Viața Sfintei Mucenițe Pelaghia

Dioclețian, păgânul împărat al Romei, pornind prigoană în toată lumea asupra creștinilor, mulți din ei fugeau în munți, temându-se de mânia tiranului, iar cei mai tari în credință și cei ce se temeau mai mult de Dumnezeu decât de oameni, petreceau în sfintele biserici, rugându-se Domnului să-i întărească în nevoințe și să-i facă biruitori asupra vrăjmașilor.

În acea vreme era în Tars, cetatea Ciliciei, un episcop cu numele Clinon, care pe mulți elini, adică păgâni, aducându-i la adevăratul Dumnezeu și botezându-i, ca un bun păstor îi împreuna cu turma lui Hristos și îndemna pe fiecare cu sfaturi folositoare de suflet, ca să stea cu bărbăție pentru Hristos Domnul său și să-și pună pentru Dânsul sufletul, așteptând să ia de la Dânsul cununa biruinței în Împărăția Cerurilor. De aceasta auzind împăratul Dioclețian, fiind atunci în Cilicia, a poruncit să caute pe acel episcop, încuind porțile cetății Tarsului, ca să nu scape. Înștiințându-se episcopul prin dumnezeiasca descoperire, mai înainte de vreme a ieșit în taină din cetate, neștiind nimeni, de vreme ce încă nu venise ceasul lui, și se ascundea împreună cu alți creștini prin munți și prin pustietăți. Neputând împăratul să afle pe episcop și-a întors mânia sa spre aceia pe care i-a botezat episcopul și, prinzându-i, i-a aruncat în temniță.

În acea cetate era o fecioară cu numele Pelaghia, de neam bun și bogat, minunată la frumusețe, înțeleaptă și plină de frica lui Dumnezeu. Auzind ea de la creștini despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezând într-Însul, și și-a pus în minte să nu se însoțească cu nimeni din oamenii pământești cei muritori și stricăcioși, ci să se facă mireasa Mirelui Celui ceresc, Care este fără de moarte și nestricăcios, dorind foarte mult Sfântul Botez. Înștiințându-se ea că episcopul creștin a fugit din cetate, s-a întristat și s-a mâhnit cu duhul, dorind ca să-l vadă și să primească botezul din mâinile lui, pentru că nu-l văzuse, ci numai auzise de dânsul. Ea avea maică văduvă elină, căreia îi tăinuia credința și dorința ei cea întru Hristos.

În vremea aceea, auzind fiul împăratului de frumusețea cea minunată a Pelaghiei și într-adins vrând s-o vadă, a trimis la dânsa bărbați cinstiți, dorind să o ia de soție, lucru de care era foarte bucuroasă mama Pelaghiei. Dar, fericita fecioară Pelaghia, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns fără frică: „Eu m-am logodit cu Fiul lui Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte”. Întorcându-se trimișii, au spus fiului împăratului cele auzite din gura fecioarei. Atunci, umplându-se el de mare mânie, voia să se răzbune, dar nu îndată, pentru că nădăjduia că se va lega fecioara și se va învoi la dorința lui.

Pelaghia a zis către mama sa: „Voiesc să mă duc la doica mea, pentru că nu am văzut-o de mult”. În acea vreme, doica petrecea într-un sat, afară din cetate. De aceea s-a gândit să se ducă la dânsa, pentru că poate să afle pe episcopul creștin, de care auzise în taină de la oarecare creștini în ce loc s-a ascuns. Dar mama sa, fiind învățată de diavol, nu s-a învoit cu cererea ei, ci în tot chipul o oprea, zicându-i: „Nu-ți este cu putință, o, fiică, să te duci acum acolo, ci vei merge altădată”. Pentru aceasta Pelaghia era mâhnită. În noaptea aceea i s-a arătat ei Domnul în chipul episcopului Clinon, negrăind nimic către dânsa, ci numai arătându-i asemănarea episcopului. Fecioara se miră de bărbatul ce i se arăta în vedenie, că fața lui era cinstită și prealuminată, iar îmbrăcămintea minunată. Deșteptându-se din somn, a trimis în taină pe doi oameni credincioși ai săi în temnița unde erau ținuți creștinii în legături, ca să-i întrebe pe dânșii cum este chipul episcopului. Ducându-se aceia și cercetând de asemănarea feței episcopului, s-au întors, spunând Pelaghiei cele ce au văzut, iar ea s-a minunat, pentru că toate cele ce spuneau ei, se asemănau cu vedenia cea din somn, și a cunoscut din aceasta, că în adevăr a văzut pe episcopul Clinon.

Deci ea se bucura cu duhul, iar cu inima dorea să-l vadă la față. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Învrednicește-mă, Doamne, ca să văd pe slujitorul Tău, pe vestitorul bunătăților Tale și nu mă lipsi pe mine de tainele Tale cele sfinte!”. Apropiindu-se către maică-sa, a zis: „Doamnă, mama mea, mă rog ție, lasă-mă să mă duc la doica mea, că de mult n-am văzut-o”. Iar maică-sa, deși nu voia să-i dea voie, însă în cele din urmă s-a învoit a o lăsa, de teamă să n-o mâhnească și să se îmbolnăvească. Deci, a poruncit să se pregătească carete, cai și multe slugi și a împodobit-o cu porfiră împărătească, cu podoabe de aur și cu pietre scumpe, ca pe o fecioară logodită cu fiul împăratului; iar pe lângă dânsa a pus slugi și fameni credincioși. Astfel, așezând-o într-o caretă aleasă, a trimis-o, zicându-i: „Mergi sănătoasă, fiica mea, și cu ale mele cuvinte te închină doicii tale!”. Pelaghia s-a dus bucurându-se în cale, înconjurată de o mulțime de slugi.

După ce s-a depărtat de cetate, ca la zece stadii, s-a apropiat de un munte oarecare cu păduri și unul din slujitori, cu numele Longhin, a văzut pe un bărbat cinstit, pogorându-se din munte. Acela era episcopul Clinon care, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâmpinat pe cei ce veneau. Cunoscându-l Longhin, cel ce era în ascuns creștin, a zis către altul ce era asemenea în taină creștin: „Frate Iuliane, cunoști pe bărbatul ce vine înaintea noastră? Acesta este omul lui Dumnezeu, episcopul Clinon, prin care a străbătut slava în tot Răsăritul cu minunile făcute de dânsul și, înștiințându-se împăratul, l-a căutat mult și nu l-a aflat; pentru aceea a pornit prigoană împotriva creștinilor”. Vorbind acestea între ei, Longhin și Iulian, cei doi fameni pe care Pelaghia îi trimisese în temniță la creștini ca să-i întrebe pentru asemănarea feței episcopului, au auzit cele vorbite și îndată au vestit Pelaghiei cele ce auziseră.

Pelaghia a poruncit să oprească careta și, ieșind dintr-însa, a mers pe jos în întâmpinarea omului lui Dumnezeu, iar slugilor le-a poruncit ca să fie departe și să se odihnească sub copacii dumbrăvii, pentru că nu voia ca elinii cei necurați să audă tainele sfintei credințe. Apropiindu-se către omul lui Dumnezeu, i-a urat de bine, zicându-i: „Bucură-te, slujitorul lui Hristos!”. Iar episcopul a răspuns: „Fiică, fie pacea Hristosului meu cu tine”. Zis-a Pelaghia: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie în vedenie asemănarea feței tale și te-a trimis pe tine la mine, ca să mântuiești sufletul meu din pierzare. Deci, acum rogu-te pe tine, pentru Dumnezeul Căruia Îi slujești, spune-mi oare tu ești Clinon, episcopul creștinilor?”. Răspuns-a acela: „Eu sunt păstorul oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, care se nădăjduiesc a câștiga viața cea veșnică”. Iar Pelaghia a zis către dânsul: „Și ce poruncești oilor cuvântătoare ca să poată avea viață veșnică?”.

Zis-a episcopul: „Le învăț cunoștința Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh și le povățuiesc la viața cea plăcută lui Dumnezeu, în frica și în dragostea lui Iisus Hristos!”. Zis-a Pelaghia: „Spune-mi, părintele meu, ce este mai ales și mai de trebuință celor ce voiesc să se unească cu Dumnezeul tău?”. Zis-a episcopul: „Îți vestesc botezul, întru iertarea păcatelor și întru viața veșnică, că mai mult decât acela nimic nu este mai de trebuință”.

Căzând Pelaghia la picioarele episcopului, îl ruga, zicând: „Miluiește-mă, stăpâne, și-mi dă acel dar, că de când ai început a vorbi cu mine, lumina lui Dumnezeu a răsărit în inima mea și mă lepăd de satana, de îngerii lui, de meșteșugurile lui și de idolii cei fără de suflet pe care i-am urât demult ca pe niște netrebnici și care nu sunt pricinuitorii vieții, ci ai morții și ai pierzării veșnice. Iar acum rog pe Dumnezeul cel ceresc că, deși sunt nevrednică a fi mireasa Fiului Său, Care mi-a luminat inima mea, totuși cred că Acela este soarele dreptății”.

Episcopul, auzind niște cuvinte ca acelea, se mira de osârdia ei cea atât de mare către Dumnezeu, bucurându-se de dânsa cu duhul. Ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Dumnezeule și Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce șezi în Cer și ai chemat pe această fecioară întru cunoștința Ta, trimite ei Sfântul Botez al iubitului Tău Fiu”. Așa rugându-se episcopul, deodată un izvor de apă vie a izvorât din pământ înaintea lor. Și, văzând episcopul, a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare ești Dumnezeul nostru Tată, Fiule și Duhule Sfinte, că ai dat botezul ca moștenire fiilor omenești spre viața veșnică. Și acum, Doamne, știutorul de inimi, Tu știi smerenia robului Tău, că mă rușinez a boteza pe fecioara aceasta. Deci, Tu, Atotputernice, rânduiește cu purtarea Ta de grijă și mă învață ce mi se cade să fac!”.

Pelaghia a zis către dânsul: „Stăpâne și părinte, s-a auzit rugăciunea ta; că iată, văd pe doi tineri purtători de lumină, stând la izvor și ținând o pânză curată prealuminată. Deci nu te îndoi a mă boteza pe mine!”. Iar episcopul, mulțumind lui Dumnezeu, s-a apropiat de izvor și a văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, precum îi spusese Pelaghia, care țineau o pânză mai albă decât zăpada, ca să acopere trupul cel fecioresc. Și, sfințind apa, se ruga, zicând: „Împărate a toată făptura, Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară foc, fă-mă pe mine vrednic a boteza pe această fecioară, pe care ai trimis-o la mine, s-o aduc Ție jertfă vie, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, și o numără pe ea cu ceata aleșilor Tăi în ziua Împărăției Tale, și ia-o cu cele cinci fecioare înțelepte în cămara Hristosului Tău, având aprinsă făclia sa”. Sfârșindu-și rugăciunea, a botezat pe fericita fecioară Pelaghia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a împărtășit-o pe ea cu părticica Trupului lui Hristos, pe care o purta cu sine.

După aceasta Sfânta Fecioară Pelaghia s-a închinat episcopului și, sărutând picioarele lui, i-a zis: „Stăpâne al meu și fericite părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă întărească pe mine cu Duhul Său cel Sfânt”. Episcopul i-a zis: „Dumnezeul Căruia te-ai dat pe tine, să-ți trimită ajutor din Sfântul Său locaș și să-ți dăruiască biruință asupra potrivnicului!”. Iar fecioara, fiind plină de multă bucurie de la Sfântul Duh, a zis episcopului: „Părinte, pentru Dumnezeu Cel ce mi-a dat prin tine mântuire, rogu-te pe tine, nu trece cu vederea această rugăminte a mea, de vreme ce prin sfintele tale mâini am luat porfira duhovnicească și nestricăcioasă a Împăratului Cel veșnic. Deci, de acum nu mi se cuvine mie a purta această porfiră pământească stricăcioasă și aceste podoabe; ia-le pe acestea tu, părinte, și le vinde, iar prețul să-l împarți la cei ce au trebuință, căci mie de acum toate acestea îmi sunt urâte”.

Zis-a către dânsa episcopul: „Deși îmi este cu neputință ca în mâinile mele să iau acestea, însă le voi lua, ca să nu te mâhnesc pe tine, de vreme ce, chemându-l pe Dumnezeu, mă poftești pe mine, voi face precum poruncești”. Zis-a Pelaghia: „Eu am auzit că Domnul nostru zice în Sfânta Evanghelie: Nu poate nimeni să slujească la doi domni; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona. Deci și eu, vrând a-i sluji lui Dumnezeu Unul, lepăd pe mamona!”. Episcopul s-a minunat de înțelegerea ei, apoi, rugându-se pentru dânsa și binecuvântând-o, s-a dus. Deci, sfânta se bucura întru Duhul Sfânt și slăvea pe Dumnezeu, mulțumindu-I că a învrednicit-o a primi darurile cele cerești, și s-a întors la slugile sale cele ce o așteptau, pe care i-a găsit întunecați cu ochii din lucrarea diavolească și nu puteau să vadă, nici nu știau unde se vor duce. Sfânta, cunoscând că aceea li s-a făcut din răutatea vrăjmașului, a însemnat pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci și îndată a gonit întunericul din ochii lor și au început a vedea bine, ca și mai înainte.

Și au întrebat-o pe ea, zicând: „Unde este omul acela cu care ai vorbit, doamnă? Căci am văzut și pe o femeie prealuminată stând între voi, care avea pe capul ei două coroane, iar deasupra coroanelor strălucea o cruce”. Iar Sfânta Pelaghia le-a poruncit să tacă. După aceea, a început a-i învăța pe ei credința întru Domnul nostru Iisus Hristos, la care i-au răspuns: „O, doamna noastră, cum nu vom crede în Acela, Care după moarte ne poate izbăvi de muncile cele veșnice și ne dăruiește viața veșnică în ceruri?”. Și se bucura sfânta de întoarcerea lor și-i sfătuia să se boteze fără zăbavă.

După acestea, suindu-se în caretă, a mers la doica sa, care a ieșit în întâmpinarea Sfintei Pelaghia și a văzut-o pe ea cu fața mai frumoasă decât frumusețea ei de mai înainte, fiind neîmbrăcată în hainele cele scumpe și fără de toate podoabele. Și, primind-o pe ea cu bucurie, a văzut toate obiceiurile ei schimbate, nu ca mai înainte, mândră și măreață; ci acum era smerită, blândă; înainte era limbută, iar acum tăcută; mai înainte se hrănea cu multe feluri de bucate și dulcețuri, iar acum petrecea în posturi și în înfrânări, mulțumindu-se cu puțină hrană. Mai înainte își petrecea zilele în deșertăciuni și mângâieri și nopțile dormind pe pat moale, iar acum cea mai mare parte a zilei o petrecea în rugăciuni și se odihnea pe pat vârtos, iar noaptea se scula la rugăciune.

Deci, doica a cunoscut că Pelaghia a primit credința creștinească și a început a-i zice: „Iubita mea fiică, precum cu frumusețea trupească cea foarte mare ai făcut pe fiul împăratului să se minuneze și pe toți cei ce te vedeau, tot așa cu frumusețea cea adevărată sufletească, sârguiește-te ca să fii plăcută Fiului lui Dumnezeu, Împăratul cel veșnic, Căruia te-ai dat pe tine ca mireasă, pentru că în adevăratul Dumnezeu, precum văd, ai crezut. Acela să te întărească pe tine la nevoința cea pătimitoare pentru El și să-ți dăruiască ție biruință asupra potrivnicului și cu cunună de dănțuire să te încununeze pe tine întru slava Sa. Deci, du-te cu pace în grabă de la mine, fiica mea, pentru că nu voiesc să zăbovești în casa mea, căci mă tem de primejdie și de risipire din partea fiului împăratului, care se mândrește că te are pe tine ca logodnică. Și nu numai pe mine singură mă cruț, că de aș pătimi cu tine, apoi și răsplătire de la Dumnezeu împreună cu tine aș fi luat, dar cruț pe tot neamul meu. Pentru că dacă va ști fiul împăratului, care te dorește pe tine, că tu ești creștină și zăbovești în casa mea, apoi îndată nu numai pe mine singură, ci și toată casa mea, cu tot neamul meu ne va pierde”. Niște cuvinte ca acestea ale doicii auzindu-le Sfânta Pelaghia, plecându-se cu smerită față, s-a dus de la ea și s-a întors la maica sa.

Apropiindu-se Pelaghia de casa sa, i-a ieșit maica ei în întâmpinare, care s-a înspăimântat când a văzut pe Pelaghia că nu e în porfiră împărătească, nici în podoabe, ci în haine proaste; dar nu pricepea cauza. Atunci una dintre slugi, i-a spus ei în taină toate cele ce se făcuseră pe cale, cum Pelaghia a luat credința creștinească, botezându-se de episcopul creștinesc.

Auzind aceasta maica ei, s-a făcut ca o moartă și zăcea pe patul durerii de mâhnire mare. Apoi, venindu-și în sine și nezicând nimic fiicei sale, a alergat la împăratul și a cerut să-i dea ei ostași, ca să-i trimită să caute pe episcopul creștinesc, să-l prindă și să-l aducă la judecată, pentru că a amăgit pe fiica ei. Și împăratul i-a dat mulțime de ostași înarmați, călăreți și pedeștri. În acea vreme, fericita Pelaghia, văzând pe maica sa foarte mânioasă, și-a luat pe famenii ei și pe câteva slugi care crezuseră în Hristos și a ieșit cu dânșii în taină din casă, trecând un râu ce se numea Kidnos și s-au ascuns acolo.

Maica ei, venind în casă cu ostașii, n-a găsit pe Pelaghia și, căzând într-un îndoit necaz, a trimis pretutindeni ostași, ca să caute pe Pelaghia și pe episcopul Clinon. Deci s-au dus prin toate părțile de primprejur, întrebând la drumuri, căutând prin munți și prin cetăți și prin pustietăți și nu-i putea afla, fiind acoperiți de dumnezeiasca sprijinire. Șezând Sfânta Pelaghia pe cealaltă parte de râu, vedea pe ostașii cei ce o căutau, iar ei, fiind orbiți, nu o vedeau pe ea, nici pe cei ce erau cu dânsa. Sfânta a zis către slugile sale: „Vedeți oare, că Domnul nostru iubește și acoperă pe robii Săi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul?”. Deci, ostașii, căutându-i pretutindeni, s-au întors osteniți la cea care i-a trimis, neaflând nici pe Pelaghia, nici pe episcop. Atunci maica ei mai mult s-a mâhnit și s-a scârbit și a rămas abia vie din acea întristare mare.

După aceea, Sfânta Pelaghia, primind sfat bun de la Duhul Sfânt și aprinzându-se de dragostea Mirelui său cel ceresc, voia să se dea la munci pentru Dânsul. Pentru aceea s-a dus acasă la maica sa și a început a grăi: „Pentru ce te mânii în zadar, o maică? Pentru ce nu voiești să cunoști adevărul? Nu te-ai rușinat oare a trimite ostași spre căutarea bărbatului cel sfânt, care cinstește pe Dumnezeu cel Atotputernic, pe Ziditorul a toată făptura? Nu te rușinezi tu a ridica război asupra Dumnezeului ceresc? Nu știi că episcopul, robul Lui, de ar fi cerut de la Dânsul i-ar fi trimis numaidecât un înger al Său, care într-o clipeală a ochiului ar fi omorât toate cetele oștilor împărătești?”.

Sfânta Pelaghia, grăind acestea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuia pe maica sa să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dar n-a sporit întru nimic. Maica sa, fiind orbită cu nebunia și împietrită cu răutatea, nu lua aminte la cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, ci a trimis la fiul împăratului, zicându-i: „Iată, logodnica ta s-a însoțit cu Dumnezeul cel ceresc!”. Auzind aceasta tânărul, s-a umplut de jale mare și de întristare și s-a deznădăjduit cu totul de așteptarea sa, că se gândea cât de mult tatăl lui muncea pe creștini, și n-a putut pe nici unul să-l plece la gândul său.

El, șezând tulburat și mâhnit în palatul său, socotea în sine: Dacă Pelaghia a crezut în Dumnezeul creștinesc și s-a însoțit cu Dânsul, apoi nicidecum nu va voi să se depărteze de Dânsul și să-mi fie mie soție. Deci, ce voi face? S-o dau la munci, nu va folosi la nimic, pentru că știu cu câtă bucurie creștinii pentru Dumnezeul lor se dau de bunăvoie la toate muncile și la cea mai cumplită moarte. Astfel va face și Pelaghia. Mai iute ar vrea să moară, decât să-mi fie soție; iar eu mă voi umple de rușine și de jale mai mare. Rușine și ocară îmi va fi de la creștini, iar jale pentru moartea ei, că o iubesc fără măsură și nu pot suferi văpaia dragostei ce arde în mine aprinsă. Însă știu ce voi face: să nu privesc la muncile ei, ca să nu mă muncesc de durerea inimii rănite de dragoste și mă voi ucide singur. Pentru că mai bine îmi este ca să mor odată, decât în toate zilele trecându-mă cu vederea și urându-mă de necaz, cu a cărei dragoste sunt rănit.

Zicând acestea, și-a scos sabia și, golindu-și pieptul, l-a rezemat de vârful sabiei cel ascuțit și a zis, plângând: „Amar de ceasul în care ochii mei au văzut acea frumusețe, de care nu mă îndulcesc, nici nu mă satur de ea, pentru că îndată mă voi izbăvi de tot necazul”. Zicând acestea, s-a înjunghiat cu sabia și îndată a murit.

Mama Pelaghiei, înștiințându-se de moartea fiului împăratului, s-a înspăimântat, temându-se de împăratul Dioclețian, ca să nu o piardă cu toată casa și cu tot neamul ei, răzbunându-și moartea fiului său. Deci, singură a legat pe fiica sa și a dus-o la împărat, asupra căreia punea pricina morții fiului lui, și a dat-o pe ea spre pedeapsă. Iar Dioclețian, căutând spre ele, a zis cu jale: „Ce ați făcut voi acum? Ați omorât pe fiul meu”. Și a zis mama: „Iată, o, împărate, ți-am adus-o pe aceasta, care este pricina morții fiului tău, pe aceasta să o pedepsești și să răzbuni moartea fiului tău!”.

Văzând Dioclețian frumusețea cea negrăită a Pelaghiei, cea mai frumoasă decât toate femeile și însoțitoarele lui, o frumusețe pe care niciodată n-o văzuse, s-a mutat spre alt gând, dar nu de izbândire, ci de desfrânare, și căuta cum ar întoarce-o pe ea de la Hristos și s-o ia de femeie pentru el. Atunci îndată a poruncit ca să aducă mulțime de aur și pietre scumpe înaintea fecioarei, vrând să amăgească pe mireasa lui Hristos, iar mamei ei i-a dat libertate și o sută de talanți, pe care, luându-i, s-a dus acasă, bucurându-se cu o bucurie diavolească; iar Sfânta Pelaghia a rămas în palatele împărătești, păzindu-se cu cinste de slujnicile împărătești.

A doua zi a poruncit împăratul să aducă cu cinste pe sfânta fecioară înaintea lui, iar el ședea cu tot sfatul său de ostași întru slava sa. Și a început înaintea tuturor a grăi către fecioară: „Un lucru poftesc de la tine: să te lepezi de Hristos și eu te voi lua de soție și vei fi cea dintâi în casa mea. Voi pune pe capul tău coroana împărătească și vom stăpâni împreună toată împărăția mea și de voi avea fiu din tine, acela, după mine, va ședea la scaunul meu, împărățind toată lumea”.

Sfânta Pelaghia, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a răspuns fără frică: „O, împărate, ce, ai înnebunit de vorbești unele ca acestea către mine? Să știi cu adevărat că nu voi face voia ta, fiindu-mi greață de nunta ta cea urâtă, pentru că am mire pe Hristos, Împăratul cel ceresc. Nici cununa ta împărătească cea deșartă și de puțină vreme nu doresc; căci îmi sunt gătite la Dumnezeul meu în cereasca împărăție, trei cununi nestricăcioase: cea dintâi pentru credință, că am crezut cu toată inima în adevăratul Dumnezeu; a doua pentru curăție, că mi-am logodit Lui fecioria mea neîntinată; iar a treia cunună, pentru mucenicie, că voiesc să pătimesc toate muncile pentru Dânsul și să-mi pun sufletul meu pentru dragostea Lui cea dumnezeiască”.

Auzind Dioclețian aceste cuvinte îndrăznețe, s-a umplut de mânie, și îndată a poruncit să ardă un bou de aramă, vrând ca așa să înfricoșeze pe fecioară. Iar după ce a ars boul, încât scotea scântei ca un cărbune aprins, ducea spre el pe sfânta fecioară. Între poporul care privea la acea priveliște, erau mulți creștini și preoți tăinuiți. Aceia, văzând pe fecioară ducând-o la mucenicie, se rugau pentru ea în taină lui Dumnezeu, ca s-o întărească cu puterea Sa. Deci, împăratul și boierii, cu toții sfătuiau pe sfânta fecioară, cu îmbunări și cu certări, ca să facă voia împăratului, însă după ce fecioara a rămas neclintită ca un stâlp în hotărârea sa, atunci împăratul a poruncit ca s-o dezbrace de toate hainele și s-o pună pe ea goală înaintea lui.

Văzând sfânta pe cei ce voiau s-o dezbrace, a strigat cu glas mare către Dioclețian: „Adu-ți aminte, o, împărate, de femeile și de însoțitoarele tale, căci și eu port același trup ca și acelea”. Însă împăratul, fiind plin de pofta cea necurată și vrând prin vedere să-și sature ochii cei desfrânați de goliciunea feciorească, a poruncit ca s-o dezbrace mai degrabă. Ea, neașteptând să fie dezbrăcată de mâinile celor necurați, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a dezbrăcat singură de toată îmbrăcămintea sa și a aruncat-o înaintea feții împăratului și stătea goală la priveliștea îngerilor și a oamenilor, împodobindu-se cu rușinea cea feciorească ca și cu o porfiră împărătească, și ocăra pe împăratul, zicând: „Socotesc, că tu ești acel șarpe, care a înșelat pe Eva și l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel. Tu ești diavolul acela, care a cerut pe dreptul Iov de la Dumnezeu să-l ispitească, dar degrabă vei pieri cu sunet, vrăjmaș al lui Hristos, împreună cu toți cei de un gând cu tine”.

Acestea zicând, și-a făcut iarăși semnul Sfintei Cruci și a alergat singură la boul cel înroșit, neașteptând până ce o vor arunca pe ea. Dar când s-a apucat cu mâinile de boul acela, îndată cinstitele ei mâini s-au topit ca ceara de iuțimea focului, însă ea, ca și cum n-ar fi simțit durerea, și-a băgat capul în fereastra boului și a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu și zicând: ”Slavă Ție Doamne, Unule născut Fiul lui Dumnezeu cel de sus, Care m-ai întărit pe mine neputincioasa la această nevoință și mi-ai ajutat să biruiesc pe diavolul și meșteșugurile lui, Ție și Părintelui Tău Cel fără de început, împreună cu Sfântul Duh, se cuvine slavă și închinăciune în veci”.

Astfel și-a dat sfântul ei suflet în mâinile Celui Preacurat și fără de moarte Mire al său și a intrat împreună cu El în cămara cea cerească, în glasul bucuriei și al cântării cetelor îngerești. Iar trupul ei cel cinstit s-a topit ca untul în boul cel de aramă și s-a revărsat ca un mir de bună mireasmă, umplându-se toată cetatea de acea negrăită bună mirosire.

Iar oasele ei cele cinstite, a poruncit păgânul împărat, să le arunce afară din cetate și le-au dus la un munte ce se numea Linaton. Atunci, mergând patru lei din pustie, ședeau lângă ele, păzindu-le de alte fiare și de păsările cele mâncătoare de trupuri; iar descoperirea lor s-a făcut de către Dumnezeu fericitului episcop Clinon, atât despre sfârșitul Sfintei Pelaghia, cât și de oasele ei. Deci, ducându-se episcopul la muntele acela, a găsit cinstitele ei oase și pe leii aceia șezând lângă ele. Iar după ce au văzut leii pe omul lui Dumnezeu, au mers la el și, plecându-se înaintea lui, s-au întors în pustie.

Deci, episcopul, luând oasele sfintei mucenițe, le-a dus la un loc mai înalt al acelui munte și le-a pus într-o piatră, unde mai pe urmă, pe timpul împărăției lui Constantin, strălucind buna credință pretutindeni, a făcut biserică deasupra cinstitelor moaște ale miresei lui Hristos și a scris numele sfintei pe acea piatră astfel: „Sfânta fecioară Pelaghia, care s-a dat pe sine lui Dumnezeu și până în sfârșit s-a nevoit pentru adevăr, aici se odihnește cu moaștele sale, iar sufletul ei împărățește în cer, împreună cu îngerii întru slava lui Hristos”.

Astfel și-a sfârșit pătimirea Sfânta Muceniță Pelaghia, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: muceniță, viață, femeie, credinţa

Ultimele din categorie