Viaţa Sfântului Ierarh Iacob, Episcopul din Nisibe

13 Decembrie 2012 Vieţile Sfinţilor
 

    Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliţi prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, şi care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înţelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.

    Pentru că de unde putea el să ştie fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvântata preoţie a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credinţa, bărbăţia, iubirea de străini şi jerfa fiului său, Isaac? Şi, pe scurt, vestea despre nevoinţele altor bărbaţi dumnezeieşti, de unde ar fi putut să le ştie, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am şi eu nevoie în lucrarea de faţă, pentru a scrie Vieţile Sfinţilor care au fost cu puţină vreme înainte de noi şi care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemând în ajutor rugăciunile acelor sfinţi.

    Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpânirii Romei şi ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfântul Iacob şi şi-a ales deosebita petrecere în pustie, şi sălăşluindu-se acolo, vieţuia prin munţii cei înalţi.

    Deci, în timp de vară şi de toamnă locuia prin dumbrăvi, având cerul ca acoperământ; iar în timpul iernii intra într-o peşteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe câmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pământul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure şi ierburi ca cele de prin grădini, cu care îşi întărea trupul, atât numai ca să-şi poată ţine zilele. Foc pentru fierberea mâncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdeţuri crude; şi nici de lină nu avea trebuinţă pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.

    Astfel omorându-şi trupul, cu duhovnicească hrană îşi întărea sufletul; iar gândul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcându-l oglindă a Sfântului Duh - precum grăieşte Apostolul -, şi privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârşire. De acolo i se înmulţea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea şi căpăta tot ce avea de trebuinţă; şi înainte vedea şi proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfântul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioşilor câteva minuni ale lui şi astfel vom arăta raza strălucirii lui apostoleşti, ca urmare a darului ce avea.

    În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsufleţiţi şi le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulţi şi erau prigoniţi cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvârşiţi în faptele cele bune, ştiau adevărul, şi păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.

    Sfântul Iacob lăsând pustia, s-a dus în Persia, vrând să vadă odrasla cea nouă a sfintei credinţe şi pe cât se putea să ajute la înmulţirea ei. Trecând un pârâu ce se întâmpla în calea lui, a văzut câteva fecioare spălându-şi hainele şi, dezvelindu-şi picioarele aproape de tot, priveau la dânsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobişnuită, măsurându-l cu ochi îndrăzneţi, neruşinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviinţă, fără a-şi acoperi capetele lor.

    Atunci sfântul s-a mâniat pentru această neruşinare a lor şi vrând ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învăţătura acelora, şi apoi să se izbăvească de închinarea idolească, când vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pârâul, şi îndată s-a uscat izvorul acela, încât nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat şi pe acele fecioare neruşinate ca să îmbătrânească deodată. Şi s-a împlinit cuvântul sfântului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunţit şi s-a făcut ca frunzele de toamnă, când cade bruma peste ele.

    Văzând aceasta fecioarele (căci şi apă se uscase şi toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimântat, şi alergând în cetate, au spus către toţi cele întâmplate. Cetăţenii, văzând minunea ce se făcuse, au mers la Sfântul Iacob, marele făcător de minuni, şi l-au rugat cu dinadinsul ca să-şi îmblânzească mânia şi să întoarcă iarăşi apa în râu.

    Sfântul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, şi a curs izvorul ca şi mai înainte şi pârâul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfânt că să dea şi fetelor tinereţea de mai înainte. Sfântul voia să facă aceasta, dar când a întrebat unde sunt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăinţă; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămână astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel şi ceilalţi să se înveţe curăţenia vieţii şi bună rânduială.

    Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blândeţea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei şi n-a trimis nişte ursoaice ca să sfâşie pe fecioarele fără de ruşine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învăţat spre bune obiceiuri şi temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind minia proorocului, ci arătând că Sfântul Iacob, având aceeaşi putere în facerea de minuni pe care o avea şi proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătăţii lui Hristos şi Noului Aşezământ.

    Acest Sfânt Iacob, văzând odată pe judecătorul Persiei făcând o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mâhnit de această nedreptate şi a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărâme şi să se răspândească ca ţărâna, mustrând pe judecător de această nedreptate.

    Cei ce erau acolo, văzând acest lucru, s-au înfricoşat; ba încă s-a temut şi judecătorul nedrept şi, cunoscându-şi păcatul, s-a căit; apoi, schimbând judecata cea dintâi, a hotărât altă dreaptă. Şi aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrând să arate că de voie merge la patimă şi cum că, cu înlesnire - de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigaşii Săi, totuşi nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsufleţit l-a uscat cu cuvântul, arătându-Şi puterea Sa.

    Acelei bunătăţi a Domnului a urmat Sfântul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărâmat piatra şi prin aceasta a învăţat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, şi făcându-se iubit şi mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deşi se lepăda şi fugea de o dregătorie ca aceasta.

    Schimbându-şi petrecerea vieţii singuratice şi sălăşluindu-se cu cetăţenii, nu şi-a schimbat nici hrană, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rânduiala vieţii aceeaşi; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintâi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grijă de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiţi şi să ajute tuturor, povăţuindu-i pe toţi la fapte bune.

    Însă ce trebuinţă este a număra cu amănuntul ostenelile şi îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce şi-au luat asupra lor acest jug ştiu aceasta şi, mai ales cei ce iubesc şi se tem de Stăpânul, Care le-a încredinţat păstoria oilor celor cuvântătoare. Deci, sfântul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei şi săvârşind bunătăţi, şi-a adăugat mai multe daruri ale Sfântului Duh.

    Într-o vreme, mergând sfântul la un sat, s-au apropiat în calea sa nişte săraci, care cereau de la dânsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcând chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzând de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dânşii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meşteşug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.

    Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie şi pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele şi sufletul lui să se rânduiască cu cei drepţi; apoi s-a dus în calea sa. Depărtându-se sfântul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat şi zăcea fără suflet.

    Văzând săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfânt, şi ajungându-l, au căzut la picioarele lui, mărturisindu-şi păcatul şi aruncând pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte şi să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănându-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; şi cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul şi a înviat mortul.

    Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfântului Petru, care a dat morţii celei năpraznice pe Anania şi pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfânt şi să ascundă din preţul ţarinei; pentru că şi acest Sfânt Iacob, celui ce şi-a tăinuit duhul său şi cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.

    Sfântul Petru, cunoscând furtişagul, descoperindu-i aceasta Sfântul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neştiind vicleşugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viaţa. Petru, pe Anania şi pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuinţă de asprime, ca şi ceilalţi să aibă frică; iar Iacob având darul apostolesc, prin moarte a pedepsit câtva timp, apoi iarăşi a mângâiat prin întoarcerea vieţii acelui om.

    După aceasta, când Arie, întâiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu şi al Sfântului Duh, şi-a ascuţit limba sa asupra Făcătorului său şi a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împăraţi Constantin, care, că alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli şi bisericile cele dumnezeieşti răsturnate la pământ le-a ridicat şi le-a înălţat, a adunat întâiul sobor de sfinţi părinţi a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinţilor părinţi, apărând dreapta credinţă, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.

    În acea vreme, Nisibe era sub stăpânirea împăraţilor Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oştilor sale, înconjurând cetatea aceasta, vrând s-o ia; dar cu rugăciunile Sfântului episcop Iacob, cetatea rămânea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre şi cu pământ râul care curgea prin cetate, şi adunându-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetăţii, încât au căzut zidurile ei de pornirea râului şi de puterea apei, apoi mare parte a cetăţii a întunecat-o, aducând multă frică cetăţenilor dintr-însa şi multă bucurie perşilor, cărora li se părea că au în mâini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amânat până a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetăţii.

    Iar noaptea, sosind tot poporul cetăţii, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului şi, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetăţii, încât nici călăreţii, nici pedestraşii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetăţenii ajutorul Celui Preaînalt. Şi au rugat toţi pe Sfântul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetăţii şi să risipească puterea potrivnicilor.

    Deci, s-a suit Sfântul Iacob, şi văzând nenumăratele cete ale oştirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor ţintari şi muşte câineşti, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu şi să plece de la cetate. Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de ţânţari şi de muşte, a căror muşcare era atât de cumplită, încât caii şi elefanţii neputând-o suferi, rupeau zăbalele şi frâiele şi fugeau încoace şi încolo neopriţi. Şi nu numai celor necuvântătoare, ci chiar şi perşilor le erau nesuferiţi ţintarii aceia şi muştele, ce erau mai cumplite decât mii de ostaşi înarmaţi.

    Văzând păgânul împărat că ostenelile lui erau în deşert, căci puterea oştii lui se biruia de ţânţari şi de muşte, era în nepricepere şi în mare tulburare. Apoi, când a văzut umblând pe zidurile cetăţii pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, şi i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mâniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate şi i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtându-se de cetate, a fugit în pământul său, izgonit de muşte şi de ţânţari.

    O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmaşului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 şi i-a ars, nici se rugă ca să-i înghită pământul, ci numai ţintari şi muşte să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Şi cu adevărat minune a fost, căci atâta oaste persană nu putea să se scape de nişte mici insecte din văzduh şi a fugit, biruindu-se cu ruşine. Atâta dar avea Sfântul Iacob de la Dumnezeu şi atâta îndrăzneală către El.

    După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, câtăva vreme trecând, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpânirea Persiei, din care credincioşii ieşind, au luat cu ei moaştele folositorului şi povăţuitorului lor, Sfântul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpânita cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, ierarh, viață, credinţa

Ultimele din categorie