Viața Sfântului Amfilohie Makris din Patmos

Sfântul Amfilohie a rămas în amintirea oamenilor prin marea sa dragoste și jertfire de sine pentru poporul lui Dumnezeu aflat în suferințe. În ciuda bolii și a slăbiciunii, el îi primea cu bucurie pe credincioși.

Fericitul Părinte Amfilohie (Makris) s-a născut pe 13 decembrie 1889, în sfânta insulă Patmos, acolo unde Sfântul Ioan Evanghelistul a primit și a scris ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa. La Botez, cucernicii săi părinți i-au dat numele Atanasie. La fel ca alți mulți cuvioși Părinți și Sfinți ai Bisericii, Atanasie s-a născut într-o familie numeroasă, de țărani simpli. Din povestirile de familie aflăm despre evlavia bunicilor din partea tatălui și despre cum erau cercetați de harul dumnezeiesc. Având parcă un simț înnăscut al cugetului Bisericii, micul Atanasie nu primea laptele mamei sale în zilele de miercuri și vineri.

La frageda vârstă de cinci ani, el a izbutit să o convingă pe nașa sa, care tocmai se logodise, să anuleze logodna și să-și trăiască restul zilelor în feciorie. Atanasie s-a ferit de cursele lumii și la șaptesprezece ani era deja sigur de hotărârea de a merge la mănăstire, iar părinții săi și-au dat bucuroși binecuvântarea pentru aceasta. Astfel, în luna martie a anului 1906, tânărul Atanasie a devenit frate la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos, a cărei obște înaintată în vârstă l-a îndrăgit repede. Sporind în virtute și nevoință, în luna august a aceluiași an a fost făcut rasofor, primind numele Amfilohie.

Tânărul monah Amfilohie era foarte aspru cu sine însuși. Conștient de propriile-i neajunsuri, el a găsit mijloace de luptă împotriva pornirilor sale păcătoase, pentru a înainta duhovnicește. Era deosebit de aspru în ceea ce privea mâncarea, neluând mai mult de zece înghițituri la o masă, iar în zilele de post mânca numai șapte sau opt măsline. După șapte ani petrecuți în mănăstire, era îndeajuns de sporit pentru a fi socotit pregătit să primească Schima Mare, în martie 1913. A fost tuns de părintele său duhovnicesc, Bătrânul Antonie. Nu este lipsit de însemnătate faptul că acesta din urmă era fiu duhovnicesc al părinților din Mișcarea Colivazilor, care adusese reînnoire duhovnicească grecilor, după ce fuseseră atât de cumplit chinuiți sub jugul turcesc. Acest lucru ne ajută să înțelegem mai bine râvna misionară și ascetică a Bătrânului Amfilohie.

El era întru totul dăruit vieții sale monahale. Nădăjduia însă ca la un moment dat să meargă în pelerinaje, pentru zidirea sa duhovnicească. Acest lucru s-a petrecut în 1911, când egumenul mănăstirii a hotărât să îl trimită pe tânărul Amfilohie la Muntele Athos, ca să învețe să cioplească în lemn. Întreaga sa viață Bătrânul și-a amintit cu dragoste de acea vizită folositoare de suflet.

După câțiva ani, în mai 1913, părintele stareț, conștient de virtutea și îmbunătățirea lui Amfilohie, a obținut acordul întregii obști ca să îl înalțe la treapta diaconiei. Apoi l-au trimis în insula Kos, pentru a fi hirotonit de către episcopul de acolo. Preocupat însă de gândul nevredniciei sale, Amfilohie și-a schimbat calea. El i-a spus tovarășului său de călătorie, un alt monah de la mănăstire, care urma să fie și el hirotonit: „Frate, nu sunt vrednic de asemenea cinste. Mai degrabă aș merge din loc în loc, cerând milostenie, cu o conștiință curată, decât să primesc cu nevrednicie cinstea hirotoniei. Mergi în pace, eu mă voi îndrepta către Țara Sfântă".

Astfel, sentimentul nevredniciei, împreună cu libertatea duhului care îl caracteriza și cu dorința arzătoare de a vedea Țara Sfântă, l-au făcut să meargă acolo, trecând mai întâi prin Egipt. Amfilohie a fost foarte mișcat de acest pelerinaj și s-a hotărât să îl roage pe Patriarhul Ierusalimului să îi îngăduie să rămână ca unul dintre îngrijitorii Sfântului Mormânt. Cu toate că Patriarhul voia să îl primească, obștea Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul din Patmos a stăruit ca el să se întoarcă la metania lui. Iar când a ajuns la mănăstire, l-au „pedepsit” pentru neascultarea lui, trimițându-l la Sihăstria Apollo, ca să viețuiască alături de Bătrânul Macarie. Amfilohie a fost foarte fericit acolo, putându-se dărui cu totul rugăciunii în liniștea pustiei.

Părintele Amfilohie își dorea de mult ca să își poată ajuta compatrioții, slăbiți duhovnicește de sute de ani de asuprire turcească și de stăpânire străină, să își regăsească rădăcinile duhovnicești și să pătrundă mai adânc în viața duhovnicească. Astfel, pe când era încă un simplu monah, izbutise să facă rost de o bucată de pământ pe un versant stâncos din partea de apus a Patmosului. Acolo se găsea un paraclis, lângă care a zidit două chilii, și unde își dorea să poată construi o mănăstire de maici. În cele din urmă, în 1920, Dumnezeu i-a trimis primul împreună-lucrător în munca sa misionară, pe Caliope Gunaris (viitoarea maică Eustohia).

Două momente însemnate în strădania misionară a Bătrânului au fost hirotonirea sa ca diacon, în 1919, și înălțarea la treapta preoției, la puțină vreme după aceea, ambele datorate stăruințelor neîncetate ale fraților săi călugări. Răspunderile s-au înmulțit devenind preot, căci a primit putința de a săvârși Sfânta Liturghie, de a primi fii duhovnicești și de a sluji Sfintele Taine. Aproape imediat după hirotonire a fost trimis să slujească în metocul mănăstirii din insula Kos. Aceasta a constituit și prima perioadă a călătoriilor sale misionare, în timpul căreia slujea și ca preot în Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul și ca duhovnic în Dodecanez. Cheltuia foarte mult timp și energie pe insula Kâlymnos, acolo unde lucra ca profesoară Caliope Gunaris, și unde începea să se formeze nucleul unei mănăstiri de maici.

În anul 1926, Bătrânul a fost trimis să slujească la peștera Apocalipsei din Patmos. În această perioadă petrecea mult timp cu studenții de la Academia Teologică din Patmos. Grija sa era ca ei să se maturizeze duhovnicește și intelectual, astfel încât să devină slujitori de folos Bisericii și societății. Cele semănate de el au adus roadă bogată, printre care mulți Bătrâni și stareți de mănăstiri.

În 1935, situația devenise grea în insulele ocupate de italieni. Aceștia reușiseră să influențeze Biserica și mănăstirile de aici printr-un sistem de guvernare pe care-l impuseseră în chip silnic și care le înlesnea manipularea Bisericii spre folosul lor. Atunci când s-a ivit problema alegerii unui nou stareț al mănăstirii, Patriarhul Ecumenic (sub ascultarea căruia se află Dodecanezul) a cerut stăruitor îndreptarea acestei situații. Obștea mănăstirii l-a ales egumen pe Părintele Amfilohie, subminând autoritatea italienilor, care doreau să fie ales unul dintre oamenii aserviți lor.

La scurtă vreme după ce Bătrânul a devenit stareț, s-a deschis calea pentru întemeierea viitoarei Mănăstiri de maici Bunavestire, aflată la o depărtare de cincisprezece minute de mers pe jos de Mănăstirea Sfântul Ioan. La început clădirea de acolo era destinată unui atelier de învățat țesutul și tricotatul (Caliope Gunaris se mutase deja în Patmos și urma să conducă școala, cu ajutorul altor tinere evlavioase). De fapt, motivul tainic pentru care fusese întemeiat atelierul era asigurarea unei școli clandestine, unde copiii din Patmos să poată învăța alfabetul grec, căci italienii aproape interziseseră predarea limbii grecești.

Lucrarea Părintelui Amfilohie îi supăra din ce în ce mai mult pe italieni, care în cele din urmă l-au înlăturat, în 1937, exilându-l în Grecia „liberă", împreună cu Caliope Gunaris. Ei au făcut, apoi, ca unul dintre colaboratorii lor, un călugăr din mănăstire, să fie ales și înscăunat stareț în locul Bătrânului. Astfel, în timpul cât Bătrânul a fost în surghiun, mica obște a Mănăstirii Bunavestire, pe care el izbutise să o organizeze, a rămas fără părintele ei duhovnicesc. Fiind toată viața foarte devotat monahiilor sale, Bătrânul era foarte îngrijorat pentru ele cât a durat această perioadă de exil și prigoană.

Ajuns în Atena, Bătrânul a fost găzduit de Frăția „Zoi”. După ce a plecat din oraș, a călătorit prin Grecia, ajungând în cele din urmă în Creta, unde a fost rugat să conducă obștea duhovnicească din acea insulă. Surghiunul său a luat sfârșit în 1939, când s-a întors în Patmos, fiind primit cu mare bucurie.

Ocupației italiene a insulelor i-a urmat cea germană din 1942. Secătuit de puteri din pricina exilului, Bătrânul a hotărât să nu mai fie egumen; el și-a petrecut timpul în diferite metocuri ale mănăstirii și și-a îndreptat puterile spre întărirea duhovnicească și materială a Mănăstirii Bunavestire. A rânduit cu grijă viața de obște a mănăstirii, zidindu-i astfel temelia pe care avea să crească. Pe lângă cele din Patmos și Kâlymnos, Bătrânul nădăjduise să întemeieze mănăstiri de maici și în alte părți ale Greciei.

În timp, rugăciunile și lupta sa au rodit, căci au fost asigurate condițiile trebuincioase pentru construirea unor mănăstiri pe insulele Egina și Ikâria, precum și a unui centru ecleziastic și a unei biserici în Creta. Părintele Amfilohie avea o înțelegere echiliIbrată a oamenilor și a nevoilor acestora, fiind conștient că omul este și suflet și trup. Deși sufletul ocupa locul cel mai de seamă în faptele sale, nu-l despărțea niciodată de toate celelalte ale omului. Astfel, vedem că pe lângă încercările sale de a întemeia așezăminte de nevoință monahicească pentru cei care își doreau o astfel de viață, a căutat să le asigure oamenilor și posibilități de studiu și de dezvoltare a talentelor. În 1947 el a putut să îi ajute pe copiii orfani din insula Rodos, a căror stare materială era foarte proastă. Sub îndrumarea sa, un grup de maici condus de maica stareță Eustochia a înființat un orfelinat și un așezământ pentru femei însărcinate.

Mai mult decât orice, Bătrânul Amfilohie a rămas în amintirea oamenilor prin marea sa dragoste și jertfire de sine pentru poporul lui Dumnezeu aflat în suferințe. În ciuda bolii și a slăbiciunii, el îi primea cu bucurie pe credincioși. Odată a spus, răspunzând obiecțiilor uneia dintre surori, îngrijorată pentru sănătatea lui: „Sunt slujitor al Bisericii și nu mă pot odihni!”.

Puterea iubirii și rugăciunii sale pentru oameni se poate vedea și din următoarea întâmplare: într-o după-amiază, mai spre seară, pe când se afla în Atena, Părintele a fost vizitat de două fiice duhovnicești. Acestea au plecat după căderea nopții, și el le-a urat noapte bună, binecuvântându-le. Era însă îngrijorat pentru siguranța lor și a început să se roage fierbinte ca ele să ajungă cu bine acasă. Îl îngrijora mai cu seamă faptul că una dintre ele avea o problemă la un genunchi și cădea adeseori. Străbătând drumul de întoarcere, doamna aceea s-a simțit ridicată în aer, iar însoțitoarea ei i-a confirmat că mergea aproape la jumătate de metru deasupra pământului. A doua zi, Bătrânul le-a spus că acesta fusese răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile făcute pentru siguranța ei. Grija lui pentru oameni era foarte profundă și, datorită inimii sale îndurerate, Domnul îi asculta rugăciunile.

În anul 1968, de Paști, Dumnezeu i-a vestit Părintelui Amfilohie apropierea sfârșitului său. I-au fost dați astfel aproape doi ani pentru a se pregăti pe sine și pe fiii săi duhovnicești pentru plecarea lui din această lume. Cu toate acestea, suferea cumplit la gândul că îi va părăsi. S-a rugat cu lacrimi să îi fie îngăduit mai mult timp pentru a-i întări și spori duhovnicește. Cu puțină vreme înainte de a răposa, i-a mărturisit unuia dintre fiii săi duhovnicești că i s-au arătat Maica Domnului și Sfântul Ioan Teologul, care i-au spus că Dumnezeu nu îi primise cererea de a petrece pe pământ zilele Paștilor anului 1970. Curând s-a îmbolnăvit de gripă, care l-a lăsat foarte slăbit. După ce și-a luat rămas bun și a rânduit ultimele lucruri pentru fiii săi duhovnicești, și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului său, pe 16 aprilie 1970.

În lucrarea sa, The Spiritual Guide in Orthodox Christianity (Îndrumător duhovnicesc în creștinismul ortodox), Episcopul Kallistos Ware vorbește despre Părintele Amfilohie ca despre o întruchipare a Bătrânului ortodox în zilele noastre:

„Personalitatea sa se distingea cel mai mult prin blândețe, umor, căldura dragostei sale și sentimentul unei bucurii liniștite, dar triumfătoare. Zâmbetul îi era plin de iubire, însă fără cea mai mică urmă de sentimentalism. Înțelegea viața în Hristos nu ca pe un jug greu, o povară cărată cu mohorâtă resemnare, ci ca pe o relație personală care trebuie căutată și urmărită cu inima înflăcărată. Se împotrivea cu tărie oricărei violențe și cruzimi sufletești. A fost firesc din partea lui ca, pe patul de moarte, luându-și rămas bun de la monahiile de care se îngrijise până atunci, să o îndemne pe maica stareță să nu fie prea aspră cu ele: „Au lăsat totul ca să vină aici, nu trebuie să fie nefericite”. Îmi amintesc cu deosebire două lucruri cu privire la el. Primul, dragostea pentru natură și mai ales pentru copaci... Al doilea este sfatul pe care mi l-a dat atunci când, de-abia hirotonit preot, trebuia să mă întorc la Oxford, unde urma să încep să predau la universitate. Părintele nu fusese niciodată în Apus, dar avea o înțelegere pătrunzătoare a situației Ortodoxiei din diaspora. „Nu te teme, a stăruit el. Nu te teme de faptul că ești ortodox; nu te teme de faptul că, fiind un ortodox în Apus, vei fi adesea izolat și totdeauna te vei găsi într-un grup minoritar. Nu face compromisuri, dar nici nu ataca alți creștini; să n-ai complexe de inferioritate, dar nici să nu fii agresiv; fii pur și simplu tu însuți”.

 

(SursaVieți și cuvinte de învățătură ale Bătrânilor contemporani din Grecia, Editura Sophia, 2016.)

Ultimele din categorie