losua (Isus), fiul lui Navi (Nun), era din tribul lui Efraim. S-a născut în Egipt și a trăit aproape cu 1400 de ani înainte de Hristos. Ajungând la vârsta de optzeci și cinci de ani, i-a urmat Prorocului Moise, cel ce a adus Legea evreilor. Sfântul Ambrozie (cca 339-397) scrie că „losua, fiul lui Navi, a ajuns atât de măreț, fiindcă, prin legătura sa cu Moise, a fost instruit în litera Legii și, în același timp, a fost pregătit să fie părtaș al slavei cerești. Când măreția Domnului a fost văzută strălucind în cortul adunării, doar losua mai era acolo. Când Moise a vorbit cu Dumnezeu, losua a fost acoperit și el de norul cel sfânt [leș. 24, 15]. Preoții și poporul au rămas jos, la poalele muntelui, iar losua l-a însoțit pe Moise sus în munte, unde Prorocul a primit Legea. Toți ceilalți stăteau în tabără, dar losua se afla mereu în cortul adunării. Când norul s-a coborât și Dumnezeu a vorbit cu Moise, losua i-a stat alături credincios; el, un tânăr, nu a ieșit din cort, deși bătrânii stăteau departe, înfricoșați de acele minuni dumnezeiești. Astfel, doar el a stat mereu lângă Sfântul Moise, în mijlocul acelor lucrări minunate și taine înfricoșătoare. De aceea, el, care l-a însoțit pe Moise în această comuniune cu Dumnezeu, a ajuns și urmașul său [Deut. 34, 9].” 

Tradiția îi atribuie lui losua cartea Vechiului Testament numită losua Navi. Există câteva dubii în privința anumitor fragmente [24, 26], socotindu-se că nu i-ar aparține, ci ar fi fost adăugate mai târziu. Este o carte despre campanii militare și despre cum biruința poporului lui Dumnezeu a venit prin credința și ascultarea de cuvântul Său, iar nu printr-o superioritate numerică sau militară. Tema cărții este subliniată de numele autorului, losua (leshua), care în ebraică înseamnă „Iahve este Mântuire.” Cartea este împărțită în două părți principale: cucerirea Canaanului [cap. 1-12] și împărțirea teritoriilor între triburi, odată cu împrăștierea lor în pământul făgăduinței [cap. 13-24].

Evident, losua Navi este prefigurarea Domnului nostru lisus Hristos. „losua (Isus) Navi – spune Sfântul Ambrozie – a fost simbolul Omului cu același nume, Care avea să vină și prin a Cărui putere toată pofta trupească avea să fie înfrântă, iar popoarele aveau să fie întoarse la Dumnezeu, astfel încât să poată urma credința în lisus Hristos, și nu vechile lor pofte și dorințe.” Fericitul Ieronim (cca 342-420) este de părere că losua „îl închipuiește pe Domnul atât prin nume, cât și prin faptă – a trecut Râul Iordan, a înfrânt pe împărații vrăjmași și a împărțit pământul între cei ce au biruit, care în orice cetate, sat, munte, râu, vale și hotar cu care au avut de-a face, au trasat semnele împărăției duhovnicești, ale Ierusalimului ceresc, adică ale Bisericii [Gal. 4, 26],” Sfântul Efrem Sirul (cca 306-383) scrie că atunci când „Amalec a venit la luptă... și losua Navi a ieșit să-l întâmpine, Moise a urcat pe munte cu toiagul lui Dumnezeu în mâna sa [leș. 17, 9]... iar când Moise avea mâinile ridicate, cu toiagul ridicat alături, se vedea clar semnul Crucii în el. losua Navi a luptat pe câmp, iar Moise a luptat pe munte.” 

Pământul făgăduinței

În Epistola lui Barnaba (100 d.H.) găsim scris: „Moise, fiind Proroc, i-a dat acest nume lui losua Navi, numai și numai pentru ca tot poporul să audă că Tatăl va arăta toate despre Fiul Său fiului lui Navi. Apoi, acest nume fiindu-i dat, când l-a trimis să cerceteze pământul, Moise i-a zis: «Ia o carte și scrie ce spune Domnul, că în zilele din urmă Fiul lui Dumnezeu va șterge cu totul pomenirea lui Amalec de sub cer!» [cf leș. 17, 14]. lată-L din nou pe lisus arătându-Se, dar nu ca fiu al omului, cum era prototipul, ci Fiul lui Dumnezeu arătat în trup.” Sfântul Iustin Martirul (cca 100-165) îl întreabă pe iudeul Trifon: „De ce nu cercetezi cu aceeași hotărâre, pentru ce numele Osea, pe care tatăl său i l-a dat, a fost schimbat în cel de Isus? Căci nu numai că i s-a schimbat numele, ci devenind urmașul lui Moise, el singur, dintre cei ce au ieșit din Egipt și care erau în vârsta aceasta, a dus acolo poporul care a mai rămas. Și, după cum el a dus în pământul cel sfânt poporul și nu Moise, și după cum, prin tragere la sorți, el a împărțit celor aduși cu sine pământul, tot astfel și lisus Hristos va întoarce împrăștierea poporului și va împărți pământul cel bun fiecăruia, dar nu deopotrivă. Căci cel dintâi le-a dat moștenirea cea trecătoare, ca unul care nu era nici Hristos, nici Dumnezeu, nici Fiul lui Dumnezeu, iar Celălalt, după învierea Sa cea sfântă, avea să ne dea stăpânirea cea veșnică. Acela, după ce înainte fusese supranumit cu numele lui lisus, a oprit soarele în mersul său, luând puterea Duhului Său. Căci lisus a fost acela care S-a arătat și a vorbit lui Moise, lui Avraam și tuturor celorlalți Patriarhi, slujind voinței Tatălui.”

Sfântul Irineu (cca 130 – cca 236) scrie: „Era potrivit ca Moise să conducă poporul afară din Egipt, dar și ca losua să-l conducă în moștenirea lui. La fel, era potrivit ca Moise, cum a fost și cu Legea, să înceteze să mai fie, pentru ca lisus, fiind Cuvântul, iar nu tipul nedeplin al Cuvântului întrupat, să propovăduiască oamenilor. Apoi, din nou, era potrivit ca Moise să dea mană de mâncare părinților, iar lisus pâine, ca întâile roade ale vieții, un simbol al trupului Său, așa cum spune și Scriptura că mana Domnului a încetat să mai cadă atunci când poporul a mâncat din pâinea pământului [los. 5, 12].”

Rahab 

„Rahab desfrânata – spune Fericitul Ieronim – a găzduit iscoadele lui losua Navi. lerihonul, care a căzut în șapte zile, închipuie lumea aceasta și e hotărât să ucidă iscoadele. Deci, de vreme ce lerihonul caută să-i omoare, numai Rahab desfrânata îi primește, găzduindu-i nu pe podea, ci pe acoperiș, cu alte cuvinte, la înălțimea credinței ei... losua Navi a trimis două iscoade întâi la Ierihon. Tot două iscoade a trimis și El [Hristos]: una la cei tăiați-împrejur, alta la cei dintre neamuri, adică pe Petru și Pavel. lerihonul caută să-i ucidă, iar desfrânata îi primește înăuntru, înțelegând prin ea, de bună seamă, Biserica adunată dintre păgâni. Rahab crede în losua Navi și pe cei pe care lerihonul a hotărât să-i omoare, ea îi ocrotește pe acoperiș și-i ascunde sub fuioarele de in. Inul, prin multă muncă și grijă, ajunge de un alb orbitor... Aici, deci, este înțelesul: desfrânata aceasta le-a băgat pe iscoade înăuntru și le-a acoperit cu in, ca aceste iscoade să facă din inul ei un alb orbitor. Și după aceea ce face? îi sfătuiește și le spune: «Așteptați acolo trei zile» [los. 2, 16]. Nu spune trei nopți, ci trei zile, pentru că inima ei era una luminată. Apoi spune: «Nu mergeți pe câmpie, ci duceți-vă în munte.» Credința Bisericii nu se întinde în vale, ci se statornicește pe munți. La urmă, într-adevăr, lerihonul e doborât, dar singură desfrânata rămâne neatinsă, de aceea Domnul zice: «Aduce-Mi-voi aminte de Rahab» [Ps. 86, 3], care înseamnă că, în ziua Judecății, voi fi îndurător cu cea care Mi-a primit vestitorii. ... Care este puterea numelui ei? Numele ei – Rahab – înseamnă fie «loc larg», fie, mai potrivit, «mândrie». Ia deci aminte. Ea, care mai înainte umbla pe calea largă a morții, ea, a cărei mândrie o ducea la pieire, a fost apoi întoarsă la umilință.”

Sfântul Ambrozie ne spune: „Ea, desfrânata, care odată cu nimicirea cetății pierdea orice nădejde de a mai fi în siguranță, a biruit prin credința ei și, legând o funie roșie la fereastră, a arătat astfel un semn al credinței și semnul Pătimirilor Domnului nostru [los. 2, 18], pentru ca asemănarea cu sângele cel tainic, ce va mântui lumea, să rămână neuitată. Așadar, numele lui lisus a fost un semn al biruinței pentru cei ce luptau, iar semnul ce închipuia Pătimirile Mântuitorului a fost un semn al mântuirii pentru cei aflați în primejdie. Astfel, fiindcă Rahab a înțeles taina cerească, Domnul spune în Psalmi: «îmi voi aduce aminte de Rahab și de Babilon, între cei ce Mă cunosc pe Mine» [Ps. 86, 3].”

Sfântul Efrem Sirul scrie în exegezele la Sfânta Scriptură: „Caleb iscoada a cărat ciorchinele viței de vie pe pârghie [Num. 13, 24], dorind să vadă Ciorchinele al Cărui vin trebuia să mângâie lumea. Pe El, losua L-a dorit, ca să poată înțelege puterea propriului său nume: căci dacă numai prin numele Său a fost atât de măreț, cu cât mai mult avea să fie prin Nașterea Sa? Acest losua care a adunat, a cărat și a dus cu el fructul, dorea nespus Pomul Vieții, ca să guste Fructul ce ne învie pe toți. Așa și Rahab îl căuta pe El: căci atunci când funia cea roșie a scăpat-o de la moarte, a gustat și ea din Adevăr.”

Sfântul Efrem continuă, spunând: „Atunci când losua Navi a scăpat pe Rahab și familia ei, el a anticipat mântuirea femeii samarinence și a celor din cetatea ei, care mai însemna încă și mântuirea tuturor neamurilor. Printr-un joc de cuvinte, Eleazar și preoția levitică sunt adeverite ca preînchipuiri iudaice ale lui lisus și ale preoției Sale apostolice. lisus a venit și pentru a desăvârși simbolul ascuns în losua, fiul lui Navi. Pentru că acesta a salvat pe desfrânata, care a fost ca un vârtej pentru mulți bărbați. lisus cel Preaînalt a eliberat-o pe fiica voastră, cea care a fost a mai multor bărbați. Rahab a salvat numai casa părinților ei, însă fiica voastră a salvat pe mulți. Mai mult decât atât, El vine în pământul tău, ca să desăvârșească semnul ascuns în Eleazar, preotul ce a mers cu losua Navi și l-a însoțit, prefigurând pe Apostolii ce L-au însoțit pe lisus. Ca și leviții, ei au fost preoți în lume.”

Râul Iordan 

Botezul Domnului în Râul Iordan este prefigurat în viața Dreptului losua Navi. Sfântul Grigorie de Nyssa (cca 335 - cca 395) scrie că „losua, fiul lui Navi, a luat pietre din Râul Iordan, după numărul triburilor lui Israel [los. 4, 9]. Nici unul nu a fost înlăturat, ci toți în mod egal poartă mărturia tainei ce s-a petrecut la Iordan.” Apoi scrie: „Poporul evreu, așa cum știm, după multe suferințe și după ce și-a împlinit drumul cel greu prin pustie, nu a intrat în țara făgăduinței înainte să fie adus la Râul Iordan, cu losua Navi ca păstor și conducător al vieții lor [los. 3]. Dar este clar faptul că losua Navi, cel ce a așezat cele douăsprezece pietre în apa râului [los. 4], arăta mai înainte venirea celor doisprezece Apostoli, săvârșitorii Botezului.”

Sfântul loan Damaschin (cca 675 – cca 749), scriind despre Teofania Domnului, spune următoarele: „Despărțindu-se Iordanul de demult, pe uscat a trecut poporul lui Israel [los. 3, 16], închipuindu-Te pe Tine, Cel Preaputemic, Care treci acum, cu sârguire, făptura prin ape, către calea cea nestricată și mai bună.” În aceeași zi, Biserica noastră cântă: „Cutremuratu-s-a mâna Botezătorului, când s-a atins de preacuratul Tău creștet; întorsu-s-a înapoi Râul Iordanului, neîndrăznind a sluji Ție: că acela care s-a sfiit de Isus al Iui Navi [los. 3, 7-17], cum era să nu se teamă de Făcătorul său? Ci toată iconomia ai plinit-o, Mântuitorul nostru, ca să mântuiești lumea cu Arătarea Ta, unule iubitorule de oameni.”

A doua tăiere împrejur 

Fericitul leronim scrie: „Toți cei din popor, pășind desculț pe pământul gol și uscat al pustiei, au trecut prin ea, au venit în Ghilgal și au fost a doua oară tăiați împrejur. Dacă luăm aceste cuvinte literal, nu le putem înțelege. Dacă am fi avut două prepuțuri, sau dacă un al doilea ar fi putut crește după ce primul a fost înlăturat, am putea vorbi de două tăieri împrejur. Însă înțelesul este acela că losua a tăiat împrejur pe oamenii ce au trecut prin pustie cu cuțitul Evangheliei și i-a tăiat împrejur cu un cuțit de piatră... Toate prepuțurile acelora au fost puse grămadă, îngropate și acoperite cu pământ, iar faptul că rușinea egipteană a fost astfel ștearsă și numele de Ghilgal al locului aceluia (însemnând «dezvăluire»), arată că, în timp ce oamenii mergeau prin pustie netăiați împrejur, ochii lor erau orbi.”

Sfântul Iustin Martirul observă: „Se spune că losua Navi a tăiat oamenii împrejur a doua oară cu cuțite de piatră [los. 5, 2] (care a fost un semn al tăierii noastre împrejur făcută de Hristos, față de orice idol din piatră sau din oricare altă materie) și că i-a adunat la un loc pe cei tăiați dintre cei netăiați, adică din păcatele lumii, cu cuțite de piatră sau, altfel spus, prin cuvintele Domnului lisus Hristos. Am arătat că Hristos a fost vestit de Proroci în pilde, ca fiind Piatră și Stâncă. Tot astfel, prin cuțitele de piatră trebuie să înțelegem cuvintele Sale, prin care mulți dintre cei ce trăiau în păcate au fost tăiați împrejur cu tăierea împrejur a inimii, cu care Dumnezeu, prin losua, a poruncit celor de atunci, ce erau din tăierea împrejur lăsată de Avraam, să fie tăiați, înainte de a intra în pământul cel sfânt.” Sfântul Grigorie de Nyssa adaugă: „După ce a trecut un timp și oamenii au ajuns mai râvnitori în a cunoaște prescripțiile Legii, au înțeles și au acceptat a doua tăiere împrejur instituită de losua Navi [los. 5, 2-9], căci cuțitul de piatră a înlăturat tot ceea ce a fost necurat.”

Arhanghelul Mihail 

Dreptul losua a văzut pe Arhanghelul Mihail stând înaintea lui cu o sabie în mână. losua s-a apropiat de el și l-a întrebat: „De-ai noștri ești sau ești dintre dușmanii noștri?” El a răspuns: „Eu sunt căpetenia oștirii Domnului și am venit acum!” losua a căzut cu fața la pământ, s-a închinat și i-a zis: „Stăpâne, ce poruncești slugii tale?” Iar Arhanghelul i-a răspuns: „Scoate-ți încălțămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt!” [Ios. 5, 13-15].

Sfântul Ambrozie spune că „După ce losua a crezut, a biruit de îndată, fiind găsit vrednic să triumfe în lupta credinței. Și iarăși, el nu a condus oastea în luptă și nici nu a distrus zidurile dușmanilor cu berbeci care sfărâmă porțile cetăților sau prin alte mijloace, ci a condus poporul cu cele șapte trâmbițe ale preoților. Astfel, sunetul trâmbiței și prezența preoților au scăpat pe israeliți de o luptă crâncenă.”

Lui losua i se spune: „Scoate-ți încălțămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt!” [los. 5, 15]. Sfântul Ambrozie explică: „I se cere asta pentru a I se da Domnului locul cuvenit. losua Navi nu era Mirele [Deut. 25, 5-10; Rut 4, 5-7]; pentru că și lui i s-a spus că nici un altul nu este Mirele decât singur Hristos, ca nu cumva prin asemănarea numelor să fie socotit Mirele Bisericii.”

Fericitul Ieronim spune: „După ce au fost sfințite cele douăsprezece pietre unde a avut loc arătarea, Paștele a fost de îndată sărbătorit. Un miel a fost jertfit pentru ei și au mâncat din bucatele pământului sfânt, losua a mers înainte, și a fost întâmpinat de căpetenia oștirii Domnului cu sabie în mână, arătând că era gata să lupte pentru cei tăiați împrejur.”

Cucerirea Ierihonului Fericitul Ieronim spune: „Moise a murit în pustie; Aaron a murit; Miriam a murit; înțeleg acum ce este scris de Prorocul: «Și într-o lună am stârpit pe cei trei păstori» [Zah. 11, 8]. Au murit, pentru că ei nu puteau intra în țara făgăduinței. Ei au putut doar zări de departe acel pământ, însă nu au putut intra acolo. Evreii au văzut țara făgăduinței, dar nu au putut intra în ea. Au murit în pustie și oasele lor sunt în sălbăticie. Noi, copiii lor, păstoriți de lisus Hristos, am venit și am intrat în țara făgăduinței; am venit în Ghilgal și am fost tăiați împrejur cu o tăiere duhovnicească, curățiți fiind de rușinea egipteană. Chiar și acum, însuși lisus, conducătorul nostru, ține sabia și merge mereu înaintea noastră și luptă pentru noi și biruie potrivnicii noștri. Timp de șapte zile înconjurăm Ierihonul, cu alte cuvinte, această lume. Sunăm din trâmbițele preoțești și mergem în jurul Ierihonului, și zidurile cad, și noi intrăm, și ne socotim biruitori.”

Triodul ne arată înțelesul duhovnicesc al Ierihonului: „în Ierihon mergând și de bunăvoie urmând celor ce au fost în el, care au fost dați de demult de Tine spre ucidere poporului Tău, pentru răutatea lor și neascultare [los. 6, 2], m-am dat patimilor celor stricătoare, ca unor tâlhari.” Fericitul Ieronim observă: „Dacă oștirea Domnului a fost arătată prin trâmbițele preoților, putem vedea în Ierihon o prefigurare a întoarcerii lumii către Dumnezeu, prin propovăduirea Evangheliei. Cei cinci regi, care au domnit înainte în țara făgăduinței, sunt cele cinci simțuri...”.

Semințiile Canaanului 

Fericitul leronim spune: „După lerihon, urmează să cucerim orașul Ai; apoi să mergem la lebus, Azor și în alte cetăți; să biruim pe dușmanii pe care nu am izbutit să-i biruim sub Moise. Haideți dar, să aducem slavă Celui ce ne-a condus, pentru că numai pe El avându-L conducător, numai pe El avându-L luptând pentru noi, suntem biruitori.” Cu înțeles duhovnicesc, Sfântul Andrei Criteanul (cca 660-740) identifică Amaleciții și Ghibeoniții scriind: „împotrivește-te și te luptă împotriva patimilor cărnii, ca losua Navi împotriva lui Amalec [leș. 17, 8-16], biruind pururea gândurile cele înșelătoare, ca și pe Ghibeoniți [los. 9, 3-27].”

Soarele și luna s-au oprit La sărbătoarea înălțării Sfintei Cruci (14 Septembrie) cântăm: „Mai înainte a închipuit cu taină Isus al lui Navi de demult chipul Crucii, mâinile întinzându-și cruciș, și a stat soarele până ce a zdrobit pe vrăjmașii cei ce stăteau împotriva Ta, Dumnezeule [los. 10, 12-13]; iar acum soarele a apus, văzându-Te pe Cruce pe Tine, Cel ce ai stricat stăpânia morții și toată lumea împreună ai ridicat, Mântuitorul meu.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) ne spune: „Cel ce cultivă în chip evlavios înțelepciunea și luptă împotriva puterilor nevăzute să se roage să rămână în el puterea naturală de discernământ (care are o lumină măsurată) și harul luminător al Duhului. Căci cea dintâi călăuzește trupul spre virtute prin fapte; iar cel de-al doilea luminează mintea, pentru a alege mai presus de toate tovărășia înțelepciunii, prin care «surpă întăriturile păcatului și orice culme ridicată împotriva cunoașterii lui Dumnezeu.» Aceasta o arată prin rugăciune Isus Navi, care se roagă «să stea soarele deasupra Ghibeonului» [los. 10, 12], adică să-i fie păzită neapusă lumina cunoștinței lui Dumnezeu, pe muntele contemplației mintale; și «luna deasupra văii», adică să-i rămână puterea naturală de discernământ, în neputința trupului, neabătută de la virtute. Ghibeon este mintea înaltă, iar valea este trupul care s-a smerit prin mortificare. Soarele este Cuvântul care luminează mintea, îi hărăzește puterea vederii (contemplării) și o izbăvește de toată neștiința. Iar luna este legea firii, care înduplecă trupul să se supună după lege duhului, spre a primi jugul poruncilor. Căci luna este simbolul firii, fiindcă e schimbătoare. Dar în Sfinți, ea rămâne neschimbătoare, pentru deprinderea lor neclintită în virtute (pentru firea neschimbătoare a virtuții).”

Sfântul Ambrozie îl laudă astfel pe losua: „Vrednic cu adevărat era să stea înainte, ca un om ce poate opri curgerea râului [los. 3, 16] și care poate spune «soare, oprește-te!», care poate întârzia noaptea și lungi ziua, ca să fie martor al biruinței lui [los. 10, 12-13], De ce această binecuvântare neoferită lui Moise? De ce el singur a fost ales să conducă poporul spre tărâmul făgăduinței?... Unul a strunit marea, iar celălalt cerul [leș. 14, 21; los. 10, 12]. Cât de curajos a fost Isus fiul lui Navi, care într-o singură luptă a înfrânt cinci regi împreună cu popoarele lor [los. 10]! Din nou, când s-a luptat cu Ghibeoniții și s-a temut că noaptea i-ar putea opri biruința, a strigat cu glas tare și credință puternică [los. 10, 12] și soarele s-a oprit în loc, până ce victoria a fost deplină.”

Sfântul loan Gură de Aur (347-407) consideră că „omul drept este de o mare valoare. Să vină întreaga lume, ori mai bine două sau trei, sau patru, sau zece, sau douăzeci de lumi să vină, să vorbească și să facă soarele să se oprească; dar nu o să poată nimeni să facă asta. Insă prietenul lui Dumnezeu a poruncit creaturilor Prietenului său, sau mai degrabă s-a rugat de Prietenul său și slujitorii Aceluia i s-au supus, iar el de jos a poruncit celor de sus. Ia aminte că aceste lucruri se întâmplă cu un anumit scop. Acestea au fost mai mari decât minunile săvârșite de Moise. De ce? -întreb eu. Pentru că nu este la fel a porunci mării, cu a porunci corpurilor cerești. Și a porunci mării a fost un lucru cu adevărat mare, însă nu la fel de mare precum celălalt. De ce? Pentru că numele de Isus (losua) a fost un simbol. Din această pricină, chiar pentru numele său, creația i s-a supus. Și apoi ce, nu mai era nimeni numit Isus (losua)? Ba da, dar acest om din această pricină a fost numit astfel simbolic; pentru că înainte se numea Osea. Așadar, numele i-a fost schimbat, pentru că arăta o prefigurare și o profeție. El a dus poporul în țara făgăduinței, așa cum lisus l-a dus în Rai; și nu Legea a făcut aceasta; întrucât nici Moise nu i-a dus, ci a rămas afară. Legea nu are nici o putere de a te duce acolo, ci numai Harul. Vedeți prefigurările vădite de la începuturi? El (losua) a poruncit creației, sau mai degrabă părții de sus a creației, soarele, el aflându-se jos; pentru ca atunci când îl vei vedea pe lisus chip de om luând și făcând același lucru, să nu te tulburi sau să crezi că așa ceva este ieșit din comun. El, chiar și atunci când Moise trăia, a întors cursul războaielor. Astfel, chiar și când Legea exista, El conducea toate; însă nu vădit.”

Sfârșitul Dreptului losua 

Dreptul losua a murit având o sută zece ani și a fost îngropat cu cinste de fiii lui Israel. Fericitul Ieronim spune că „nu a fost căsătorit și nici nu a avut copii. El a primit cu siguranță locul cuvenit în pământul împărțit de semințiile lui Iuda și... a fost îngropat la Timnat-Serah, care înseamnă «cea mai dreaptă domnie» sau între cei «cu un nou acoperământ», arătând mulțimile celor feciorelnici, acoperiți de ajutorul Iui Dumnezeu pe Muntele Efraim, care este «muntele cel rodnic», la miazănoapte de Muntele Gaaș, care se tâlcuiește «tulburare», pentru că acolo este «Muntele Sionului, coastele de miazănoapte, cetatea împăratului Celui mare» [Ps. 47, 2]... Apoi, în cartea Judecătorilor, citim despre losua că ar fi înviat și faptele lui au fost preaslăvite... Punând alături moartea lui Moise și cea a lui losua, găsim că Moise a murit în ținutul Moab, iar losua în pământul lui Iuda. Moise a fost îngropat într-o vale, în fața Bet-Peorului, care înseamnă «mustrare», iar losua a fost îngropat pe Muntele Efraim, la miazănoapte de Muntele Gaaș.”

Sinaxarul mare al lunii septembrie, Editura Doxologia