Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliți prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, și care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înțelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.

Pentru că de unde putea el să știe fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvântata preoție a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credința, bărbăția, iubirea de străini și jerfa fiului său, Isaac? Și, pe scurt, vestea despre nevoințele altor bărbați dumnezeiești, de unde ar fi putut să le știe, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am și eu nevoie în lucrarea de față, pentru a scrie Viețile Sfinților care au fost cu puțină vreme înainte de noi și care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemând în ajutor rugăciunile acelor sfinți.

Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpânirii Romei și ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfântul Iacob și și-a ales deosebita petrecere în pustie, și sălășluindu-se acolo, viețuia prin munții cei înalți.

Deci, în timp de vară și de toamnă locuia prin dumbrăvi, având cerul ca acoperământ; iar în timpul iernii intra într-o peșteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe câmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pământul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure și ierburi ca cele de prin grădini, cu care își întărea trupul, atât numai ca să-și poată ține zilele. Foc pentru fierberea mâncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdețuri crude; și nici de lină nu avea trebuință pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.

Astfel omorându-și trupul, cu duhovnicească hrană își întărea sufletul; iar gândul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcându-l oglindă a Sfântului Duh - precum grăiește Apostolul -, și privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârșire. De acolo i se înmulțea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea și căpăta tot ce avea de trebuință; și înainte vedea și proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfântul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioșilor câteva minuni ale lui și astfel vom arăta raza strălucirii lui apostolești, ca urmare a darului ce avea.

În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsuflețiți și le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulți și erau prigoniți cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvârșiți în faptele cele bune, știau adevărul, și păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.

Sfântul Iacob lăsând pustia, s-a dus în Persia, vrând să vadă odrasla cea nouă a sfintei credințe și pe cât se putea să ajute la înmulțirea ei. Trecând un pârâu ce se întâmpla în calea lui, a văzut câteva fecioare spălându-și hainele și, dezvelindu-și picioarele aproape de tot, priveau la dânsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobișnuită, măsurându-l cu ochi îndrăzneți, nerușinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviință, fără a-și acoperi capetele lor.

Atunci sfântul s-a mâniat pentru această nerușinare a lor și vrând ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învățătura acelora, și apoi să se izbăvească de închinarea idolească, când vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pârâul, și îndată s-a uscat izvorul acela, încât nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat și pe acele fecioare nerușinate ca să îmbătrânească deodată. Și s-a împlinit cuvântul sfântului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunțit și s-a făcut ca frunzele de toamnă, când cade bruma peste ele.

Văzând aceasta fecioarele (căci și apă se uscase și toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimântat, și alergând în cetate, au spus către toți cele întâmplate. Cetățenii, văzând minunea ce se făcuse, au mers la Sfântul Iacob, marele făcător de minuni, și l-au rugat cu dinadinsul ca să-și îmblânzească mânia și să întoarcă iarăși apa în râu.

Sfântul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, și a curs izvorul ca și mai înainte și pârâul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfânt că să dea și fetelor tinerețea de mai înainte. Sfântul voia să facă aceasta, dar când a întrebat unde sunt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăință; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămână astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel și ceilalți să se învețe curățenia vieții și bună rânduială.

Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blândețea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei și n-a trimis niște ursoaice ca să sfâșie pe fecioarele fără de rușine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învățat spre bune obiceiuri și temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind minia proorocului, ci arătând că Sfântul Iacob, având aceeași putere în facerea de minuni pe care o avea și proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătății lui Hristos și Noului Așezământ.

Acest Sfânt Iacob, văzând odată pe judecătorul Persiei făcând o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mâhnit de această nedreptate și a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărâme și să se răspândească ca țărâna, mustrând pe judecător de această nedreptate.

Cei ce erau acolo, văzând acest lucru, s-au înfricoșat; ba încă s-a temut și judecătorul nedrept și, cunoscându-și păcatul, s-a căit; apoi, schimbând judecata cea dintâi, a hotărât altă dreaptă. Și aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrând să arate că de voie merge la patimă și cum că, cu înlesnire - de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigașii Săi, totuși nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsuflețit l-a uscat cu cuvântul, arătându-Și puterea Sa.

Acelei bunătăți a Domnului a urmat Sfântul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărâmat piatra și prin aceasta a învățat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, și făcându-se iubit și mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deși se lepăda și fugea de o dregătorie ca aceasta.

Schimbându-și petrecerea vieții singuratice și sălășluindu-se cu cetățenii, nu și-a schimbat nici hrană, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rânduiala vieții aceeași; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintâi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grijă de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiți și să ajute tuturor, povățuindu-i pe toți la fapte bune.

Însă ce trebuință este a număra cu amănuntul ostenelile și îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce și-au luat asupra lor acest jug știu aceasta și, mai ales cei ce iubesc și se tem de Stăpânul, Care le-a încredințat păstoria oilor celor cuvântătoare. Deci, sfântul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei și săvârșind bunătăți, și-a adăugat mai multe daruri ale Sfântului Duh.

Într-o vreme, mergând sfântul la un sat, s-au apropiat în calea sa niște săraci, care cereau de la dânsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcând chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzând de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dânșii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meșteșug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.

Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie și pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele și sufletul lui să se rânduiască cu cei drepți; apoi s-a dus în calea sa. Depărtându-se sfântul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat și zăcea fără suflet.

Văzând săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfânt, și ajungându-l, au căzut la picioarele lui, mărturisindu-și păcatul și aruncând pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte și să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănându-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; și cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul și a înviat mortul.

Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfântului Petru, care a dat morții celei năpraznice pe Anania și pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfânt și să ascundă din prețul țarinei; pentru că și acest Sfânt Iacob, celui ce și-a tăinuit duhul său și cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.

Sfântul Petru, cunoscând furtișagul, descoperindu-i aceasta Sfântul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neștiind vicleșugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viața. Petru, pe Anania și pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuință de asprime, ca și ceilalți să aibă frică; iar Iacob având darul apostolesc, prin moarte a pedepsit câtva timp, apoi iarăși a mângâiat prin întoarcerea vieții acelui om.

După aceasta, când Arie, întâiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu și al Sfântului Duh, și-a ascuțit limba sa asupra Făcătorului său și a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împărați Constantin, care, că alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli și bisericile cele dumnezeiești răsturnate la pământ le-a ridicat și le-a înălțat, a adunat întâiul sobor de sfinți părinți a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinților părinți, apărând dreapta credință, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.

În acea vreme, Nisibe era sub stăpânirea împăraților Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oștilor sale, înconjurând cetatea aceasta, vrând s-o ia; dar cu rugăciunile Sfântului episcop Iacob, cetatea rămânea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre și cu pământ râul care curgea prin cetate, și adunându-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetății, încât au căzut zidurile ei de pornirea râului și de puterea apei, apoi mare parte a cetății a întunecat-o, aducând multă frică cetățenilor dintr-însa și multă bucurie perșilor, cărora li se părea că au în mâini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amânat până a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetății.

Iar noaptea, sosind tot poporul cetății, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului și, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetății, încât nici călăreții, nici pedestrașii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetățenii ajutorul Celui Preaînalt. Și au rugat toți pe Sfântul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetății și să risipească puterea potrivnicilor.

Deci, s-a suit Sfântul Iacob, și văzând nenumăratele cete ale oștirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor țintari și muște câinești, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu și să plece de la cetate. Și a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de țânțari și de muște, a căror mușcare era atât de cumplită, încât caii și elefanții neputând-o suferi, rupeau zăbalele și frâiele și fugeau încoace și încolo neopriți. Și nu numai celor necuvântătoare, ci chiar și perșilor le erau nesuferiți țintarii aceia și muștele, ce erau mai cumplite decât mii de ostași înarmați.

Văzând păgânul împărat că ostenelile lui erau în deșert, căci puterea oștii lui se biruia de țânțari și de muște, era în nepricepere și în mare tulburare. Apoi, când a văzut umblând pe zidurile cetății pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, și i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mâniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate și i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtându-se de cetate, a fugit în pământul său, izgonit de muște și de țânțari.

O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmașului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 și i-a ars, nici se rugă ca să-i înghită pământul, ci numai țintari și muște să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Și cu adevărat minune a fost, căci atâta oaste persană nu putea să se scape de niște mici insecte din văzduh și a fugit, biruindu-se cu rușine. Atâta dar avea Sfântul Iacob de la Dumnezeu și atâta îndrăzneală către El.

După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, câtăva vreme trecând, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpânirea Persiei, din care credincioșii ieșind, au luat cu ei moaștele folositorului și povățuitorului lor, Sfântul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpânita cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.