Viața Sfântului Cuvios Hariton Mărturisitorul

Sfântul Cuvios Hariton era desăvârșit în bunătățile și nevoințele călugărești, iubind postul și înfrânarea ca pe o dulce hrană, având osteneala ca pe o odihnă și sărăcia ca pe o bogăție păzind-o.

Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creștin bine credincios și ales întru bunătăți. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Când a ieșit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părțile ca să fie siliți creștinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie uciși, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credință, ca cel mai dintâi dintre creștini; și a fost prins și legat de guvernatorul țării aceleia și adus la judecata păgânilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicând: „Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul și toți supușii își smeresc capetele lor?”. Răspuns-a Hariton: „Toți idolii păgânilor sunt diavoli, care, oarecând, pentru mândria lor, au fost surpați din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.

Iar acum de către oamenii cei fără de minte și înșelați caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă și ei, și cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, și ca și fumul stingându-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe adevăratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc și mă închin, Care este ziditor tuturor, Mântuitor al lumii Care trăiește în veci”.

Zis-a judecătorul: „Prin răspunsul tău cel dintâi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte și a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni și înșelați. Și deci, s-ar cădea să ți se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noștri sunt îndelung răbdători și negrabnici spre izbândirea necinstirii lor, pentru aceea și eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzându-te, căci poate venindu-ți cumva în simțire, te vei înțelepți și le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi hulești, și-ți vei cere de la dânșii iertare pentru greșala ta cea cu atâta îndrăzneală. Iar ei, ca niște ne-răutăcioși, sunt gata a te primi, iertându-ți necinstea ce le-ai adus”. Răspuns-a Hariton: „De sunt dumnezei idolii voștri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, și râvna cea după dânsul să și-o arate. Iar de nu sunt dumnezei, apoi în zadar poruncești a se închina lor cineva. Însă să știi cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, și la cinstea spurcaților idoli nu mă va pleca. Pentru că sunt ucenic al fericitei întâia muceniță Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povățuindu-se spre nevoință de sfântul Apostol Pavel, învățătorul cel mare, cu care eu acum zic: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8, 35).

Iar guvernatorul a zis: „Dacă zeii noștri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viață cu noroc, bogății, măriri și sănătate”. Răspuns-a Hariton: „Te înșeli, ighemoane, părându-ți-se că pe toate acestea le ai de la mincinoșii idoli, care și singuri sunt săraci și nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înșiși neavând nimic? Căci nu-și întind mâinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sunt fără de suflet. Și de vrei să cunoști adevărul, încredințează-te cu lucrul și vei vedea deșertăciunea lor. Apropie o lumânare aprinsă la gura idolului, și-l pârlește pe el: au îl va durea? Ia securea și taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan și să-i sfărâmi coastele lui, și vezi: Va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viață și nici suflare!”. Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mânie și ca un beat a răcnit de iuțime, nelăsând pe sfântul ca mai mult să întindă cuvântul.

Și îndată a poruncit celor ce stăteau de față să-l prindă pe el și să-l dezbrace și, întinzându-l la pământ în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruțare. Iar sfântul răbda cu vitejie, vrând să moară pentru Hristos Domnul, decât să trăiască depărtându-se de la ziditorul său. Iar când bătea pe sfântul prigonitorul, îl întreba: „Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?”. Răspuns-a mucenicul: „De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mântuitorul meu, aceasta mai ales aș fi vrut, decât până la o vreme să trăiesc și apoi să mă închin diavolilor”. Și atâta a bătut peste tot trupul pe sfântul încât și cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sângele ca un râu se vărsa, și se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzând că era de-abia viu, și, părându-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate și l-au dus în temniță, pentru că nu putea să pășească singur, nici să grăiască ceva, ci abia suflă, așa de cumplit l-au bătut.

Și punându-l în temniță, au plecat. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea pătimitorului Său, l-a întărit și l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgânii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu și sănătos, încât preamărea pe Domnul ca David: „Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului” (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decât întâi, spre mai mare mânie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii și atâta l-au ars încât tot trupul lui s-a fript ca niște carne de mâncare.

Iar el se bucura, răbdând niște chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Și iar îl aruncară în aceeași temniță.

În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mânia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sângelui creștin, a murit. Mergând prin Bizantia și Heracleea, mai întâi a fost înfricoșat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viață în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creștinilor, dându-li-se libertate din legături și din temniță legaților lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteștile sceptruri, învățându-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărățise, a trimis poruncă prin toate părțile stăpânirii sale că toți creștinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească și el tot ca Aurelian, purtându-se rău cu creștinii. Și a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioși. Se dădea drumul din obezi celor legați, cei izgoniți în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieșeau din pustie și din peșteri, preoți și binecredincioșii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutându-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.

Atunci și cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniță, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decât să fie slo-bod lepădându-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viața spre folosul multora, ca împreună cu ceata mucenicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum și că tatăl cu fiii.

Din acea vreme sfântul Hariton, ostașul lui Hristos cel însemnat prin rane, s-a lepădat de lume și de toate cele din ea; și luându-și Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcându-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtând pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul și cu Dânsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru și-a dat sufletul Său pe Cruce. Și când mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, ducându-l în peștera lor, vrând ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutând oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfântul Hariton l-au lăsat în peșteră zăcând legat. Acesta, ca și mai înainte fiind în lanțuri și în munci, mulțumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Și batjocorea pe diavolul zicând: „Știu, diavole, că temându-te să te lupți singur cu mine, ai adus tâlhari asupra mea și vrând să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să știi, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deși mă vor ucide tâlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moșteni sfânta lui odihnă, iar tu vei moșteni gheenă. Eu voi învia în viața veșnică, iar tu vei muri cu moartea cea veșnică și vei fi mort în pierzarea cea fără de sfârșit. Dar, puternic este Stăpânul meu, ca și aici să mă păzească viu de mâinile tâlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei și pe sfânta Tecla de foc și de fiare”.

Acestea grăind sfântul, iată a venit un șarpe, care, aflând în peșteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, și îmbătându-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el și a plecat. După care venind tâlharii, cuprinși de sete, au băut fiecare din acel vas și au fost uciși de acea otravă de la șarpe. Și căzând toți la pământ, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică și sfârșitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieții lor.

Iar Sfântul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături și a luat cu sine dintr-acea peșteră o mare mulțime de aur, pe care-l adunaseră tâlharii, jefuind de mulți ani.

Această avuție tâlhăreasca, sfântul Hariton a întrebuințat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici și mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaș, care se numea Fare, prefăcînd peștera aceea tâlhăreasca într-o Biserică și adunând frați.

Apoi, ducându-se vestea despre dânsul în toată țara aceea, mulți veneau la dânsul pentru viața lui cea îmbunătățită. Și, că-lugărindu-se de dânsul, se linișteau în acel locaș, primind folos de la învățătorul și povățuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfânta viață, ca la o făclie luminoasă, priveau și se întăreau duhovnicește, pentru că era desăvârșit în bunătățile și nevoințele călugărești, iubind postul și înfrânarea ca pe o dulce hrană, având osteneală ca pe o odihnă și sărăcia ca pe o bogăție păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de frați, blând, tăcut și tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvântul dres cu sarea înțelepciunii, prin care totdeauna învăța pe frați la calea cea mântuitoare. A orânduit în mănăstire ca părinții să mănânce o dată în zi și această seară, și atunci să nu primească bucate și băuturi, ci numai pâine și apă și acestea cu măsură, că nu cumva, îngreunându-și pântecele cu prea mare sațiu și multă băutură, să se facă nelesnicioși și greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopții.

Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mâinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deșertăciune, că nu cumva diavolul, aflând fără lucru pe vreun călugăr, să-l vâneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lenevirea și deșertăciunea sunt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraților ca să șadă prin chilii și să se liniștească, neumblînd de colo până colo, căci adunându-se la vorbe deșarte, multe împiedicări se fac din cuvintele seci, precum mărturisește Scriptura: „Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”. Știința curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decât aurul și argintul și ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la câștigarea mântuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, și toate celelalte fapte bune călugărești, să le câștige ca pe o vistierie de mult preț și numai întru dânsele să se îmbogățească.

Învățând în felul acesta pe frați, și rânduind bine locașul, precum se cădea, a poruncit să se adune toți părinții. Și alegând dintre dânșii pe cel care îl știa că este mai presus decât toți ceilalți, cu fapta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adânc pustiu, iubind liniștea și depărtându-se de oameni. Și pentru că avea darul de a tămădui neputințele și a alunga dracii, se adună la dânsul de pretutindeni mare mulțime de oameni, aducându-și acolo pe neputincioșii lor. Încă și boierii vestiți veneau pentru binecuvântare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvârșita liniște călugărească. Mai în urmă, supărându-se de neodihnă, a gândit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtându-se și fugind de slava omenească. Deci, rugându-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plâns după dânsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reușit cu niciun chip să-l oprească.

Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toți sporeau pe căile și în poruncile Domnului și ca niște crini sădiți în pustie înfloreau prin sfințenie. Deci, după ce a sărutat pe frați și i-a bine-cuvîntat încredințându-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depărtate pustietăți și în prăpăstii nestrăbătute.

Apoi, mergând cale ca de o zi, a aflat altă peșteră, care era în hotarele Ierihonului, și sălășluindu-se într-însa, viețuia după voința lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua și noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdețurile de ierburi care creșteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, și prin lacrimile cele fierbinți care ieșeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca și psalmistul, zicând: „Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pâine ziua și noaptea” (Psalm 41,3). Iar petrecând el acolo câtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în țarină ascunsă; căci mulți, mâhnindu-se de ducerea lui și întristându-se pentru lipsirea bunului părinte și sfătuindu-se, oarecare din frați s-a dus, căutând prin pustie pe păstorul lor. Și străbătând mulți munți și văi, au aflat pe cel ce căuta, așa vrând Dumnezeu, ca povățuitorul cel iscusit și bunul ocârmuitor, nu numai pe el, dar și pe alții mulți să-i povățuiască și să-i îndrepte la Împărăția Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost știut locul singurătății lui și au început a veni la dânsul călugării și mirenii, dorind să viețuiască cu dânsul, să-i vadă fața lui cea cu chip de înger, și să se sature de folositoarele lui vorbe. Și în scurtă vreme turma cea de oi cuvântătoare s-a adunat din ce în ce și s-a făcut o altă mănăstire, după aceeași rânduială și așezare ca și cea dintâi.

Și creștea și se înmulțea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii și neumblate, mai mult decât în mijlocul cetăților celor cu multă lume, în care se află fărădelege și vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci așezând toată rânduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în puștiul cel adânc care se află de la părțile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, și acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie și Mergătorului înainte, se depărta mereu și fugind se sălășluia în pustie, așteptând pe Dumnezeul Cel ce-l mântuiește pe el.

Și trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pământului, cu totul pe sine încredințându-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce știe cele ascunse. Acela îi știa nevoințele lui, spre ostenelile lui privea și în locul acestora îi gătea lui cereștile răsplătiri.

Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu că iar făclia care strălucea prin bunătăți să vină la arătare de sub obrocul pustiului și prin chipul vieții sale să lumineze tuturor celor ce doreau să meargă pe calea cea strâmtă, care duce la viața cea veșnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie și căzând la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dânsul și să râvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întâmplându-se cuviosului, alții s-au înștiințat, și au început a se aduna mai mulți la dânsul, fugind de lumea cea deșartă. Iar el, iată, adunând a treia turmă de oi ale lui Hristos și învățându-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar grecește se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vârful muntelui ce era acolo și s-a sălășluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peșteră mică, la care abia era cu putință a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtându-se de la pământ, și de cele cerești apropiindu-se cu sălășluirea. Și de acolo, stând ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune și se rugă pentru mântuirea fraților celor adunați prin purtarea de grijă și ca o cârmă în corabie stând, ocârmui înotarea atâtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dânsul zidite alergau la el, trebuindu-le povățuitor.

Și a viețuit la acel loc până la adânci bătrânețe, în post, în rugăciuni și în nevoințele pe care a le spune nu este cu putință, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugind, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, și nu vrea părintele că cineva din frați să se ostenească pentru el, aducându-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-și aducă din pricina grelei suiri la înălțimea dealului, și pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrânise.

De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Și s-a făcut așa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, și rugăciunea lor o ascultă, și îndată din piatra cea uscată și netăiată a ieșit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.

Așa de mult a putut rugăciunea îmbunătățitului părinte la Dumnezeu.

Deci, a petrecut prea desăvârșit în bunătăți și ajungând ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfârșitul său fericit, pentru care luând înștiințare de la Dumnezeu, a chemat în puștiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni și pe frați, care se înmulțiseră ca stelele cerului prin rugăciunile și mijlocirile lui. Și le-a spus lor de ieșirea sa care era aproape: „Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum poruncește Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am așteptat-o, ca dezlegându-mă din legăturile trupești, să merg și să mă arăt feții Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiți de mântuirea voastră, fiecare din voi scăpând din cursele vrăjmașului, să se învrednicească pentru a putea ieși din trup la vremea sfârșitului și să intre la Domnul și să câștige mila Lui”. Acestea auzindu-le, toți au plâns, zicând: „Ne lași pe noi fiii tăi, părinte și învățătorul nostru, ne lași pe noi, păstorule și povățuitorule, te stingi, luminătorul nostru și povățuitorul căii noastre!”.

Iar el îi mângâia pe ei, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit că să fie cu noi nedespărțit până la sfârșitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoșata sa judecată, ci pe toți să vă pună cu cei binecuvântați ai săi de-a dreapta și să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăției Sale”.

Apoi îl întrebară pe el frații: „Ce poruncești părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?”. Iar el a zis: „Să dați țarina țarinei, unde veți vrea. Căci al Domnului este pământul, și plinirea Lui”. Iar ei au zis: „Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, și trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaștele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rânduiești acum unde să punem moaștele sale!”. El, făcând după dorința lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintâi, unde a fost prins de tâlhari și cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dânșii.

Apoi, luându-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locașul acela, în care mult pentru cea desăvârșită viață călugărească învățând pe frați, și pace tuturor dându-le, s-a culcat pe pat și și-a dat în mâinile Domnului sfântul său suflet, neavând nici un fel de durere trupească.

Așa s-a sfârșit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul și bunul nevoitor. Și s-au tânguit după dânsul toți părinții pustnici și tot puștiul s-a umplut de glasul plângerii după cel atât de mare părinte și învățător, care ca un soare strălucea lumea. Și plângând mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaște cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, cuvios, sfințenie, credinţa, suferinţă, încercare

Ultimele din categorie