Patria Cuviosului Die a fost Antiohia Siriei. El s-a născut din părinţi creştini şi, crescând în dreapta credinţă, a intrat din tinereţe în ne voinţa pustnicească, povăţuit fiind de bărbaţii cei de Dumnezeu insuflaţi la îmbunătăţită viaţă monahicească. El avea multă luptă cu diavolul, nevăzutul vrăjmaş, şi cu potrivnicul de casă, cu trupul său, care pofteşte asupra duhului. Drept aceea, pe diavol îl biruia cu neîncetata rugăciune, iar trupul îl supunea cu postirea, cu nedormirea şi cu multe alte osteneli omorându-şi în tot chipul şi cu tot dinadinsul mădularele sale cele pământeşti şi robindu-şi trupul duhului. Hrană primea foarte puţină şi nu în toate zilele, ci a doua sau a treia zi. Ba de multe ori petrecea întreaga săptămână fără hrană şi fără somn. Cu o înfrânare ca aceasta omorându-se pe sine şi biruind pe potrivnic, s-a ridicat la înălţimea vieţii celei fără de patimă şi s-a făcut locaş curat al Sfântului Duh, pentru că s-a sălăşluit într-însul darul lui Dumnezeu. Şi s-a făcut bărbat puternic cu lucrul şi cu cuvântul, făcând minuni şi povăţuind pe mulţi spre mântuire, încât se slăvea printr-însul Tatăl cel ceresc.

Şi vieţuind el mulţi ani în Antiohia, i s-a făcut în vedenie o poruncă de la Dumnezeu, ca să se ducă la Constantinopol pentru folosul multora. Deci la început n-a voit să creadă acea vedenie, temându-se să nu fie vreo meşteşugire a potrivnicului, pentru că diavolul ştie uneori a se închipui pe sine în îngerul luminii. Iar după ce şi a doua oară i s-a arătat lui aceeaşi vedenie şi poruncă a Domnului - ba încă i s-a dezvăluit în ce fel este şi acea cetate în care nu fusese niciodată, căci a văzut în vedenie tot Constantinopolul s-a supus voii lui Dumnezeu, Care le rânduieşte pe toate spre folos. Deci, lăsând Antiohia, a mers la cetatea împărătească.

Şi intrând el în cetate şi văzând sfintele biserici ale Iui Dumnezeu, palatele şi toate zidirile cele frumoase ale cetăţii, se minuna în sine despre toate acelea, pentru că le văzuse în descoperirea lui Dumnezeu şi a cunoscut că a fost adevărată acea vedenie, pe care a văzut-o când era în Antiohia. Şi înconjurând el, nu numai cetatea, ci şi pe cele dinaintea cetăţii, a aflat în afară de cetate un loc pustiu în care erau morminte vechi păgâneşti şi unde locuiau mulţi diavoli. Şi era locul acela înfricoşat celor ce treceau pe alături, din pricina nălucirilor şi înfricoşărilor diavoleşti. Iar el, iubind locul acela şi înarmându-se cu puterea Crucii şi cu rugăciunea, ca cu o armă şi platoşă împotriva diavolilor, s-a sălăşluit acolo, făcându-şi o mică bolniţă.

Iar ce fel de supărări avea de la diavoli, ziua şi noaptea, cine poate să spună? Pentru că neîncetat năvăleau asupra lui cu felurite năluciri înfricoşate, vrând să-l îngrozească şi să-l izgonească din locul acela. Dar el, ca un ostaş viteaz al Împăratului ceresc, chemând numele lui Iisus Hristos cel înfricoşat diavolilor, fără de teamă se împotrivea lor cu mare răbdare bărbătească şi îi biruia.

Şi vrând el să se înştiinţeze de este bună voirea Domnului să petreacă în acel loc, s-a rugat pentru aceasta de trei ori Unuia în Treime Dumnezeu şi, luându-şi toiagul său cel uscat, l-a înfipt în pământ, zicând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, de va odrăsli toiagul acesta şi de se va înrădăcina, apoi şi eu voi petrece aici". Iar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunea lor, a auzit rugăciunea plăcutului Său şi a împlinit cererea lui; pentru că toiagul cel uscat a odrăslit şi s-a înrădăcinat şi a început a creşte încet, încet, încât după câţiva ani a crescut şi a ajuns un stejar mare, care şi după pristăvirea cuviosului a stat nu o sută, ci mai multe sute de ani, până când a înflorit şi dreapta credinţă creştinească.

Iar Cuviosul Die, văzând odrăslirea toiagului său celui uscat, a cunoscut voia Domnului său, ca el să vieţuiască acolo. Deci s-a înarmat mai mult împotriva diavolilor, curăţind locul acela de nălucirile şi înfricoşările lor. Iar diavolii, luptându-se multă vreme cu dânsul şi neputând a-l birui şi a-l izgoni de acolo, singuri au fugit din locul acela, ca nişte biruiţi şi neputincioşi. Aşa Sfântul Die, curăţind locul acela de diavoli cu rugăciunile sale, trăia într-însul îngereşte, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea, iar hrană avea din purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Apoi a început a se face cunoscut oamenilor, pentru că cei dimprejur, văzând pe stareţ că s-a sălăşluit în acel loc înfricoşat şi anevoie de locuit, întâi se mirau, apoi au început a veni la el şi, văzând că nu avea nimic în chilie, au început a-i aduce cele de trebuinţă. Iar el îi învăţa pe cei ce veneau la dânsul calea cea mântuitoare şi îi folosea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, iar cu cele aduse lui ospăta pe cei ce le aduceau, aşijderea şi pe săracii şi străinii care treceau pe acolo. Dar mai ales a fost ştiut de toţi, când, cu darul lui Dumnezeu care vieţuia într-însul, a început a tămădui bolile omeneşti. Atunci alergau la dânsul mulţi bolnavi, cărora el le dădea sănătate, nu numai trupească, ci şi sufletească, căci la bolile cele trupeşti lipea rugăciunea, ca un plasture doctoricesc, iar rănile cele sufleteşti le lega cu învăţăturile cele folositoare, aducând întru umilinţă şi îndemnând la pocăinţă.

În vreme aceea împărăţea binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Teodosie cel Tânăr, care era nepotul lui Teodosie cel Mare. Acela, auzind de Cuviosul Die, a mers el însuşi la dânsul spre cercetare şi s-a umilit, minunându-se de viaţa şi de neagoniseala lui, precum şi de darul învăţăturii celei folositoare de suflet, care ieşea din gura aceluia. Încă s-a mirat împăratul foarte şi de toiagul ce odrăslise şi care crescuse copac mare. Deci a poruncit să se zidească acolo o biserică, din vistieriile sale împărăteşti, şi s-o îngrădească cu zid împrejur ca pe o mănăstire, iar cuviosul părinte să fie începător şi povăţuitor spre mântuirea multora. Iar preasfinţitul patriarh Atic, văzând acestea, a silit pe cuviosul să primească rânduiala preoţească; şi astfel, plăcutul lui Dumnezeu Die s-a făcut egumenul fraţilor adunaţi la dânsul şi slăvit învăţător al tuturor celor ce veneau pentru folos, doctor ales al sufletelor şi al trupurilor, foarte folositor în toată cetatea împărătească. Iar locaşul lui s-a făcut liman şi odihnă celor ce nu aveau unde să-şi plece capul.

Şi era în mănăstire lipsă de apă, de vreme ce locul era uscat şi apa se aducea de departe. Deci fraţii au rugat pe Cuviosul Die să le poruncească să sape un put în mănăstire, nu numai pentru nevoile mănăstireşti, dar şi pentru cei ce veneau. Iar sfântul s-a împăcat cu cererea lor. Şi s-a săpat putui multă vreme şi adânc, dar n-au dat de apă, căci locul era înalt şi pietros. Deci fraţii fiind în nepricepere şi lucrătorii vrând să înceteze cu osteneala lucrului, pentru că nu dădeau de apă, a venit acolo cuviosul şi, luând o sapă, a poruncit să-l coboare în put. Şi, fiind coborât, când a ajuns la jumătatea puţului, a poruncit să fie oprit vasul în care era coborât şi a lovit cu sapa de trei ori în peretele de pământ, chemând numele Preasfîntei Treimi, şi îndată a curs de acolo izvor îndestulat de apă, încât abia au grăbit de au scos afară pe lucrătorii care erau în fundul puţului, apa înmul- tindu-se foarte repede şi umplându-l. Deci toţi s-au mirat de acea minune şi au preamărit pe Dumnezeu.

Iar unul din lucrători, stând deasupra şi văzând că apa curgea din coastele pământului, era cuprins de necredinţă şi a zis în taină către ceilalţi că stareţul a făcut oarecare farmece ca să curgă apa; căci altfel cum ar fi putut să curgă deodată atâta îndestulare de apă din peretele pământului, neaflându-se apă la fund. Astfel zicând, îndată l-a ajuns judecata lui Dumnezeu pe omul acela, căci alunecând, a căzut în apă şi s-a înecat.

De acest lucru înştiinîându-se femeia lui, a alergat degrab cu mare tânguire şi a început a striga cuvinte de ocară Cuviosului Die, zicând: „O, de n-ai fi venit aici, bătrân fermecător şi înşelător, pierzătorule de oameni, care ai pierdut pe bărbatul meu! Iată şi eu singură pe mine mă voi pierde, ca păcatele noastre ale amândurora să fie asupra sufletului tău!" Ea mai zicea şi alte ocări, strigând şi răcnind. Iar cuviosul, mângâind-o cu glas blând, i-a grăit: „O, femeie, aşteaptă cu bună nădejde, că vei lua de aici pe bărbatul tău!" Iar femeia, mâniindu-se şi mai mult, a răcnit: „O, monah înşelător, de unde îmi vei da bărbatul? Oare vei învia pe cel mort?" Deci, repezindu-se la cuvios, l-a apucat de haină, voind să o rupă.

Iar fraţii, nesuferind cele ce făcea ea, au apucat-o şi au izgonit-o de la porţile mănăstirii; dar sfântul a zis către ei: „Lăsaţi-o, că nu ne ocărăşte ea, ci diavolul care o îndeamnă, care va fi ruşinat îndată de darul lui Dumnezeu, care ne ajută". Zicând acestea, a poruncit să caute în apă pe omul cel înecat. Şi găsindu-l, l-au scos afară. Şi zăcând acela mort, Cuviosul Die cel minunat şi plăcut lui Dumnezeu s-a apropiat de el şi, făcând rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a apucat de mână pe cel mort şi l-a ridicat viu de la pământ. Apoi, chemând pe femeie, i-a dat bărbatul. Iar femeia, văzând viu pe bărbatul său, s-a înspăimântat, asemenea şi pe toţi i-a cuprins frica de minunea aceea. Deci femeia, luându-şi bărbatul, s-a dus cu dânsul la casa sa.

Şi mergând ei şi neajungând încă acasă, deodată slăbindu-i genunchii acelui bărbat înviat, a căzut cu faţa în jos şi a murit iarăşi. Văzând aceasta femeia, s-a înspăimântat foarte şi tremura, pentru că se temea să nu fie şi ea pedepsită asemenea de mânia lui Dumnezeu şi, căzând la pământ, să moară. Deci s-a întors la mănăstire plângând şi tânguindu-se şi, căzând înaintea cuviosului, îi cerea iertare şi zicea: „Părinte, pe bărbatul meu pe care Dumnezeu l-a înviat pentru rugă­ciunile tale, pe acela iarăşi l-a omorât, pentru păcatele mele!" Atunci pe toţi i-a cuprins mai multă frică pentru minunatele şi neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu. Drept aceea, cuviosul a sfătuit pe acea femeie ca de atunci să petreacă în pocăinţă, plângându-şi păcatele; iar pe fraţi, trimiţându-i, le-a poruncit ca să-l dea obişnuitei îngropări pe bărbatul ei.

Cuviosul a mai făcut încă şi multe alte minuni cu puterea şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu; însă acelea n-au venit la ştirea noastră, pentru că învechirea vremii, prigonirile cele de multe feluri care au fost asupra Bisericii şi stricările cetăţii împărăteşti au pierdut multe cărţi şi abia acestea puţine pe care le povestim, ne-au rămas despre Cuviosul Die.

Şi vieţuind făcătorul de minuni mulţi ani şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a îmbolnăvit ca de moarte şi, chemând pe fraţi, i-a învăţat pe ei. După aceea, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, a rămas nemişcat şi fără de suflare, ca mort. Şi toţi socotind că este mort, îl plângeau şi îi pregăteau cele spre îngropare. Deci a venit şi preasfin- ţitul patriarh Atic al Constantinopolului şi Alexandru, patriarhul Antiohiei, care se întâmplase a fi atunci în cetate, şi se adunaseră şi alţi mulţi bărbaţi cinstiţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească, voind să-i facă îngroparea cuvenită.

Iar el, deşteptându-se ca din somn şi ridicându-se din pat, a zis: „Dumnezeu mi-a dăruit să mai petrec în viaţa aceasta încă 15 ani!" Şi s-a sculat sănătos şi tuturor le-a fost bucurie pentru întoarcerea lui de la porţile morţii, pentru că tuturor le era de mare trebuinţă: arhiereilor, în vorbirea cea duhovnicească şi înţelepţită de Dumnezeu; împăraţilor, pentru mijlocirea cea în rugăciune către Dumnezeu; celor ce căutau mântuire, spre chipul vieţii îmbunătăţite; păcătoşilor, spre îndemnarea la pocăinţă; bolnavilor, spre tămăduire; străinilor, pentru odihnă, săracilor, pentru hrănire şi fiecăruia, spre toate trebuinţele; pentru că tuturor le era toate cuviosul acesta, ajutând pe fiecare cu cuvântul şi cu lucrul şi arătându-se că este fiecăruia adevărat părinte.

Şi petrecând vremea de l5 ani care i se adăugase de Dumnezeu, în obişnuitele osteneli pustniceşti şi în ajutorarea sufletelor celor multe, fiind lumină lumii, s-a apropiat către trecerea cea desăvârşită de la cele pământeşti. Şi intrând el în biserică şi în Sfântul Altar ca să se roage, a văzut arătându-i-se un bărbat prealuminos, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi zicând către dânsul: „S-au sfârşit anii vieţii tale şi a sosit vremea mutării tale la viaţa cea neîmbătrânită; deci pregăteşte-te să te dezlegi din trup şi să treci către Domnul".

Iar cuviosul s-a închinat bărbatului aceluia ce i se arătase şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru o înştiinţare ca aceea a ceasului morţii, a chemat pe fraţi şi, spunându-le cel mai de pe urmă cuvânt de învăţătură, a poruncit pentru îngroparea sa, ca să nu lase să i se ia trupul lui de cei din cetate, ci să-l îngroape în mănăstirea sa. Apoi, rânduindu-şi lui toate cele cuviincioase bunului sfârşit creştinesc, rugându-se din destul pentru toţi şi pentru sine şi dând la toţi cea mai de pe urmă sărutare, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând înaintea lui şi aceluia şi-a dat cu bucurie cinstitul său suflet.

Astfel s-a mutat către Domnul Cuviosul părintele nostru Die. Iar împăratul şi patriarhul voiau ca cinstitul lui trup să-l aducă în cetate, pentru apărarea cetăţii. Dar monahii le-au spus aşezământul lui, ca trupul lui să nu se îngroape în altă parte, ci în gropniţa mănăstirii. Deci neîndrăznind ei să calce aşezământul stareţului, au făcut după porunca lui şi l-au îngropat în locaşul său cu cinstită îngropare, slăvind pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinţi, pe Unul în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.