Atunci când, pentru păcatele noastre și prin îngăduința lui Dumnezeu, a venit în pământul Rusiei Batie – împăratul cel fără de Dumnezeu al tătarilor – și a robit cu mulțimea puterilor sale cetățile cele mari ale Rusiei, pustiind pământul cu sabie și cu foc, atunci a pierdut sfintele biserici cu toată sfințenia, iar pe domni și pe toți stăpânitorii i-a secerat cu sabia ca pe niște spice și i-a tăiat ca pe niște copaci frumoși. Apoi a pus în locul acelora alți stăpânitori de neam agarean, care în limba poloveților se numeau bascachi. Din seminția acestora se trage și cuviosul părintele nostru Pafnutie, căci moșul lui era dintr-acești stăpânitori agareni care se numeau bascachi și a rămas să viețuiască la stăpânirea cea încredințată lui în Rusia. Murind însă acel împărat păgân Batie, fiii Rusiei au primit ușurare de frica ce aveau de barbari și fiecare din domnii și stăpânitorii cei de bun neam și-au luat moșia și stăpânirea lor.

Și adunându-se iarăși prin cetăți și înmulțindu-se popoarele cele numite cu numele lui Hristos, a început a străluci sfânta credință creștinească, iar păgânătatea agarienească a se prăpădi, pentru că binecredincioșii domni ai Rusiei porunceau stăpânitorilor agareni să nu se mai apropie vreunul de credința creștinească și pe creștini să nu-i mai dea morții. Atunci moșul lui Pafnutie a primit sfânta credință și s-a botezat, luând numele de Martin. Și viețuind în dreapta credință creștinească, a născut un fiu cu numele Ioan.

Acela, venind în vârstă, a luat în căsătorie pe o fecioară cu numele Fotinia și a născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvântul, căruia i-au dat numele Partenie la Sfântul Botez. Și petreceau ei în părinteasca moștenire în sătișorul ce se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova. Și crescând pruncul cu anii, creștea și cu înțelegerea și cu bunul obicei, pentru că, dându-se la învățătura cărții, învăța nu numai dumnezeiasca Scriptură, ci și obiceiurile cele bune – blândețea, bunătatea, înțelepciunea –, urmând celor buni și ferindu-se de cei răi.

Apoi, lăsând pe părinții săi și toate cele din lume, s-a dus la mănăstirea cetății Borova, care se cheamă Înaltă, având hramul Acoperământului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și acolo a luat chipul monahicesc din mâinile egumenului Marcel, întru al douăzecilea an de la nașterea sa; și a fost numit Pafnutie în loc de Partenie.

Aici a fost dat în povățuirea sfințitului stareț Nichita, care fusese ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Și a trecut Pafnutie bine prin toate slujbele mănăstirești, cu toată buna rânduială. El era de toți iubit și cinstit pentru faptele lui cele bune; și a făcut 20 de ani în nevoințele cele iubitoare de osteneală.

Apoi, păstorul acelui locaș, ducându-se către Domnul, fericitul Pafnutie, prin alegerea și rugămintea monahilor care erau acolo și mai ales în urma dorinței celei mari a stăpânitorului cetății, a fost silit a primi slujba de egumen al acelui sfânt locaș. Și era atunci stăpânitor al cetății voievodul Simeon, feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie neputând să nu-l asculte, a primit egumenia; la care a fost binecuvântat și hirotonit de preasfințitul Fotie, mitropolitul a toată Rusia. Și a început a se îndeletnici cu mai mari nevoințe, îngrijindu-se de păstoria oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, ca un bun și iscusit păstor, făcându-se pildă turmei sale, abătându-se totdeauna de cele de-a stânga și silindu-se spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului ziua și noaptea; pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstirești, iar noaptea petrecea în rugăciuni. Și l-a împodobit Dumnezeu cu dreaptă socoteală și cu alte daruri ale Sfântului Duh, căci i-a dat lui a cunoaște din chip și din vederea omului, toate neputințele și patimile care erau în sufletul cuiva. Acestea toate și alte descoperiri arătate lui în visuri, le va arăta povestirea care urmează.

Odată s-a întâmplat că, fiind trimis la un sat unul din frații lui cei mănăstirești pentru trebuința mănăstirii, și zăbovind el acolo puțin, a căzut într-un necurat păcat trupesc, prin ispita satanei. Iar în noaptea aceea, Cuviosul părinte Pafnutie, după obișnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puțin și îndată i s-a făcut o înștiințare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în păcat:

Vedea o grădină foarte frumoasă, având pomi sădiți cu multă chiverniseală și se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor pomi încărcați cu poame; iar un pom era mai ales decât alții. Deci întorcându-și vederea spre acela cu veselie, privea minunându-se frumusețea lui, și iată, deodată, înaintea ochilor săi, smuls fiind acel pom din locul său, a căzut la pământ. Iar fericitul, uitând vederea cea cu bucurie, s-a mâhnit foarte pentru această neașteptată cădere a acelui pom și apropiindu-se, l-a ridicat și l-a sădit la locul lui, intărindu-l împrejur, Ca să stea ca și mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta, iarăși smulgându-se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăși să stea la loc și, săpându-l, îl întărea, iar acesta iarăși cu o clătire mare se plecă în jos; deci, cu multă osteneală trăgându-i pământ, abia a putut a-l întări.

Și deșteptându-se din somn, a înțeles puterea vedeniei și s-a mâhnit foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locașul lui; acei pomi sădiți cu multă chiverniseală închipuiau pe frații lui cei răsădiți în casa lui Dumnezeu și care aduceau rodurile bunătăților; iar pomul cel smuls și căzut însemna pe fratele cel ce căzuse în păcat și pentru a cărui îndreptare îi trebuia părintelui mare osteneală. Iar după ce fratele acela, sfârșindu-și lucrul ascultării sale și cumpărând sufletului său paguba cea vrednică de tânguire, s-a întors la mănăstire, părintele l-a întrebat dacă i s-a întâmplat vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se de norul cel întunecat al rușinii, nu voia să-și mărturisească păcatul, rușinându-se de fața părintelui spre care nu mai putea privi. Iar fericitul Pafnutie văzându-l tulburat de gând, i-a spus vedenia cea despre dânsul și-l ruga bunul doctor să-și descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar abia a putut să-l înduplece spre a-și mărturisi păcatul făcut. Și lipind multă vreme la rana cea sufletească doctoria duhovnicească cea cuviincioasă, abia a putut să întărească în pocăință gândul lui ce se pleca spre deznădejde, mângâindu-l cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Așa luând aminte de, păstoria sa, se asemăna cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care, aflând de oaia răpită de lup, o ridică pe umărul său; și astfel, ca un bărbat puternic, purta greutățile și neputințele celorlalți.

Și petrecând în locașul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut în neputință trupească și a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat în sfânta schimă și de atunci s-a însănătoșit. Dar n-a mai slujit Sfânta Liturghie până la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a întâmplat de mare nevoie să liturghisească, de care se va spune pe urmă.

Sculându-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumenească începătorie și, dorind viața cea liniștită și osebită, s-a dus din locașul acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Și găsind un loc plăcut în vale, între două râuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a așezat acolo cu un frate; însă acel loc ținea atunci de o altă stăpânire. Deci începând el viața cea după Dumnezeu cu mai multe osteneli pustnicești, au început a veni la dânsul și alți frați; apoi, cu binecuvântarea lui, își zideau chiliuțe și viețuiau împreună cu bunul lor povățuitor și învățător către mântuire. Deci înmulțindu-se ucenicii și lărgindu-se locul, frații au rugat pe sfântul părinte să le poruncească să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.

Și acesta neoprindu-i, frații au zidit singuri o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei sale nașteri, și au sfințit-o cu binecuvântarea Preasfințitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmașul, urâtorul binelui, îndemna pe mulți oameni să facă supărare cuviosului și locașului său celui nou zidit. Dar cuviosul biruia cu binele pe cel rău și pe toți îi dobândea cu răbdarea sa. Acest lucru văzându-l Dumnezeu, îl păzea pe el și locașul lui prin apărarea Sa; pentru că nu lasă Domnul toiagul păcătoșilor peste soarta drepților.

Atunci în cetatea Borova era voievod Vasile Iaroslavici. Acela se mâniase pe sfântul că lăsase mănăstirea lui și se așezase pe altă moșie. Deci văzând locașul său micșorându-se și scăzând, iar cel nou înmulțindu-se și înflorind, se aprindea cu mânia și se gândea cum ar putea să izgonească pe cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul acela ținea de altă stăpânire. Deci a început în taină să-i facă răutate într-acest chip: Trimitea de multe ori slujitori nebuni, după al său nărav, ca să aprindă locașul de pretutindeni, dar aceia, mergând și văzând pe părintele cu frații că se osteneau la zidirea mănăstirii, nu puteau să le facă niciun rău, pentru că iuțimea și sălbăticia lor se schimba în temere și blândețe și se întorceau acasă fără a face nimic.

Odată a trimis pe un agarean nou botezat, anume Ermolae, care nu-și lepădase încă răul obicei barbar, poruncindu-i ca să facă rău cuviosului părinte și să-i aprindă locașul fără de veste. Și când trimisul s-a apropiat, deodată a orbit și, umblând, rătăcea împrejurul mănăstirii. Pe acesta aflându-l unii, l-au dus la părintele Paftiutie și când l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie, zicându-i pe nume. Apoi l-a întrebat pentru ce pricină a venit la dânsul, iar el, lăsându-și răutatea de fiară, a mărturisit părintelui toate, pentru ce a fost trimis și, căzând, își cerea iertare și vederea ochilor. Atunci părintele, făcând rugăciune pentru dânsul, i-a dat iertare și binecuvântare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus la stăpânul său, nefăcând niciun rău Cuviosului Pafnutie.

Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pământului Rusiei, prin slobozirea lui Dumnezeu, păgânul împărat Momoteac cu mulțime de agareni. Iar marele voievod Vasile Vasilievici, și cu dânsul și ceilalți ai Rusiei, neadunându-se cu toată oastea lor, degrabă cu puțini ostași au întâmpinat la Suzdal pe agarenii cei fără de Dumnezeu. Și făcând război, agarenii au biruit, pentru păcatele noastre, pe domnii Rusiei, încât pe mulți i-au prins vii, între care era și voievodul Vasile Iaroslavici, stăpânitorul cetății Borova, cel ce avea vrajbă asupra fericitului Pafnutie. Iar acela, fiind în robie, și-a adus aminte de greșeala sa, că fără de nicio vină făcea rău cuviosului părinte și se căia de aceea, rugându-se lui Dumnezeu să-l scape de primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului Pafnutie. Astfel fiind el, a dat făgăduință că, de-l va scăpa Domnul din mâinile agarenilor, îndată are să strice vrajba și să se împace cu cuviosul.

Făcând o făgăduință ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape degrabă de la barbari, că se făcea pentru dânsul cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu de către nepomenitorul de rău părinte. Deci, scăpând el din robie fără de vătămare, prin rugăciunile sfântului, și venind întru ale sale, s-a dus îndată la locașul cuviosului și, câștigând de la dânsul iertare și binecuvântare, de atunci avea mare credință și dragoste către fericitul Pafnutie.

Acesta nu numai în necazuri era fără de răutate, dar și în celelalte primejdii și scăderi mănăstirești ce i se întâmplau eră răbdător, pentru că nădăjduia spre Dumnezeu cu credință neîndoielnică.

Odată apropiindu-se prealuminatul praznic al învierii lui Hristos, în ziua cea de a treia, s-a întâmplat de era lipsă de pește în mănăstire, încât niciun fel de pești nu se găseau, cu care s-ar fi mângâiat frații în vremea praznicului, după ostenelile postului. Iar slujitorii și ceilalți frați, fiind mâhniți pentru aceasta, sfântul le zicea: „Să nu vă mâhniți, fraților, de aceasta, pentru că Preamilostivul Stăpân, Cel ce ne-a zidit și a luminat toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mângâia pe noi, robii Săi, în mâhnirea noastră și ne va da îndestulate bunătăți nouă, celor ce ne temem de El”. Iar în Sfânta Sâmbătă cea mare, în seara nopții cea purtătoare de lumină, eclesiarhul bisericii a ieșit la un pârâu mic, ca să aducă apă pentru dumnezeiasca slujbă, și a văzut mulțime de pești fără de număr, care, după vorba țării aceleia, se numeau „sijnichi”, care nu sunt așa de mari, ci cu puțin mai mari decât sardelele. Și era atunci revărsarea apelor și s-a adunat atâta mulțime de pești, ca și cum ar fi fost mânați de un oarecare iconom, încât erau destui pentru trebuința lor, deoarece nu erau trimiși cârtitorilor, ci celor ce așteptau cu bună nădejde și primeau cu mulțumire, Iar după aceea, ca și mai înainte, n-a mai fost niciodată acolo atâta mulțime de pești, de acel neam. Iar eclesiarhul a spus degrabă despre aceasta părintelui, care, auzind-o, a preamărit pe Dumnezeu și a poruncit pescarilor să arunce mrejele și au tras atât de mulți pești din aceia, încât toată săptămâna luminată au fost destui pentru toți, la prânz și seara.

Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mai mari nevoințe și osteneli, a străbătut numele său pretutindeni și locașul său din zi în zi se lărgea; pentru că se înmulțea numărul fraților și al ucenicilor lui. Între aceștia se afla și un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mâinile sfântului în rânduiala monahicească și care a zidit locașul la Voloții Lamului; apoi și minunatul stareț Inochentie, și Ilie, rudenia fericitului, și Vasian; scriitorul vieții aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul Rostovului precum și mulți alți îmbunătățiți bărbați. Deci muncind cuviosul cu sârguință cu frații, a ridicat biserica cea de piatră, ostenindu-se și el însuși în vremea lucrării, ducând pietre și apă și toate cele ce sunt de trebuință la o zidire ca aceasta. Și, sfârșind biserica, a înfrumusețat-o cu icoane zugrăvite. Și fiind el însuși biserică însuflețită, păzea în sine fără de prihană chipul lui Dumnezeu și era înzestrat de Domnul cu dar de minuni, pentru care se va povești pe scurt.

Între zugravi era un meșter ales, cu numele Dionisie, de fel mirean. Acela era bolnav de picioare și nu putea să împodobească biserica, cu zugrăvirea icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar starețul i-a zis: „Dionisie, Dumnezeu să te binecuvinteze! Începe lucrul cel bun și Domnul și Preacurata Sa Maică vor da sănătate picioarelor tale”. Iar el, crezând cuvintele fericitului, a început lucrul cu bucurie și îndată s-a tămăduit, vindecându-i-se picioarele. Și a dat starețul poruncă lui Dionisie și celorlalți zugravi mireni, ca să nu mănânce în locașul lui mâncări mirenești, adică carne, și nici măcar să o aducă în mănăstire; ci să se ducă să o mănânce în satul de aproape.

Iar într-o vreme mâncând ei în sat mâncările lor, au uitat porunca cuviosului și, luând o bucată de miel dreasă cu ouă, au adus-o în mănăstire pentru cină. Și când a gustat Dionisie întâi, a aflat că unde fuseseră ouăle era plin de viermi. Și îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numește râie și într-un ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încât nu putea să se miște; de aceea a trimis degrabă la cuviosul, plângându-se de greșeala sa și cerând iertare. Iar cuviosul l-a învățat să nu mai facă unele ca acelea și, ducându-l în biserică și cântând pentru dânsul paraclisul cu sobor, a sfințit apă și a poruncit bolnavului să se stropească cu acea apă sfințită peste tot trupul. Și a făcut astfel bolnavul, după care a adormit puțin și, când s-a deșteptat din somn, s-a aflat cu tot trupul sănătos, ca și cum niciodată nu ar fi pătimit ceva rău; iar bubele lui au căzut ca solzii si a preamărit pe Dumnezeu.

Locul unde s-a zidit locașul acela al cuviosului, fiind înconjurat de pădure deasă, era bun pentru locuința păsărilor și se încuibau acolo mulțime de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mângâia. El pusese poruncă ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să le vâneze cu ceva.

Iar într-o vreme, fiul voievodului, făcând plimbare în pustia aceea, a văzut aproape de mănăstire un pâlc de corbi și, încordându-și arcul său, a ucis o pasăre din ele. Și bucurându-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu bună ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca și cum ar fi vrut să se laude, și îndată i-a rămas capul înțepenit în acea parte, neputând nicidecum să-l întoarcă spre căutarea cea dreaptă. Iar el, uitându-și veselia sa pentru uciderea păsării, era cuprins de scârbă și de spaimă și, înțelegând pricina primejdiei neașteptate, a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie și, căzând înaintea lui, cerea iertare, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i îndrepte capul în rânduiala sa firească cea dinainte. Iar părintele a poruncit să lovească în toacă și a mers la biserică. Iar frații, mirându-se de acea neobișnuită tocare în acea vreme, s-au adunat degrabă în biserică, întrebând de pricina pentru acea tocare. Atunci cuviosul le-a spus pricina și, zâmbind, a zis: „A răsplătit Dumnezeu sângele corbului”. Și, săvârșind cântare de rugăciune, a umbrit cu Sfânta Cruce pe cel ce pătimea, zicând: „Cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, întoarce-te înainte”. Și îndată s-a întors capul înainte și s-a îndreptat după firea sa.

Un alt tânăr oarecare și-a slobozit șoimul asupra unui corb și cu acela l-a ucis; dar și el îndată s-a lipsit de mângâierea sa, că și corbul și șoimul au căzut morți deodată.

Odată venind noaptea tâlharii la locașul lui, au luat trei boi mănăstirești și, vrând să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul mănăstirii. Și, făcându-se ziuă, voiau să lase boii și să fugă; dar, legându-se cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ținuți lângă boi, încât nu puteau să se despartă și să fugă, până ce argații mănăstirii, căutând boii, au dat de tâlhari și, prinzându-i, i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învățat pe ei cu cuvinte să nu mai facă unele ca acestea și, poruncind să-i hrănească, i-a eliberat în pace.

Doi frați s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină și, strângându-și lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului, în chipul acesta: După cântarea Utreniei, ducându-se sfântul să se odihnească puțin, a văzut în vis un arap negru luând din cuptorul chiliei lui tăciuni aprinși și aruncându-i pe chiliile acelor monahi care voiau să fugă; iar părintele cu groază îi oprea, înfricoșându-l să nu aprindă zidirea. Iar arapul răspundea, că pentru aceea o face aceasta, ca să o aprindă. Și deșteptându-se cuviosul din somn și înțelegând puterea vedeniei, a trimis îndată după acei monahi și, chemându-i, le-a spus vedenia; iar ei auzind, s-au înfricoșat și s-au umilit. Și au arătat părintelui lucrurile lor adunate, mărturisindu-și greșeala lor, că se pregătiseră să fugă, și cerând iertare.

Un oarecare frate cârtitor hulea toate cele făcute în mănăstire și totdeauna cârtea asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe sineși în mijlocul bisericii, stând cu cei ce cântau și îndată, venind părintele și căutând cu ochii mânioși spre dânsul, a zis: „Acesta este hulitor, luați-l din biserică!”. Și îndată doi arapi foarte negri l-au luat pe el și l-au tras afară, bătându-l foarte tare. Și deșteptându-se din somn acela, s-a umplut de mare frică și alergând cu lacrimi la cuviosul părinte, și-a cerut iertare.

În locașul cuviosului era un bătrân de Dumnezeu insuflat, anume Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfârșit. Odată odihnindu-se Cuviosul Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui, a mers spre chilia părintelui. Și când s-a apropiat de ușă și a vrut să facă rugăciune, îndată cuviosul a deschis fereastra chiliei și, văzând pe Iosif venind, i-a zis: „A făcut rugăciune oarecine și mi-a zis: «Constantin starețul s-a dus către Domnul!». Iar eu deșteptându-mă și deschizând fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai pe tine”. Dar Iosif i-a zis: „Eu în ceasul acesta am venit de la Constantin și încă este viu”. Atunci părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăși la Chilia starețului și, mergând, l-a aflat sfârșit întru Domnul.

Alt stareț insuflat de Dumnezeu și încărcat de zile se afla în acea mănăstire, urmând vieții povățuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie. Numele Starețului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atâta izvor de lacrimi, încât le vărsa nu numai în chilia sa, dar și în biserică la toată pravila. Și era într-însul și darul mai înainte-vederii, care s-a făcut încredințat în acest fel: Doi frați oarecare aveau între dânșii dragoste nu după socotința lui Dumnezeu, ci după înșelăciunea vrăjmașului, de care lucru se scârbea foarte mult Cuviosul Părinte Pafnutie, iar ei pentru aceea se gândeau să iasă în taină din mănăstire.

De aceea, în vremea dumnezeieștii Liturghii, starețul Eftimie, cel mai sus pomenit, stând în biserică cu obișnuita lui umilință și cu ochii plini de lacrimi, a căutat la părintele și la cei ce cântau cu dânsul, cei doi frați aflându-se în ceata, cântăreților. Și a văzut ivindu-se de după cei doi frați, un arap care avea pe cap un coif foarte ascuțit și păros, având perii din diferite feluri de flori. Acela ținând în mâini un cârlig de fier, a început a trage la dânsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cântăreților. Și apucându-i de hainele lor și trăgându-i afară din strană, voia să-i apuce pe ei cu mâinile, dar îndată unealta cea de fier se făcea fără de nicio putere; căci atunci când aveau gândul cel semănat de vrăjmașul ca să nu se supună părintelui, ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmașul cu înlesnire; iar când se împotriveau gândului, atunci unealta vrăjmașului se făcea fără de putere și sărea de la dânșii. Iar părintele Eftimie privea la aceea, căutând cu ochii cei sufletești înainte-văzători. Și când a început a se citi Sfânta Evanghelie, arapul s-a stins; iar după Evanghelie iarăși s-a arătat și făcea aceeași. Asemenea s-a stins și în vremea cântării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat iarăși, dar când a sosit sfințirea Sfintelor Daruri și cântarea cea aleasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul și nu s-a mai arătat.

Toate acestea văzându-le Starețul Eftimie, s-a cutremurat și a trecut toată Sfânta Liturghie ca într-o uimire. Iar după sfârșitul Sfintei Liturghii a mers la cuviosul și i-a spus acea vedenie. Iar el chemând pe acei monahi, i-a învățat să nu primească gândurile cele viclene ale vrăjmașului și să nu le tăinuiască, ci să le smulgă din inimă prin mărturisire. Iar aceia, prin învățătura și prin sfătuirea părintelui, s-au înțelepțit deplin.

Cuviosul Pafnutie spunea ucenicilor săi că se poate a cunoaște din vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gând, bun sau rău. De acest cuvânt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru nelesnicios; însă mai pe urmă au cunoscut cu încredințare, că era într-însul un dar ca acesta al mai înainte-vederii.

Un oarecare monah nou începător, care nu-și biruise îndrăzneala mirenească întru căutarea ochilor, viețuia împreună cu Cuviosul Pafnutie și a ieșit odată afară din mănăstire pentru o trebuință oarecare. Și văzând venind niște mireni – bărbați și femei –, și-a îndreptat privirea către dânșii, amăgindu-se cu ochii, și a luat aminte cu iubire de patimă la față femeiască, robindu-se de gândul desfrânării și zăbovind într-însul. După aceea s-a întors în chilia părintelui și a aflat pe dânsul îndeletnicindu-se cu citirea. Iar părintele, ridicându-și ochii săi, a căutat la dânsul și îndată l-a cunoscut că era tulburat de gânduri necurate; și întorcându-și fața de la dânsul, a zis; „O, iată om nu după chipul cel dintâi”. Atunci fratele s-a temut foarte mult și a spus gândul său lui Iosif cel împreună cu dânsul viețuitor; iar acela i-a poruncit lui să se mărturisească părintelui și să-și ceară iertare. Și mărturisindu-și fratele greșeala sa părintelui, a fost învățat cu cuvinte părintești și s-a învrednicit de iertare.

Odată șezand Cuviosul Pafnutie și citind dumnezeieștile Scripturi, a venit un om și a făcut rugăciune, căutând la sfântul prin ferestre și întrebându-I de Iosif, ucenicul lui, pentru că era cetățean din același loc cu el. Iar starețul, văzând pe omul acela ce niciodată nu l-a știut, a zis către Iosif: „Ieși, că un om rău la vedere întreabă de tine”. Ieșind Iosif și văzând pe omul cel știut lui, l-a întrebat pentru ce a venit. Iar el a zis: „Voiesc să fiu monah!”. Iosif a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif: „Hrănește pe omul acela și dă-i drumul, deoarece nu este bun’’. Iar Iosif s-a minunat de răspunsul părintelui și nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum de nu este bun omul ce a venit. Și, mergând și dându-i hrană aceluia, l-a slobozit. Apoi, întorcându-se Iosif în chilie, i-a zis părintele: „Bărbatul acela este ucigaș că, încă fiind tânăr, a lovit cu cuțitul în pântece pe un monah și l-a omorât”. Iar Iosif se minuna de mai înainte-vederea fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar nici nu auzise de omul acela; ci din singură căutarea feței lui l-a cunoscut că este ucigaș.

Un monah oarecare a venit în locașul cuviosului, pe care văzându-l sfântul stareț venind la dânsul, a zis încetișor către ucenicii săi: „Vedeți, că nici prin rânduiala monahicească nu s-a curățit de sânge!”. Iar ucenicii, minunându-se și necutezând a întreba, mai târziu starețul singur a spus unuia dintre dânșii că monahul acela, fiind mirean, slujea la un boier dreptcredincios în marele Novgorod și a omorât cu otravă pe stăpânul său. Mai pe urmă, mâhnindu-se, a îmbrăcat chipul monahicesc, dar nici așa nu s-a curățit, deoarece n-a făcut adevărată pocăință și canon îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut”.

O femeie oarecare jupâneasă, soția unuia Alexie, ce se chema Govurin, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie și au viețuit împreună cu Vasian, scriitorul vieții acestuia, avea mare credință către fericitul părinte Pafnutie. Adeseori trimitea la dânsul pe fiii ei cu aducere de daruri, cerând de la dânsul rugăciuni și binecuvântări. Și i s-a întâmplat ei o boală – tulburarea minții – din lucrare diavolească, și vedea cu ochii mulți demoni venind la dânsa și înfricoșând-o; de aceea se tulbura cu mintea. Iar când i se făcea ei aceasta, i se arăta un stareț mărunt la statură și gârbov, având o barbă mare căruntă și îmbrăcat cu haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni, ca pe niște lupi de la oi, și se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas, zicând către dânsa: „Pafnutie cel din Borov izgonește de la tine pe demoni!”. Și aceasta s-a făcut de mai multe ori acelei femei.

Deci, însănătoșindu-se desăvârșit, a dorit să vadă pe sfântul, vrând să știe cu încredințare dacă acela este care i se arăta ei în boală, izgonind pe diavoli de la ea. Și a venit cu slugile până la poarta locașului cuviosului – fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire –, și a trimis pe slugile sale la ucenicii fericitului, rugându-i, cum ar putea să vadă ea pe sfântul părinte. Iar aceștia, arătând pe sfântul slugilor ei, au poruncit să-l arate stăpânei lor, când va merge cu frații de la biserică la trapeză, pentru că era vremea prânzului. Iar aceea, văzând pe sfântul când a ieșit din biserică, l-a cunoscut îndată și cu lacrimi a strigat: „Acela este cu adevărat care, prin arătarea sa, a izgonit de la mine pe demoni și mi-a dăruit tămăduire!”. Și a trimis multă milostenie monahilor, dând mulțumire lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.

Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului și, suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele i-a dat metaniile sale, poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Iar el abia s-a supus să asculte, supărat fiind de cumplita durere, și săvârșind jumătate din mia de rugăciuni, și-a simțit ochiul cu totul sănătos și, alergând, a spus părintelui de tămăduirea ochiului său. Dar nu a fost tăinuit de părintele cel mai înainte văzător, că nu o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; și i-a poruncit să se întoarcă iarăși și să-și sfârșească mia cea de rugăciuni.

Odată, șezând frații la cuviosul, s-a făcut înștiințare de la niște mireni, bărbați cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care este aproape de cetatea împărătească Moscova, și-a lăsat arhimandria și au început a zice: „Cine va fi acolo arhimandrit?”. Și pomeneau unul pe acesta și altul pe celălalt. Iar fericitul, căutând la unul din ucenicii săi, anume Vasian, fratele lui Iosif, foarte tânăr și de curând călugărit, arătând spre dânsul, a zis zâmbind celor ce erau cu dânsul: „Acesta este arhimandrit al mănăstirii lui Simon”. Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să fie; căci acel Vasian, după prorocia sfântului, a fost pus arhimandrit al mănăstirii lui Simon, deși nu atunci, ci după trecerea a mulți ani.

Odată cuviosul a cerut voie de la un boier de pe râul Ovii, ca numai trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vânarea peștelui, și ceea ce va trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuința mănăstirească. Deci trimițând pe unul din slujitori la acea slujbă, a poruncit să-i dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peștele ce-l va prinde să-l săreze într-acelea. Dar slujitorul nu voia să ia atâția bani spre cumpărarea vaselor, nenădăjduind că va umple măcar un vas mic cu pește în acele trei zile. Iar cuviosul, căutând cu iuțime la el, îi poruncea să facă ceea ce i se poruncește. Deci mergând trimisul, a prins în cele trei zile 730 de pești mari, care se numesc ribți, după vorba acelei țări. Iar câți vânau pentru voievod, nici în tot anul nu prindeau atâta pește. Atât vânat mai înainte văzând sfântul, a poruncit ca să se gătească vasele.

Un tânăr oarecare a venit la chipul monahicesc și a început a se tulbura cu gândul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea vrăjmașului diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neștiută, uneori ca un câine negru, iar alteori, șezând în chilie, auzea cum ursul umblă împrejurul chiliei și se apucă de pereți. Iar cuviosul stareț a poruncit acelui tânăr ca să citească Psaltirea lângă el și de atunci acele năluci diavolești s-au stins cu totul, iar tânărul s-a izbăvit de temere, cu rugăciunile sfântului.

Acest cuvios părinte era bine socotitor și, iscusit în tot lucrul dumnezeiesc și omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci și mulți din mireni îl aveau pe el ca părinte duhovnicesc și, venind, își mărturiseau păcatele lor, de vreme ce, ca un doctor iscusit, cunoștea și știa bine sfințitele pravile, ca să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească. Iar la primirea oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la față; nu se sfia de fețele celor puternici, nici nu trecea cu vederea pe cei săraci și câți se înălțau cu mândrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriți, foarte iubit și milostiv către săraci.

Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toți cei dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locașul lui ca la o mie și mai bine de oameni flămânzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în mănăstire, până ce în vara viitoare, după rugăciunile lui și pentru lacrimile săracilor, a dăruit Domnul înmulțirea roadelor.

De când s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rânduiala vieții și a pustniciei lui: Luni și vineri nu gusta nimic, miercuri mâncare uscată, iar în celelalte zile mânca cu frații. Totdeauna se ostenea în lucruri grele, tăind lemne și ducându-le pe umeri, lucrând pământul în grădină, cărând apă și stropind verdețurile și alte munci grele făcându-le pe toate. Nimeni mai înainte de el nu se afla la tot lucrul și la pravila de obște. În vreme de iarnă se nevoia mai întâi în rugăciune, la citire și la lucrul mâinilor, împletind mreji pentru vânarea peștelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaș nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăție a trupului său neprihănită toată viața sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfântului Duh și cu vrednicie a primit hirotonia preoției; însă, pentru smerenie, de când s-a îmbrăcat în sfânta schimă, nu slujea Liturghia, decât numai o dată a săvârșit Sfintele Taine, după o întâmplare și nevoie, înainte de sfârșitul său.

Odată, sosind prealuminatul praznic al învierii lui Hristos și nefîind preot în acel locaș în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint îndestulat să caute preot, însă n-a putut găsi, toți având trebuință să slujească în bisericile lor. Și, vezi socoteală cu bună înțelegere a părintelui celui de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela și-a schimbat legea și ca un lucrător vrednic de sfințenie, într-acea zi a săvârșit singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte și cu umilință. Iar după săvârșirea Liturghiei, a zis către ucenici: „Acum abia a rămas sufletul în mine!”. Cu o cucernicie și frică ca aceea se atingea acel slujitor vrednic de sfințenie de săvârșirea dumnezeieștilor Taine. Și avea el la praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; și ca altul din altul se făcea. Și lăsa atunci și trupului lui ospătare mai multă decât în alte zile, însă măsurată, fugind de nemăsurare întru toate. Iar când era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase și când era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere. Și pretutindeni se abătea de la deșertăciuni; iar întru toate iubea lipsa și sărăcia și nu se îngrijea de trebuințele sale trupești.

El ajunsese într-atâta măsură, încât era departe cu obiceiul cel îmbunătățit, de oamenii cei ce sunt în neamul acesta. Că din pruncia sa n-a mâniat întru nimic pe Dumnezeu, ci a făcut totdeauna cele bune și plăcute Lui. La 20 de ani s-a călugărit și a petrecut 60 de ani în rânduiala monahicească și nu și-a schimbat pravila sa, neabătându-se nici spre dreapta, fugind de nemăsurarea celor aspre; nici spre stânga, temându-se de calea cea lată. Ci mergea totdeauna pe cale împărătească. În dogmele credinței avea atâta grijă și râvnă, încât dacă începea cineva a grăi cât de puțin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură, îndată îl gonea din mănăstire.

Petrecând în niște isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele nostru Pafnutie a ajuns în măsura vârstei plinirii lui Hristos, rămânând ca să se dezlege din cele vremelnice de aici și să treacă la cele veșnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al Paștilor, joi, a treia săptămână, a ieșit fericitul după Utrenie cu frații la oarecare lucru după obicei și, așezându-le rânduiala acelui lucru, s-a întors în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Și i-au zis ucenicii ca după ceasul prânzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns: „Nu se poate să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie și nemutat”. Apoi, după săvârșirea Liturghiei, s-a împărtășit cu frații din obișnuita masă. După aceea a venit la el în chilie unul din ucenicii săi, anume Inochentie. Și văzând pe stareț șezând pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce s-a zis mai înainte. Iar el i-a răspuns: „Eu am altă nevoie, pe care tu n-o știi, că legătura care este voiește să se dezlege”. Dar Inochentie n-a înțeles ceea ce a grăit. Într-acea vreme a venit înștiințare, cum că binecredinciosul Domn Mihail, fiul lui Andrei, voiește să vină în mănăstire să se roage.

Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului, să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul n-a ieșit, la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei și a Pavecemiței, deoarece începuse a boli și a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le săvârșească în chilie. Și, trimițându-l, i-a zis: „Când va veni această zi, joi, atunci mă voi schimba din neputința mea”. Ucenicul n-a înțeles cuvântul acela, iar cuviosul a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.

Deci venind ziua de vineri și sosind ceasul sfintei slujbe, a mers în biserică la Sfânta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceștia unul, nefiind tânăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată și-a tras palma cu mânie de la dânsul și i-a poruncit să-l sprijinească de haină. Atât era de păzitor al nepătimirii, încât și în bătrânețe și în boală și înaintea morții, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de trupul lui. Și a fost în ziua aceea la Vecernie și, când a început să se cânte panahida pentru cei răposați, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a voit să meargă, ci a rămas cu cei ce cântau, zicând: „Mie îmi este de trebuință această panahidă, pentru că nu o voi mai auzi”.

Sâmbătă a fost la Sfânta Liturghie, iar după sfârșitul ei l-au rugat ucenicii să guste puțină hrană, că este sâmbătă și n-a gustat nimic de joi. Părintele le-a răspuns: „Știu și eu aceasta, și după dumnezeieștile pravile se cade a gusta sâmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se cade ca trei zile să se înfrâneze de hrană înaintea împărtășirii cu dumnezeieștile Taine”. Și n-a gustat nimic până în ziua Duminicii.

În seara sâmbetei și-a săvârșit mărturisirea înaintea duhovnicului părinte, după rânduiala sfintei pocăințe, și a mers la cântarea cea de toată noaptea și, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dânșii: „De acum nu voi mai auzi cântarea cea de toată noaptea”. Iar în vremea dumnezeieștii Liturghii, stătea sfântul cu mare luare aminte și cu lacrimi; iar după terminarea sfintei slujbe, s-a împărtășit în Sfântul Altar cu dumnezeieștile Taine. Apoi, ducându-l din biserică în chilie, i-a întrebat: „În ce zi mi-a venit mie boala?”. Ucenicii au răspuns: „Joi ai început a boli, părinte”. Iar el a zis: „Într-acea, zi mă voi și sfârși”. Apoi a gustat puțină hrană în ziua de Duminică, fiind silit de ucenici; și de atunci a poruncit ca pe nimeni din cei ce veneau în mănăstire să nu-i lase la el.

Și auzind domnii și boierii de primprejur, că fericitul Pafnutie a slăbit de boală, trimiteau ia dânsul spre cercetare bărbați cinstiți cu multă milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se aduceau, și nici nu voia să audă ceva de cele mirenești. Ci grăia: „Eu am trebuință, mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni, deoarece voiesc să mă duc în cale lungă; iar cel ce are credință în Dumnezeu și în Preacurata Maica Lui, poate să facă milostenie și după ducerea mea”.

Și se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbați trimiși. Și erau neîncetat în gura cuviosului părinte rugăciunea lui Iisus și psalmii lui David – nu pe rând, ci aleși, care slujeau la vremea lui cea de față –, și stihuri de rugăciune din Paraclisul către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și multe alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu și nu se îngrijea de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătățile cele ce au să fie. Pe acelea nădăjduindu-le, se bucura cu duhul și, în veselie fiind, grăia în stihuri cuvinte din psalmi și din rugăciuni; ca unul ce avea încredințare de mântuirea sa. Nici s-a mâhnit de ceva, precum este obiceiul celor ce au să se ducă din viața aceasta. Și boala lui nu era prea grea, căci în toate zilele umbla, fiind dus de frați la Sfânta Liturghie în biserică, unde stătea cu luare aminte până la sfârșitul dumnezeieștii slujbe.

Iar în cea mai de pe urmă zi a vieții sale, joi, care este a doua zi după înjumătățirea celor 50 de zile, vrând cuviosul să meargă în biserică la Sfânta Liturghie, a început a grăi către ucenici; „Iată ziua Domnului, veseliți-vă popoare; iată ziua cea așteptată a venit”. Iar ei l-au întrebat: „Despre care zi grăiești, părinte?”. El a răspuns: „Despre Joia aceasta, de care mai înainte v-am spus vouă”. Și ieșind el din chilie spre biserică, i-au spus ucenicii că au venit la dânsul spre cercetare, cei trimiși de la singurul stăpânitor a toată Rusia, marele voievod loan Vasilievici, și de la fiul lui, marele domn loan Ioanovici, și de la Preasfințitul mitropolit Gherontie.

Iar sfântul auzind despre acestea, s-a mâhnit foarte mult; deci și nevrând, s-a întors în chilie și, căutând la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, a zis: O, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă supără oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-am lipsit de dumnezeiasca slujbă”. Și, trimițând pe frați la biserică, a rămas singur în chilie și a întărit ușa, ca să nu intre nimeni din cei trimiși la dânsul. Apoi, după sfârșitul Liturghiei, înțelegând trimișii că le este cu neputință să vadă pe cuviosul părinte, s-au întors. După aceea ucenicii venind iarăși la dânsul, l-au văzut zăcând pe pat și zicând ca despre altcineva: „I-a venit lui ziua și va muri”.

Iar ei l-au întrebat pe el: „Despre cine zici, părinte, că va muri?”. El a zis: „Despre care voi ziceți că bolește, acela, pocăindu-se, are să moară!”. Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dânsul, zicând: „M-am ostenit și voiesc să mă odihnesc până la cântarea Vecerniei; iar diseară să vină la mine toți frații”. Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea morții lui. Și l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrân, zicând: „Părinte, după ce vei muri, oare să chemăm pe întâiul prezbiter și pe alți preoți din cetate la îngroparea ta?”. Iar sfântul a poruncit să nu cheme pe nimeni, ca să nu fie tulburare în mănăstire de adunarea poporului și să nu știe nimeni în cetate și în sate de sfârșitul lui până ce nu îl vor îngropa preoții mănăstirii. Iar mormântul a poruncit să i-l sape în biserică, în partea de miazăzi, aproape de ușa bisericii.

Și sosind ceasul de cântarea Vecerniei și nimeni din frați nefiind la dânsul fără numai ucenicul, a început cuviosul a cânta: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului..., cântând stihurile celor adormiți. Și sfârșind psalmul, a cântat troparele cele ce urmează: „Ceata sfinților a aflat izvorul vieții...” și celelalte. Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său și pentru mănăstire. Iar ucenicul cel ce stătea lângă dânsul, a început a dormita. Pentru aceea a ieșit din chilie în tindă și, șezând, dormita, însă treaz, că nici dormea, nici nu dormea. Și a auzit glasuri de mulți cântăreți în chilie și se mira în sine, zicând: „Am ieșit din chilie și nu era nimeni la părintele, iar acum cine sunt cei ce cântă la dânsul?”. Și, scuturându-și somnul de la ochi, a intrat în chilie și n-a văzut pe nimeni, fără numai pe părintele, șoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă glasul său nu se auzea, deoarece slăbise.

Apoi au venit și ceilalți ucenici și a început sfântul a se întoarce din partea stângă spre dreapta; și ucenicii de multe ori îl întorceau spre stânga; iar el iarăși spre dreapta se întorcea șoptind oarecare cuvinte și dintr-aceasta au înțeles, cum că vede ceva neobișnuit. Apoi toți privind la dânsul, cuviosul strângându-se cu ferire și punându-și pe piept mâinile în chipul crucii, prin trei răsuflări și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului, în anul de la facerea lumii 6984, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1477, în întâia zi a lunii mai, mai înainte de apusul soarelui cu un ceas. Și era fața lui nu după obiceiul morților, ci strălucea ca o lumină, și toți privind la dânsul, li se părea că doarme ca un viu; și a fost mare plângerea fraților – care atunci erau în număr de 95 – după părintele lor. Iar a doua zi, la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfântul după sfatuirea lui, ca să nu știe nimeni din mireni despre sfârșitul și îngroparea lui, și ca să nu se facă tulburare în mănăstire prin venirea lor.

Iar când s-a auzit de moartea sfântului în cetatea Borova și în cetățile și satele de primprejur, pornind toți cei duhovnicești și mirenii, au alergat la locașul cuviosului, vrând să-l vadă și să se închine moaștelor fericitului părinte. Și mergând pe drum, au fost înștiințați că sfântul este îngropat; deci unii se întorceau, mâhnindu-se că nu s-au învrednicit să fie la cinstita îngropare a sfântului, iar cei mai mulți, venind la mormânt, se închinau de dimineața până seara.

Iar noi, având pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor ales și fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.