Cel mai cunoscut pustnic nevoitor în preajma Mănăstirii Tazlău, unul dintre marii sfinți ai neamului nostru românesc care a rămas în conștiința poporului, este Sfântul Cuvios Chiriac, ostenitor în peștera din muntele Măgura. Printr-o viață aleasă, închinată în întregime lui Dumnezeu, petrecută în nevoință și neîncetată rugăciune, Cuviosul Chiriac s-a arătat un vas ales al Duhului Sfânt, numărându-se în rândurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.

S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioși din satul Mesteacăn. De mic copil, fiind luat de către părinți la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simțit că sufletul i se „întraripează cu dumnezeiescul dor”, drept pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinerețe în obștea Mănăstirii Tazlău. A deprins viața monahicească în mănăstire, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei. Aici el dă dovadă de multă dragoste și râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate și al postirii îndelungate. După puțină vreme a fost hirotonit fără voia lui, diacon și preot, devenind apoi un iscusit povățuitor de suflete. Dorul de o nevoință mai aspră îl face să se retragă în pustnicie într-o peșteră pe un munte din apropierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului, unde se ostenește în privegheri de toată noaptea, răbdând și biruind frigul cumplit și ispitele diavolești. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor și al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de mulțimile de călugări și credincioși, dornici să se împărtășească din sfințenia vieții sale. În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el se constituie într-un adevărat apărător și mărturisitor al dreptei credințe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ținutul Neamțului.

Prin acestea el s-a arătat următor dreptei credințe a Sfinților Părinți ai Bisericii și râvnitor în a urma pilda vieții lor.

Râvnind vieții îmbunătățite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Chiriac a cercetat mănăstirile Moldovei, culegând cu hărnicie sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine pentru a-I urma lui Hristos și, mai ales, învățând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută a lui Dumnezeu: rugăciunea neîncetată. Fără îndoială, se ocupa și cu citirea Scripturii și a altor cărți folositoare. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului. Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeiești și primind roua Duhului Sfânt. Făcând inima sa locaș neprihănit Mântuitorului Hristos, va fi binecuvântat întru adâncul ei cu mari bucurii și mângâieri duhovnicești, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Și urcând în scurt timp pe treptele sfințeniei, pe mulți îi folosea cu viețuirea sa aleasă, cu rugăciunea și cu sfatul său, căci a fost binecuvântat de Dumnezeu cu darul discernerii gândurilor. Și atât monahii, cât și credincioșii de rând îl căutau, minunându-se de blândețea și înțelepciunea sa, și pe mulți a îndreptat pe calea cea dreaptă, risipind cursele vrăjmașilor și arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieții.

Faptele cele mai alese ale vieții Cuviosului Chiriac de la Tazlău sunt: dragostea și râvna duhovnicească, nevoința pustnicească, smerenia, desăvârșita ascultare, tăcerea, postirea îndelungată și neîncetata rugăciune.
Trece la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii.

Încă din timpul vieții, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit și de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut și, apoi, i-a sărutat moaștele, după cum însuși mărturisește: „Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani și pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinților moldo-români, din anul 1888 se scrie: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstrește și alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul și tare mult s-a luptat împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți și desăvârșit i-a biruit și se prăznuiește (la) decembrie 31 de zile”.

Una dintre mărturiile viețuirii sale sfinte și minunate este și aceea că după moarte (1660), fiindu-i dezgropat trupul, după rânduiala strămoșească, a fost găsit nestricat. Din evlavie, trupul i-a fost împărțit, iar o parte ar fi rămas în mormântul său. Cu adâncă credință și nădejde vin și astăzi să se închine la sfintele sale moaște călugări și credincioși de pretutindeni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.