Viața cea plăcută lui Dumnezeu a Cuviosului Isachie și râvna lui cea mare pentru buna credință, prin care a mustrat pe răucredinciosul împărat Valent, prorocindu-i pieirea lui, precum și fericitul sfârșit al acestui cuvios, s-a scris din destul la 30 mai; cel ce voiește, să citească acolo.

Iar Cuviosul Dalmat, fiind în viață mirenească, a fost mai întâi ostaș în împărăția lui Teodosie cel Mare și era foarte cinstit la împăratul. Apoi a defăimat pentru Dumnezeu toate cele lumești și, lăsându-și femeia și copiii, a luat cu dânsul numai pe un fiu al său cu numele Faust și s-a dus la Cuviosul Isachie, care avea mănăstire în cetatea dinaintea Constantinopolului. El a fost tuns de dânsul în rânduiala monahicească împreună cu fiul său și trăiau amândoi cu dumnezeiască plăcere, bine nevoindu-se în pustniceștile osteneli. Iar după ce Cuviosul Isachie a ajuns la adânci bătrâneți, când se apropia de sfârșit, a chemat pe frați și, învățându-i pentru mântuire, le-a pus egumen în locul său pe Cuviosul Dalmat, după al cărui nume mai pe urmă s-a numit și mănăstirea aceea „a lui Dalmat”.

Fericitul Dalmat a fost hirotonit preot de către Atic, patriarhul Constantinopolului. El atâta postire a arătat, încât petrecea fără hrană până la patruzeci de zile, biruind astfel, prin post și rugăciune, puterea diavolului. El s-a nevoit încă și asupra diavolilor celor văzuți, adică asupra ereticilor nestorieni care huleau pe Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, și a fost mare ajutător Sfinților Părinți la al treilea Sinod ecumenic, care s-a ținut în Efes, în timpul împăratului Teodosie cel Mic. Cuviosul era iubit de împărat și de sfinții părinți care l-au pus arhimandrit în Mănăstirea Dalmatului. Și plăcând el lui Dumnezeu desăvârșit, s-a mutat la Dânsul întru adânci bătrâneți. De asemenea și fiul lui, Cuviosul Faust, străbătând prin toată dumnezeiasca plăcere și prin toată nevoința monahicească și sfârșind bine alergarea pustnicească, s-a mutat la veșnicele locașuri și s-a numărat cu cuvioșii părinți în viața cea fără de moarte.