptesprezece până la douăzeci de ani. Atunci a făcut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo două sute de mănăstiri din Rusia. Când ajungea la mănăstiri, cu toate că era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simț ospitalitatea lor ca astfel să se nevoiască și să nu îngreuieze pe alții.

Într-o provincie, însă, s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secară nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât și era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Așadar s-a dus la brutar, de la care ceruse și altă dată, să-l roage din nou să-i dea puțină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela, însă, văzându-l pe Timotei de departe i-a spus să plece.

Mâhnit și epuizat, tânărul s-a retras într-un colț și cu toată simplitatea lui copilărească s-a rugat Maicii Domnului astfel: „Maica Domnului, vreau să mă ajuți, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr. Nu pot mânca această pâine”. M-a apucat să termine rugăciunea când deodată i-a apărut înainte o Tânără cu chipul strălucitor, care i-a dat o pâine albă și apoi a dispărut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-și putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate l-a auzit fiica brutarului și i s-a făcut milă de el și a spus tatălui ei să-i dea puțină pâine bună. Deci merse iarăși la brutar ca să-i mulțumească. Dar brutarul a crezut că Timotei își bate joc de el și l-a ocărât cu mânie.

– Hai, fugi de aici, ca eu n-am nici femeie, nici fiica!

După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântata și s-a întărit și duhovnicește, și-a continuat pelerinajul sau și la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, și a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoștința și a spus: „Aceasta mi-a dat pâinea cea albă”. Și de atunci a început să o simtă pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.

După pelerinajul făcut la mănăstirile din patria sa a mers să se închine și la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Deși Locul cel Sfânt l-a ajutat, totuși n-a aflat liniște din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu așa-zisa lui civilizație, chiar și locurile pustii și sfinte, unde se liniștesc și se sfințesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.

Ispititorul, însă, având experiența de mii de ani, înțelegând că acest tânăr evlavios va spori în viața duhovnicească și va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt și să-și ia rămas bun de la cunoscuții săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut și a mers. Dar când l-au încuiat înăuntru și s-au năpustit asupra lui cu intenții păcătoase, s-a pierdut cu firea, s-a înroșit și dând un brânci femeilor și unul ușii a fugit din ghearele șoimilor, precum odinioară Iosif, păstrându-și astfel curăția. După aceea a venit așa cum era, ca o floare curata și s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit și a bine miresmuit cu virtuțile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniștea din pricina multor închinători ruși, a luat binecuvântare și a plecat la Karulia (loc pustnicesc situat între Kavsokalivia și Sfânta Ana), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoințe aspre. Singurele lui ocupații erau metaniile și închinăciunile făcute cu rugăciunea „Doamne Iisuse…” și studiul duhovnicesc, împrumuta cărți de la mănăstiri, iar părinții de acolo îi dădeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masă, pentru care el îi pomenea în rugăciunile sale. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca și lăuntric să devină înger și nu numai pe dinafară cu Schima îngereasca.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei, deasupra Kaliagrei (portul Mănăstirii Cutlumuș situat între Manăstirile Iviron și Stavronichita), la o chilie de pe moșia Mănăstirii Stavronichita, unde a îngrijit un bătrân. După ce a murit bătrânelul și a luat binecuvântarea lui a rămas singur în acea chilie. De atunci nu numai că nu și-a neglijat nevoințele lui duhovnicești, ci le-a și înmulțit. Și pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet și cu multă smerenie, a primit din belșug harul lui Dumnezeu.

Harul dumnezeiesc care sălășluia în sufletul său l-a descoperit oamenilor și mulți îndurerați alergau la el să-i ceară sfatul și să fie mângâiați de multă sa dragoste. Alții îl rugau să se preoțească, ca să-i ajute și mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel și iertarea păcatelor. Tocmai această nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simțeau mulți creștini, l-a făcut să primească să fie hirotonit.

La chilia sa (termenul „chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihăstrie, care poate avea sau nu biserica), însă, nu exista biserica, care îi era absolut necesară, și nici bani nu avea, dar avea multă credință în Dumnezeu. Așadar a făcut rugăciune și a pornit spre Kareia/Karyes (Capitala Sfântului Munte), având credința că Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserică. Dar înainte de a ajunge la Kareia/Karyes, starețul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zărit pe Părintele Tihon și l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus:

– Un creștin bun din America mi-a trimis câțiva dolari, să-i dau unui monah care nu are paraclis ca să și-l zidească. Sfinția Ta n-ai biserica, așadar ia-i și construiește-o.

Atunci Bătrânul a lăcrimat de emoție și recunoștința față de Dumnezeu. A mulțumit starețului și a spus: „Dumnezeu să-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea”. Bunul Dumnezeu, ca un cunoscător de inimi, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta avea să-i ceară. Așadar, era firesc să-l asculte Dumnezeu de vreme ce și Părintele Tihon de mic copil îl ascultă, păzea poruncile Lui dumnezeiești, pentru care primea adeseori binecuvântări cerești.

După aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind În același timp și rugăciunea, așa cum își dorea. Când a terminat bisericuța, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că avea multă evlavie la ea, dar și ca să evite prăznuirile de hram, deoarece la înălțarea Sfintei Cruci se postește și ziua este de doliu. Starețului nu-i plăceau praznicele deoarece creează neliniște și răspândire. El prăznuia duhovnicește în fiecare zi, cu multă nevoința și aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaliagrei, trăind bucurii paradisiace împreuna cu îngerii și cu sfinții. Când cineva îl întreba: „Locuiești singur aici în pustie?”. Bătrânul răspundea: „Nu, locuiesc împreuna cu îngerii și arhanghelii, cu toți sfinții, cu Maica Domnului și cu Hristos”.

Într-adevăr simțea prezența îngerilor și ajutorul îngerului sau păzitor.

Într-o zi când l-am vizitat, a căzut pe spate, în timp ce urca scările, împiedicându-se în hainele lui, căci purta multe. M-am ostenit destul ca să-l ridic, iar când l-am întrebat după aceea: „Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aș fi fost eu?”, m-a privit mirat și mi-a răspuns cu fermitate: „îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat!”.

Deși se afla singur într-un loc pustiu, și chilia lui nu avea aproape nimic – căci le lepădase pe toate că să dobândească pe Hristos -, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos, acolo e și raiul.

Mulți ani n-a ieșit în lume, dar odată, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fără să vrea, să meargă ca martor la Tesalonic, împreuna cu alți părinți. Când Starețul s-a întors în Sfântul Munte, părinții l-au întrebat:

– Cum vi s-a părut orașul și oamenii, după atâția ani în care n-ați mai ieșit în lume? – N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns Bătrânul.

Starețul ajunsese la aceasta măsura duhovnicească, pentru că iubea mult smerenia și sărăcia, îl iubea mult pe Hristos. în chilia Starețului nu vedeai nici un lucru de pricopseala, care să fie de folos vreunui om. Lucruri asemănătoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai găsi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovnicești orice lucru vechi care era al Părintelui Tihon avea mare valoare, pentru că era sfințit. Chiar și zdrențele lui erau privite cu evlavie și erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu părea urât, deoarece se împărtășea din frumusețea lui lăuntrică, în loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucăți de rasa cu acul de cusut saci. Acestea răspândeau mai mult har decât prețioasele mitre arhierești (firește, atunci când în inima arhiereului nu exista „Mărgăritarul cel de mult preț”).

Odată un vizitator l-a fotografiat așa cum era, cu glugă în loc de culion și cu o pijama ce i-o puseseră pe spate, văzându-l pe Stareț că-i este frig. Chiar și acum, cei care îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deși era o pijama veche tărcata.

Mult îl odihneau lucrurile sărace și smerite și iubea mult neagoniseala, care l-a și eliberat și i-a dăruit aripi duhovnicești. Și astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseala când face voile tatălui său, ci dragostea și afecțiunea împreuna cu mângâierea. Firește, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeiești ale harului, nici măcar cu gândul.

Precum am spus, rucodelia lui era nevoința duhovnicească: postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile etc., pe care le făcea nu numai pentru sine, ci și pentru toate sufletele (vii și morți). Când a îmbătrânit și nu mai putea să se ridice atunci când făcea metanii, lega o funie groasă de tavan și cu ea se ridică. Și astfel făcea metanii și se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar aceasta nevoință și-a păstrat-o până când a căzut la pat, în care s-a odihnit timp de douăzeci de zile, după care a plecat la viața cea veșnică și adevărată, unde se odihnește veșnic lângă Hristos.

Rânduiala mâncării uscate, pe care o avea de tânăr, a ținut-o până la bătrânețile lui. Gătitul mâncării îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. Era firesc ca după atâta nevoință, aflându-se într-o astfel de stare duhovnicească, mâncarea bună să nu-i mai pricinuiască nici o plăcere. Căci îl avea pe Hristos în el. Care îl îndulcea și-l hrănea cu hrana cerească.

În discuțiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce și din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura să-și lase lucrarea duhovnicească și să se ocupe de lucruri deșarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte puține lucruri care îi trebuiau ca să trăiască și le procura din puținul lucru de mâna pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu cinci-șase sute de drahme și cu acești bani trăia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpătat încât și o smochină o tăia în două pentru a mânca din ea de două ori. îmi spunea: „Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!”. Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.

La fiecare Crăciun, Starețul își procură un hering, ca să aibă pește pentru toate cele douăsprezece zile de după praznic, până Ia Boboteaza. Șira spinării heringului n-o arunca, ci o agata undeva cu o ață și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la peste, fierbea puțină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puțin miros, după care punea puțin orez. Așa făcea el dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie. Acea spinare o agata iarăși în cui pentru alta dezlegare. Iar aceasta o făcea până când se albea și atunci o aruncă.

Când vedea pe oameni că se purtau față de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea: – Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârșitul său a primit să fie puțin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.

Când îi aducea cineva mâncare, o luă, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimiteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când Starețul i-a luat de la poștă, l-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Starețului ca să-l prade, gândind că va afla și alți bani, fără să știe însă că și aceia pe care îi primise, Starețul îi dăduse tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareț – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins că într-adevăr nu avea bani și a plecat. Dar înainte de a pleca Părintele Tihon i-a spus: „Dumnezeu să te ierte, fiule!”

Acest om rău a mers și la un alt bătrân cu același scop, dar acolo l-a prins poliția și singur a mărturisit că fusese și la Părintele Tihon. Atunci un polițist a mers la Stareț și l-a luat ca martor, pentru că hoțul avea să fie dat în judecată, însă Starețul s-a mâhnit pentru aceasta și a spus polițistului:

– Fiule, eu l-am iertat pe hoț din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanță cuvintelor.

Starețului, pentru că executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i:

– Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.

În cele din urmă guvernatorului i s-a făcut milă de Stareț, și l-a lăsat să se întoarcă de la Ierisos, la chilia sa, pentru că plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca și el să se facă pricina că hoțul să fie pedepsit.

Când își aducea aminte de această întâmplare se minuna și spunea: „Măi, mai, mai, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe «iartă» și «Dumnezeu să te ierte»”.

Starețul folosea cuvântul „binecuvântează” (termenul grecesc „evloghison” înseamnă deopotrivă binecuvântează și iartă-mă – n. ed.) și atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea și el binecuvântarea sa cu rugăciunea: „Domnul să te binecuvânteze”.

După salutul obișnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreuna „Mântuiește, Doamne, poporul tău” și „Cuvine-se cu adevărat…” iar dacă era timp bun, ieșeau afară, sub măslin și stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând: „Ei, acum să vă cinstesc!”

Scotea apa din cisternă și umplea o cană pentru vizitator, punea și în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea și ca ibric) și apoi caută să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Starețul făcea semnul Sfintei Cruci, lua apa și zicea: „Mai întâi eu. Binecuvântați!”. Și aștepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvânteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea și el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alții o simțea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfințiți sau a monahilor, ci chiar și pe cea mirenilor, fie ei bătrâni sau tineri.

După ce îi cinstea aștepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul venise numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea: „Fiule, în iad vor merge și leneșii, nu numai păcătoșii”.

Dar dacă acela nu voia să plece, Starețul îl lăsa, intra în biserică și se ruga, și astfel vizitatorul era nevoit să plece. Iar când cineva voia să exploateze simplitatea Starețului, ca să-și împlinească vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiască înțelegea aceasta și-i spunea: „Fiule, eu nu știu grecește. Du-te la vreun grec, ca să te înțelegi bine cu el.”

Firește, nu cruța niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfătuia, iar cu inima și cu mintea se ruga. Avea rugăciunea inimii, de sineși mișcătoare. Oamenii care se apropiau de el simțeau asta, pentru că plecau foarte întăriți. Iar atunci când plecau, Starețul îi binecuvânta până ce nu se mai zăreau.

Odată l-a vizitat părintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a văzut mai dinainte pericolul ce îl păștea pe diacon și a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curții, binecuvântându-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului și l-a văzut pe Stareț că îl binecuvânta, i-a fost milă de el și l-a strigat să nu se mai ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă continua să se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, și să-l binecuvânteze. În timp ce diaconul mergea fără grijă, deodată a ajuns la un loc unde niște vânători pândeau mistreți. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Starețului l-au izbăvit pe diacon de la moarte iar pe vânător de închisoare. De aceea Starețul îmi spunea mereu: „Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că vânătorii stau ascunși pândind fiarele, care ies în timpul nopții.”

Chiar și pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajută, cântând la strana, să vină dimineața, după ce se lumina de ziuă. În vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuțul hol, aflat afară de biserică, și de acolo să spună „Doamne miluiește”, ca el să se simtă complet singur și astfel să se poată ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit douăzeci până la treizeci de minute și de aceea cântărețul era nevoit să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea pașii lui la Vohodul Mare. La sfârșit, când îl întrebam:

– Ce vezi Părinte în acele clipe?

– Pe heruvimi și serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu. Îmi răspundea acela. Și continuă spunând:

– Pe mine mă coboară îngerul păzitor după o jumătate de oră și abia atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată l-a vizitat părintele Teoclit Dionisiatul. Fiindcă ușa chiliei Părintelui Tihon era încuiata și din biserica se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la ușă, ci a așteptat să termine, deoarece credea că se cânta chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste puțin s-a deschis ușa și a ieșit Părintele Tihon. Când a intrat părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Stareț. Atunci a înțeles că acele psalmodii au fost îngerești.

La bătrânețe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei și liturghiseau părinții iviriți, Maxim și Agatanghel, care locuiau aproape de el și îi lăsau Sfintele Taine, pentru că se împărtășea în fiecare zi. Firește, era vrednic de aceasta datorită vieții sale sfinte.

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca și cele ale Săptămânii Luminate și trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție, Dumnezeule!”. Și îi îndemna pe toți să spună: „Slavă Ție, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar și când trec prin încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlăcrimați: „Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.”

Starețul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfiala dumnezeiască și evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Cum să se teamă și de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremura de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta și se pregătea pentru ea? Și-a săpat încă și mormântul el singur, ca să fie pregătit, și-a pus și crucea, pe care și-a făcut-o el însuși, după ce și-a presimțit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, șaizeci de ani în Sfântul Munte. Slavă Ție, Dumnezeule!”.

Întotdeauna începea cu „Slavă Ție, Dumnezeule!” și încheia cu „Slavă Ție, Dumnezeule!”. Se împrietenise cu Dumnezeu și de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ție, Dumnezeule!”, decât pe „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Se mișca, precum am văzut, m spațiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cerească împreuna cu Sfinții îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindcă i se aprinsese în inima flacăra dragostei dumnezeiești, de aceea nu-l impresionau lucrurile deșarte, precum am spus. Chilia sa era și ea mică. Avea o măsuță pe care rezemă icoanele, precum și candela nestinsă și cățuia. Alături își avea schima și rasa cea găurită, iar în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit și într-un colț avea trei scânduri în loc de pat, cu o pătură zdrențuita întinsa ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieșit în afară, bumbac din care luau și șoarecii, ca să-și facă cuiburile lor. Pe așa-zisa pernă avea Evanghelia și o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Dușumeaua chiliei era din scânduri, dar părea tencuita, deoarece nu matura niciodată și noroiul ce se aducea de afară împreuna cu părul din barbă și din capul său, ce-i căzuse de-a lungul anilor, au alcătuit o adevărată tencuiala.

Părintele Tihon nu dădea nici o importanță curățeniei chiliei sale, ci curățeniei sufletului său, de aceea a și izbutit să ajungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu își spală sufletul său cu multele sale lacrimi și folosea ștergare groase, fiindcă batistele obișnuite nu îl ajutau.

Starețul ajunsese la o înalta măsura duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru că mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns și la nesimțirea trupească, căci nu se mai simțea deranjat de muște, țânțari și purici, din care avea cu miile. Trupul său era înțepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roșii, îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar și cu seringi, tot n-ar fi simțit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la șoareci.

Odată, un monah văzând că șoarecii joacă în voie prin chilia lui i-a spus:

– Părinte, vrei să-ți aduc o pisică?

– Nu, fiule, a răspuns acela. Eu am o pisică, o dată și jumătate mai mare decât una obișnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii și se odihnește.

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareț regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea și o scroafă sălbatică, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca Starețul să o păzească. Când vedea vânătorii că trec prin împrejurimile chiliei lui, Părintele Tihon le spunea: „Băieți, pe aici nu exista mistreți mari. Mergeți sănătoși!”

Vânătorii credeau că nu exista mistreți împrejurul chiliei lui și plecau. Sfântul Stareț, ca un părinte bun, pe oameni îi hrănea duhovnicește, animalele sălbatice mari le hrănea trupește din puțina lui hrana ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multă sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puținul lui sânge.

Starețul avea un trup viguros, dar din multă nevoința se epuizase. Când îl întreba cineva:

– Ce faceți, Părinte? Sunteți bine?

– Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, răspundea. Nu sunt bolnav, dar sunt slăbit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potrivește grăsimea cu Schima îngereasca.

Într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i:

– Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă deloc să mă liniștesc.

Atunci Părintele Tihon i-a spus:

– Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, să mănânci în fiecare zi numai pâine și apa, iar sâmbăta și duminică să mănânci mâncare cu puțin undelemn. Să faci câte o sută cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi să citești Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie și viața Sfântului zilei.

După șase luni, când l-a vizitat din nou pe Stareț, acesta nu l-a mai putut recunoaște deoarece îi dispăruse toată grăsimea de prisos, și încăpea ușor pe ușa strâmta a bisericuței sale. Starețul l-a întrebat:

– Cum o duci acum, fiule?

– Acum mă simt într-adevăr ca un înger, a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupești, nici gânduri murdare și, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte ușor.

Cu astfel de sfaturi practice povățuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afară de marea experiență ce o dobândise, primise și iluminare dumnezeiască, datorită marilor lui nevoințe ascetice. După sfaturi urmau rugăciunile, pe care vizitatorii le simțeau cu tărie atunci când se despărțeau de el.

Epitrahilul nu și-l scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridică de pe un om și îl punea peste altul, luând păcatele oamenilor, ușurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uită de îndată și astfel îi vedea buni pe toți oamenii și pentru toți avea gânduri bune, pentru că i se curățiseră mintea și inimă. Odată egumenul unei mănăstiri l-a întrebat:

– Părinte, care frate este cel mai curat din obște?

La care Părintele Tihon a răspuns:

– Părinte stareț, toți frații sunt curați.

Niciodată nu rănea pe vreun om, ci îi vindecă rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:

– Fiule, pe ține Hristos te iubește, te-a iertat. Hristos iubește mai mult pe păcătoșii care se pocăiesc și trăiesc cu smerenie.

Totdeauna punea accentul pe smerenie și spunea:

– Un om smerit are mai mult har decât mulți oameni, în fiecare dimineață Dumnezeu binecuvântează lumea cu o mâna, dar când vede vreun om smerit îl binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Măi, mai, mai, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toți!

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă și smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin și de feciorelnici mândri.

„Celui care se fălește că este feciorelnic, spunea Starețul, Hristos îi va spune: «Fiindcă nu ai și smerenie, să mergi în iad». Iar celui ce a fost păcătos și s-a pocăit și trăiește smerit, cu inimă înfrânta, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: «Vino aici, fiule, în raiul cel dulce»”.

În afară de smerenie și pocăința, Starețul accentua mult asupra cugetării neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arata însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi și a Sfinților Părinți: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie și Avva Isaac. „Studiul duhovnicesc”, spunea Starețul, „încălzește sufletul, curata mintea și astfel omul se nevoiește cu râvna și dobândește virtuți. Iar dacă nu se nevoiește dobândește patimi”.

Într-o zi m-a întrebat:

– Tu, fiule, ce cărți citești?

– Avva Isaac, i-am răspuns.

– Măi, măi, măi, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici măcar un purice.

Prin aceasta Starețul voia să accentueze marea sensibilitate a sfântului.

Părintele Tihon încerca să imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci și noblețea sa duhovnicească, neîmpovarând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască ascetic, ca să se elibereze de griji, iar nu să lucreze că argații și să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii și morți. De asemenea să și lucreze puțin, pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alții, deoarece prin munca multă și grijă se uita de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea această pildă:

– Faraon dădea mult de muncă și multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu. înainte de a-și începe sfătuirile sale, Starețul avea obiceiul să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt că să-l lumineze, lucru ce îl recomandă și altora. Spunea: „Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt că să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea și Biserica noastră începe cu: «Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…»”. Și în timp ce spunea acestea fața i se schimbă și mulți oameni evlavioși vedeau această schimbare.

Unii îi mai făceau și câte o fotografie în ascuns. Alții îi cereau binecuvântare ca să-l fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se sculă îndată, mergea în bisericuța, își lua schima. Într-o mâna lua Crucea, iar cu cealaltă își descâlcea barba lui mare, pe care o ținea înnodata și care îl făcea să semene într-adevăr cu Patriarhul Avraam, mai ales la bătrânețe, când devenise alb, atât lăuntric cât și pe dinafară. După ce se pregătea, mergea sub măslini ca să fie fotografiat, luând o înfățișare de copil mic. Se maturizase duhovnicește și devenise fără de răutate ca un copil, așa cum ne cere Hristos.

Monahii care veneau de obicei să-i ceară sfatul, la bătrânețile lui îl vizitau mai des, ca să-l ajute, și-l întrebau:

– Părinte, nu cumva vreți să vă tăiem lemne?

Și acela răspundea:

– Aveți puțină răbdare, și dacă nu voi muri la vară, îmi veți tăia lemne pentru iarnă.

În 1968 și-a presimțit moartea, căci mereu vorbea despre ea. ÎI părăsiseră și puținele puteri trupești pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat și bea numai apa, pentru că îl ardea înăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână cineva lângă el pentru a-l îngriji, ca să nu-l distragă de la rugăciunea să neîncetata.

Numai când i s-a apropiat ultima săptămână a vieții sale pământești, mi-a spus să stau lângă el, căci voia să fim puțin împreuna înainte de a pleca la viața cea adevărată. Chiar și în aceste zece zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci, după micul ajutor ce i-l dădeam, îmi spunea să merg în chiliuța alăturată să mă rog și eu. Firește, n-am avut cele necesare ca să-l ușurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, chiar și prea puținul ajutor i se părea foarte mare.

Într-o zi, am procurat doua lămâi și i-am făcut o limonadă. De îndată ce a băut puțin, s-a răcorit și m-a privit cu mirare.

– Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună! Unde ai găsit-o? Hristos să-ți dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede că nu băuse niciodată limonada său făcuse această când era foarte mic, și îi uitase gustul.

Era țintuit la pat, deoarece îl părăsiseră puterile trupești și nu se putea ridica să meargă în bisericuța Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut să-i aduc crucea de pe Sfânta Masă ca să se mângâie. Când a văzut-o i-au strălucit ochii și, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ținea strâns în mâna cu toată puterea ce îi rămăsese. I-am legat și o ramură de busuioc de cruce și l-am întrebat:

– Miroase frumos, Părinte?

– Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a răspuns el.

Într-una din cele de pe urma zile ale sale, am ieșit afară să-i aduc puțină apă. Când am deschis din nou ușa și am intrat în chilie, m-a privit cu uimire și m-a întrebat:

– Tu ești Sfântul Serghie?

– Nu, Părinte, sunt Paisie.

– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie și Sfântul Serafim. Unde s-au dus?

Atunci am înțeles că se întâmplase ceva neobișnuit și l-am întrebat:

– Ce v-a spus Maica Domnului?

– Că va trece praznicul și după aceea mă va lua.

Era după amiază, în ajunul nașterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, iar după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.

În penultima zi Starețul mi-a spus:

– Mâine voi muri și vreau să nu dormi, ca să te binecuvântez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că mult s-a ostenit. Căci timp de trei ore fără întrerupere și-a ținut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat și m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-și exprime și recunoștința pentru puțină apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:

– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, și eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în șaizeci de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

Și a adăugat:

– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici și eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura. Dar cum vă voi Dumnezeu, fiule. Ți-am lăsat și hrana, conserve pentru trei ani.

Și mi-a arătat alături șase cutii mici cu sardele și alte patru cu calamari, pe care le adusese cineva de multă vreme și au rămas în același loc, unde le lăsase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici măcar pentru o săptămână).

Și din nou Starețul repeta:

– Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, și voi veni în fiecare an să te văd.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi. Este adevărat că acele zece zile de pe urma ale sale, cât am stat lângă el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul să-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care și-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care trebuia să le pun la poștă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuți, în care îi rugă să-l pomenească. De asemenea mi-a dat porunca să aduc un episcop să-i citească o dezlegare la mormânt, iar trupul lui să-l las acolo, să nu-l dezgrop până la a doua Venire a lui Hristos (în Sfântul Munte și în Grecia este tradiția ca la trei ani după adormirea lor morții să fie dezgropați).

Între timp am înștiințat mănăstirea că Părintele Tihon este pe moarte, și a venit părintele Vasile, ca să-l pregătim, îl puteai vedea pe Stareț cum se stinge încet-încet, ca o candelă căreia i se termina untdelemnul din pahar și-i rămâne puțin în fitil, pentru ultimele sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfințit și ne-a lăsat trupul său și un mare gol. L-am pregătit amândoi și dimineață am înștiințat și pe ceilalți părinți. Preoții care îl cunoscuseră i-au săvârșit slujba de înmormântare cu evlavie. Firește, ne-a lăsat durere în suflet prin plecarea sa, pentru că prezența lui aduna durerea și răspândea mângâiere. Acum însă, Starețul ne va cerceta din cer și ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuși a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd”.

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate și asta m-a pus pe gânduri: „Nu cumva am greșit în ceva?”. După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Starețul a înțeles că „…fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, căci astfel nu aș fi fost eu pricina.

Așadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971 după miezul nopții, în timp ce rosteam rugăciunea, l-am văzut deodată pe Stareț că intră în chilie. Atunci am sărit și l-am apucat de picioare, sărutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am văzut că intră în bisericuță și dispare. Firește că oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Nici nu le-ar putea explica pe acestea cu rațiunea. Pentru aceasta se și numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci când s-a petrecut aceasta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Starețul. Când am văzut că era ziua în care murise (10/23 septembrie), m-am mâhnit mult și m-am prihănit pe sinemi, că mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut vizitatori la chilie și obosit cum eram am uitat cu desăvârșire ce zi era. Dacă aș fi știut, aș fi făcut ceva ca să mă ajut pe sinemi și să-i dau puțină bucurie și Starețului, cu rugăciunea de toată noaptea.

Nu știu dacă i s-a arătat și altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La chilia mea, însă, i-a apărut și unui monah, părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Caracalu) în felul următor:

Acela venise la chilia mea și, deși nu mă cunoștea, voia să-l ajut într-o problemă. Aștepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu însă, eram înăuntru în atelier și nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam niște iconițe. Când am terminat, am cântat „Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am ieșit afară. De îndată ce părintele Andrei m-a văzut, a tresărit și mi-a povestit cu uimire următorul fapt:

„În timp ce așteptam sub măslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodată am văzut un stareț că iese din acele tufe de rozmarin și mă întreabă:

– Pe cine aștepți?

– Pe părintele Paisie, i-am răspuns eu.

– Este aici, mi-a spus starețul și a arătat cu degetul spre chilie.

În clipa aceea, am auzit cum cânți «Sfinte Dumnezeule» și apoi ai ieșit afară. Acesta, părinte Paisie trebuie să fie vreun sfânt, pentru că pe sfinți îi cunosc. Am văzut și altă dată astfel de arătări”.

Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareț și i-am spus că acolo în tufele de rozmarin se află mormântul lui.

Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am făcut-o ca să nu fie călcat mormântul lui, mai ales ca Starețul îmi dăduse porunca să nu-l dezgrop.

Cred că din cele puține pe care le-am scris despre viața Cuviosului Stareț, multe vor înțelege cei ce au trăire lăuntrică. Firește, cei ce trăiesc smerit și în ascuns, pot înțelege cât de nedreptățiți sunt sfinții, atunci când vedem numai virtuțile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – și scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăția lor duhovnicească ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puține lucruri ce le cunoaștem despre sfinți, ne-au rămas fie că nu le-au putut ascunde, fie ca marea lor dragoste i-a silit să facă aceasta milostenie duhovnicească.

Firește, numai Dumnezeu știe măsurile duhovnicești ale sfinților. Nici măcar ei înșiși nu le cunosc, deoarece sfinții și-au socotit numai păcatele. Având în vedere, așadar, această lucrare a sfinților, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat să mă limitez la acele fapte minunate din viața Starețului, care să-l facă cunoscut.

Cred că și Părintele Tihon este mulțumit și nu se va plânge, așa cum i s-a plâns prietenul său, Cuviosul Siluan, atunci când părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viața. Starețul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon și i-a spus:

– Acest binecuvântat părinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de laudă. N-aș fi vrut aceasta.

De aceea au și ajuns sfinți, pentru că au fugit de slava omenească; pentru aceasta i-a slăvit Dumnezeu.

Binecuvântările Părintelui Tihon și ale tuturor sfinților cunoscuți și necunoscuți să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Starețului, pe care a scris-o cu multă durere și multe lacrimi și pe care a trimis-o din Grădina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.

Slavă Golgotei lui Hristos!

O, dumnezeiasca Golgota, sfințită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoși ai curățit cu harul lui Hristos prin pocăință și lacrimile lor și ai umplut cu ei cămara de nunta a raiului? O, Hristoase Împărate, cu dragostea Ta cea nespusă și cu harul Tău ai umplut toate Palatele Cerești cu păcătoșii care s-au pocăit. Tu și aici jos pe toți îi miluiești și îi mântuiești, și cine îți poate mulțumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngereasca? Păcătoșilor, veniți degrab! Sfânta Golgota este deschisă și Hristos este milostiv. Cadeți înaintea Lui și sărutați-l picioarele cele sfinte! Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiți vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici să-i spălăm cu multă smerenie, cu frică de Dumnezeu și cu lacrimi fierbinți, preacuratele Lui picioare și să I le sărutam cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi să spele păcatele noastre și ne va deschide ușile raiului, unde, cu mare bucurie, împreuna cu arhanghelii și îngerii, cu heruvimii și serafimii și cu toți sfinții vom slăvi veșnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreuna cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o ființă și nedespărțită.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viața Starețului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia „Sfânta Cruce”, Mănăstirea Stavronikita.

Slavă Ție, Dumnezeule!

Monahul Paisie

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului”, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2004)