Fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurată jucătoare și l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungând cu acul limba Sfântului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea că nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup și iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns și necinstit. Despre aceasta știa numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomenește în Evanghelia lui Luca. Aceea, având jale de uciderea cea nevinovată a Sfântului Marelui prooroc Ioan și de batjocură ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, și, punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Când a auzit Irod vestea despre Iisus, a gândit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutând capul lui Ioan și negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: „Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morți și pentru aceasta se lucrează puteri prin el”.

După aceasta, trecând multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc și crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădându-se de lume, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului și, cumpărând în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie și, îmbrăcându-se în rânduiala monahicească, viețuia după Dumnezeu. Vrând să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un șanț pentru temelie. Și, după dumnezeiasca rânduială, a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme și prin dumnezeiască descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar când era să se sfârșească, văzând uriciunea pustiirii, stând la locul cel sfânt - căci în acele vremuri împărăția închinătorilor la idoli, stăpânind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli și cu urâtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfântul cap al Mergătorului înainte iarăși în sânul pământului, în același loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfârșitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod și în care era chilia și biserica cea mică, pustiindu-se după dânsul prin lungimea vremii, a căzut și s-a asemănat cu pământul și iarăși acel cinstit cap a fost neștiut de nimeni, vreme de mulți ani.

Împărățind marele împărat Constantin și luminându-se cu Sfântul Botez, iar prin maicasa, Sfânta Elena, curățind și înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfânta credință înflorind pretutindeni și strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei și de viață făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum și Mormântului Domnului și la toate sfintele locuri. Deci, ajungând la Ierusalim, se închinau și se rugau, înconjurând sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dânșii Sfântul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sânul pământului cinstitul lui cap, arătându-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deșteptându-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut și l-a făcut și pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăși s-a arătat în vedenie Sfântul Înaintemergător, la amândoi, fiecăruia deosebit, și le-a zis: „Toată necredința și lenevirea lepădând-o, faceți ceea ce v-am poruncit”.

Sculându-se amândoi, spunând unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie și, săpând, au aflat comoara cea fără de preț, adică sfântul cap al Mergătorului-Înainte, și, punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meșteșugul olar, lăsând patria sa și soția, din pricina sărăciei, se ducea în altă țară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi și, apropiindu-se de dânșii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dânșii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu știa ce este în sac. Și iată i s-a arătat Sfântul Înaintemergătorul, zicându-i: „Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânșii cu acest sac, pe care îl ai în mâini”.

Aceasta a poruncit-o sfântul de vreme ce vedea neosîrdia și lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredințară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac și să fie pricinuitor vieții celei bune și plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultând pe sfânt, s-a ascuns de monahi și a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soția sa, ducând, ca pe o comoară de mare preț, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decât toate bogățiile, pentru care Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu toată îndestularea și viețuia întru multă îmbelșugare, uitând pătimirea cea dintâi, dând și la alți săraci și scăpătați din bogățiile sale.

Știind pe Sfântul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atâtea bunătăți, cinstea capul lui precum se cădea, tămâindu-l în toate zilele, aprinzându-i lumânări și rugându-se. Astfel, cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o bine. Iar când era să moară, l-a pus într-un vas cu apă - astfel voind însuși Sfîntul-Înainte-Mergătorul, și după moarte arătând chip de sărăcie. Punând vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit și a încredințat această comoară surorii sale, spunându-i cu amănuntul cum, pentru acel sfânt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăție. Și a poruncit surorii sale să aibă acel sfânt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie și cu frică, dar să nu deschidă sicriul până ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfârșitul vieții sale, să-l încredințeze unui bărbat temător de Dumnezeu și îmbunătățit. Astfel, cinstitul și sfântul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mâini.

După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care viețuia aproape de cetatea Emesa, într-o peșteră. Acela, deși era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuși mergeau la el neputincioșii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieșea din capul Mergătorului-Înainte, cel ținut în taină de el. Monahul acela, precupețind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credințe celei ereticești, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încât pe mulți de un gând cu el îi înșela. Înștiințându-se despre reaua lui credință, toți cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul și cu voievodul și au trimis să-l izgonească din peștera aceea și din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peșteră, făgăduind că a doua zi să iasă singur. Dobândind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfântul cap, în peștera aceea, adânc în pământ, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia și iarăși, făcând prin el minuni, să-și întindă credința sa cea rea. Însă n-a câștigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieșirea din peștera aceea, îndată s-au sălășluit acolo niște binecredincioși monahi îmbunătățiți, unde nu mai era cu putință acelui eretic să intre și să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pământ. După multă vreme, adunându-se mulți frați, s-a așezat mănăstire lângă peștera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era știut de nimeni, fiind sub obroc. Trecând mulți ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lângă peștera Emesei, bărbat îmbunătățit, de care lucru singur pomenește astfel:

„Bine este cuvântat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de față, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămâna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porțile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoșat și mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăși am văzut un râu trecând prin poarta mănăstirii, și mă miram de unde iese acea mulțime de apă. Pe când gândeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai și striga: „Iată, se arată Sfântul Ioan, Botezătorul lui Hristos”.

Astfel strigând, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsând porțile și privirea râului, de frică acoperindu-mă, am alergat și m-am suit în vârful scării, pe care stând, mi se părea că văd în mănăstire două curți, una spre apus, iar altă spre miazăzi, și o biserică între dânsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică și, închinându-se, ieșea pe ușa dinspre miazăzi.

După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăși am auzit un glas, strigând: „Iată Sfântul marele Ioan Botezătorul”. Apoi, privind, l-am văzut în biserică și cu dânsul pe alți doi, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. Atunci, îndată cetele au mers la dânsul, una după alta, și luau de la dânsul binecuvântare. Și eu, în sine-mi, gândeam să mă apropii și să mă binecuvânteze. Intrând eu mai pe urmă decât toți, pe altă ușă, cu frică și cu cutremur, m-am închinat înaintea lui până la pământ și m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicându-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingându-se de barbă și de gura mea, cu sfânta sa gură, apoi, scoțând din sânul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicând: „Primește binecuvântare”. Acestea zicând, el mergea, dar mergeam și eu în urma lui și am văzut un stâlp de foc înaintea lui și înfricoșându-mă, m-am deșteptat.

După aceasta, trecând ziua, am poruncit ca seara să cânte frații obișnuita rânduiala, adică psalmii cu stihuri. Pe când cântau ei, fratele Isachie, ridicându-și ochii, a văzut foc prin ferestruie arzând în biserica sfintei peșteri, unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan, de care noi nu știam. Dar fratele, văzând focul, a strigat: „Domnul meu, iată văd foc arzând la sfânta peșteră”. Eu am zis către dânsul: „Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii și taci!”.

După cinci zile, pe la miezul nopții, pe când dormeam, o mina m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă și un glas a zis către mine: „Iată, m-am dăruit vouă. Scoală și urmează stelei ce merge înaintea ta și unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla”. Iar eu, cu frică și cu cutremur deșteptându-mă din somn, ședeam și am văzut o ceată stând înaintea ușii chiliei în care eram. Înfricoșându-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii și am ieșit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peșteră și, ducându-mă până la locul unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzând cu fața la pământ, și am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzând lumânare și tămâie și luând sapa, am început a săpa chemând pe Domnul.

Săpând eu, se auzea sunet mare și era pământul vârtos ca aramă. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoțându-le, am văzut o lespede de piatră și pe aceea, scoțând-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul și sfințitul vas, în care era cinstitul și vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzându-mă bucurie și frică, am luat o lumânare și tămâie și, îndrăznind a pipăi, m-am închinat și iarăși am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peșteră.

În ușă m-a întimpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, și, luându-mă înăuntrul peșterii, a făcut rugăciune și după aceea a început a-mi spune vedenia sa: „Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amândoi și era multă pâine de orz curată, mai luminată decât soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrând în peșteră și luă din mâinile noastre pâinile acelea, însă pâinile nu scădeau, ci mai mult se înmulțeau”.

Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înțeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuținat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus și eu cele ce am văzut și i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzând-o el, s-a bucurat foarte mult și ne-am sfătuit ce am putea face. Și ne-am învoit amândoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întâi să arătăm taina aceasta fericitului stareț, părintelui Ștefan, care era povățuitor de nevoin-țele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergând în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ștefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfințitul locaș cel dintâi.

Acela, venind și închinându-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o și i-am spus lui a noastră taină despre Sfântul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac și părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunțăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu așteptam până ce starețul Ștefan se va întoarce de la mănăstirile sale și am petrecut cinci zile. Iar sosind sâmbăta și noi vorbind, deodată am căzut și zăceam de o boală neașteptată, încât nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie și Chiriac se mirau de răul ce mi se întâmplase și au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: „Au nu ți-am spus că se cade a spune episcopului taina?”. Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzând o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slavă lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcându-se seară, după obișnuita cântare, venind la mine acei cinstiți bărbați, Ghenadie și Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurământ să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Și eu am zis către dânșii: „Bun este sfatul vostru, fraților. Deci fie ceea ce v-ați sfătuit”.

Astfel, întorcându-mă cu dânșii, îndată m-am îndreptat din boală și m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dânșii foarte de dimineață și am aflat pe episcop ieșind din biserică, de la cântarea Utreniei, și i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfântului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplându-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunând nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii și diaconii au venit în mănăstirea noastră și, săvârșind sobornicește sfânta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfântul cap. Și diaconul glăsui: „Genunchii plecați-vă și Domnului să ne rugăm”; toți ne-am închinat la pământ. Iar episcopul Uranie, rugându-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sânul pământului.

Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezând, a zis: „De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?”. Și, îndrăznind, a pus mâna sa pe vas și s-a atins de vârful cinstitului și prea lăudatului cap, și îndată, pentru necredința lui, s-a uscat mâna aceea care s-a atins și s-a lipit de vas. Toți văzând acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de față, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-și dezlipească mina de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luând sfințitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfânta biserică și l-a pus într-un loc sfințit al altarului, până ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luând sfârșit cu frumoasă podoabă; întru care, când era să se aducă acel sfințit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, și i-a poruncit ca în vremea aducerii să-și pună mâna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcând aceea, presbiterul îndată a câștigat tămăduire.

Chiar și Sfântul Simeon Metafrast, în viața Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: „În acel timp, un om, arându-și holda sa, a văzut la un loc, unde era peștera aceea în mănăstire, un foc ieșind din pământ. Și nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieșind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate - ziua aceea era Duminică, în care și Marcel cu Ghenadie și cu Chiriac au mers la episcop - și au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscând că este un lucru mare, a luat pe clericii săi și au mers la locul acela, în peștera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; și făcând rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pământul.

Aceasta făcându-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfântului Ioan Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului, cel mai scump decât toate comorile pământești. Și a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci și din toate cetățile și satele din jur. Și a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfântului Ioan. Și a izvorât din acel cinstit cap mir bine mirositor, și preoții ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor.

Deci a luat din mirul acela și Sfânta Matroana, într-un vas mic, vrând să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvântare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfânt, o îmbulzea încât ea nu putea să treacă. Alții, văzând la dânsa sfântul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoți; care lucru îl și făcea ea, fiind silită. Și s-a întâmplat acolo un orb care din nașterea să nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze și pe el cu sfântul mir. Iar ea i-a uns ochii lui și îndată a văzut bine.

După mulți ani, acel sfânt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol și s-a așezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rânduială. Dar după mulți ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane - când nu numai sfintele icoane, ci și sfintele moaște ale sfinților, unele erau arse, altele erau aruncate în mare și în râuri, iar altele călcate cu picioarele și în multe feluri batjocorite - atunci, unii creștini, fugind din împărăteasca cetate - cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului și l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfântul Ioan Gură de Aur și, ducându-l acolo, l-au ascuns iarăși în sânul pământului, în vas de argint.

Acolo a stat neștiut de nimeni, până în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil și al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credință, pe vremea împărăției căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăși s-a aflat și s-a adus în Constantinopol, de prea sfințitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.