Viața Sfântului Ierarh Calinic al Edessei

Pe 23 iunie 2020, Patriarhia Ecumenică a hotărât canonizarea Mitropolitului Calinic al Edessei, Pellei și Almopiei (1919-1984) și pomenirea lui în fiecare an la data de 8 august, ziua slăvitei sale adormiri.

Pe 23 iunie 2020, Patriarhia Ecumenică a hotărât canonizarea Mitropolitului Calinic al Edessei, Pellei și Almopiei (1919-1984) și pomenirea lui în fiecare an la data de 8 august, ziua slăvitei sale adormiri.

Când a fost tuns monah în anul 1957, și-a ales numele Calinic[1], nu pentru că ar fi dorit să primească numele pe care îl purtase vreun episcop dinaintea lui (așa cum vedem că se întâmplă adeseori în viața bisericească), ci pentru că dorea să pășească pe urmele bunilor biruitori mucenici, să încheie biruitor lupta cea bună. În toată viața sa i-a iubit pe mucenici și vorbea despre ei cu înflăcărare și însuflare.

M-am învrednicit să-l cunosc la Agrinio în anii de școală, pe când era Protosinghel[2] al Sfintei Mitropolii a Etoliei și Akarnaniei, și m-au impresionat adânc petrecerea lui ascetică, bucuria ce strălucea pe chipul său și întreaga lui viață, cuvântul său dulce, predica lui vie, darul lui de a comunica cu tinerii, și multe altele.

Mai târziu, când eram student la Facultatea de Teologie din Tesalonic, a fost ales Mitropolit al Edessei, Pellei și Almopiei, și cu toate că mi se propusese să îmi continui studiile în vederea obținerii unei specializări științifice și academice, le-am lăsat pe toate și am ales să trăiesc alături de el. Deoarece atunci, ca student, vizitam frecvent Sfântul Munte și țineam legătura cu diferiți monahi aghioriți sfinți, am putut descoperi multe asemănări între Episcopul Calinic și acești părinți, simțindu-l ca pe un episcop aghiorit. Așa se face că am rămas alături de el până în ultima clipă, când sufletul lui i-a părăsit trupul.

Harismele și petrecerea lui ascetică m-au „robit”, de aceea am și scris, după adormirea lui, trei cărți despre el.

Prima carte, cu titlul „Mărturia unei vieți”, am scris-o imediat după adormirea lui (1984). Cu adevărat ea a fost o mărturie despre viața Starețului meu, lângă care am trăit atât în perioada slujirii sale pastorale ca mitropolit, cât și în vremea bolii sale. Această carte a tipărit-o Mitropolia Etoliei și a Akarnaniei, fiind prefațată de Mitropolitul de atunci, Teoclit.

Cea de-a doua carte, de mari dimensiuni, cu titlul „Podoaba Bisericii”, a fost publicată mai târziu (1998), când am devenit mitropolit, și este o prezentare mai amplă a vieții și a petrecerii sale.

Cea de-a treia carte a fost tipărită în 2015 și este intitulată „Calinic, Mitropolit al Edessei, o personalitate cuvioasă”. „Personalitate cuvioasă” l-a numit în scris Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Această carte este, într-o oarecare măsură, rezumatul celor de mai înainte, cu unele adăugiri.

Trebuie să subliniez că despre vrednicul de pomenire Episcop Calinic a scris la răstimpuri și succesorul lui, Mitropolitul Ioil al Edessei, Pellei și Almopiei, care a fost predicator în eparhia Edessei și colaborator apropiat al său. Acesta a publicat enciclicele pastorale ale fericitului Calinic, caracterizându-le drept „capodopere”. La împlinirea a douăzeci de ani de la adormirea Sfântului, a organizat în Mitropolia Edessei diverse manifestări și o sesiune de comunicări. Spre cinstirea lui a dedicat o ediție a calendarului Sfintei Mitropolii a Edessei și a așezat la intrarea în sediul reședinței episcopale o vitrină cu veșminte și alte obiecte personale ale acestuia. De asemenea, Mitropolitul Ioil ca succesor al său, a propus Sfântului Sinod al Bisericii Greciei canonizarea lui și a dat mărturie despre dragostea ce i-o poartă poporul și despre faptele lui minunate.

1. De la după-chip la după-asemănare

Fiecare om poate cunoaște în această viață un anumit parcurs ascendent de la nașterea biologică către nașterea din nou prin Tainele Botezului, Mirungerii și Dumnezeieștii Împărtășanii și, în general, un parcurs ascetic până la adormirea sa. De aceea, omul nu trebuie privit izolat într-o anumită clipă sau perioadă a vieții sale, ci în lumina întregii sale vieți pe pământ. Așa se cuvine să facem și cu Sfântul Calinic.

Dacă cineva ia aminte numai la anii de început, cei de mijloc ai vieții sale sau chiar și la anii cei de pe urmă, este posibil să nu îl cinstească în chip cuvenit, fiindcă el a suit pe scara desăvârșirii duhovnicești din treaptă în treaptă.

Fericitul ierarh a văzut lumina soarelui în Sitaralona de Thermo, din Etolo-Akarnania, unde a trăit în primii ani de viață, la Thermo și Mesolonghi, și unde a început „zborul” slujirii sale pastorale. Împlinirea și desăvârșirea acestei slujiri a atins-o, însă, în regiunea Macedonia, în Mitropolia Edessei, Pellei și Almopiei, mai exact în Edessa, reședința acesteia. Astfel, toate aceste regiuni și mitropolii, Etolo-Akarnania și Pella, Thermo, Mesolonghi și Edessa, s-au bucurat de acest om și cleric înzestrat cu multe harisme.

Dar și eu, în anii școlii, la Gimnaziul din Agrinio, l-am cunoscut pe tânărul atunci protosinghel Calinic, ca ascet, dinamic și înflăcărat predicator, iar în cele din urmă m-am „desfătat” de el ca episcop și Părinte duhovnicesc în Edessa. M-a învrednicit Dumnezeu să trăiesc lângă un asemenea episcop harismatic și, mai ales, am avut aleasa binecuvântare să îl slujesc în cele șapte luni ale bolii sale și, așa cum însuși a prezis, să îi închid ochii și apoi să îi scriu biografia.

Primind de la Dumnezeu după-chipul, omul trebuie să ajungă la după-asemănare, adică la îndumnezeire și la sfințire, parcurgând succesiv vârstele lui Hristos după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4: 13). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, după-chipul reprezintă „ființarea” și „veșnica ființare”, iar după-asemănarea reprezintă „înțelepciunea” și „bunătatea”. Sporirea duhovnicească a omului este roada avântului sădit în el de către Dumnezeu, iar parcursul său de la după-chip la după-asemănare – este împlinirea țelului dintru început pentru care a fost zidit, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evrei 3: 14). Această prefacere a oamenilor este roada dumnezeieștii Întrupări, fiindcă, după Sfântul Atanasie cel Mare, „Hristos este Dumnezeu purtător de trup, iar noi, oameni purtători de duh”.

Această prefacere duhovnicească s-a putut vedea și la binecuvântatul ierarh Calinic. Încă de la o vârstă fragedă, bunicul său, un preot cucernic, i-a predat ca printr-o transfuzie de sânge duhovnicesc viața ascetică aghiorită și un cuget bisericesc sănătos. Acestui fapt i-a urmat propria lui strădanie de a și trăi în acest mod, fiindu-i de mare folos învățătura primită de la oamenii din Biserică și de la profesorii Facultății de Teologie. Mai târziu a preluat administrația și păstorirea Bisericii, cu avânt, râvnă după Dumnezeu și dragoste înflăcărată pentru Trupul lui Hristos. Și-a încheiat viața în tăcere, rugăciune, pace, cu încredere desăvârșită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sub ocrotirea Maicii Domnului Prusiótissa, care l-a vizitat în slavă pe patul durerii, aducându-i bucurie negrăită.

Câți l-au cunoscut, îndeosebi ca mitropolit, când deja se maturizase duhovnicește, vorbesc despre un „episcop ascet”, un „ierarh cu viață curată”, „căruia nu locul îi face cinste, ci el însuși face cinste locului prin petrecerea sa”, „o personalitate cuvioasă a Bisericii”, „o podoabă” a ei, un „om sfânt”, un „om al lui Dumnezeu”. Vom vedea acestea din cele ce urmează.

Este cu neputință să înfățișăm pe deplin viața lui, trăirile și suspinele negrăite ale inimii sale, însuflețirea cu care își înălța inima către Dumnezeu, râvna nestinsă pentru frații lui în Hristos, lăsarea în Pronia lui Dumnezeu, multele încercări întâmpinate în slujirea preoțească, sfârșitul său cuvios!

Sunt nevoit să arăt numai aspectele esențiale, succint, în stilul specific sinaxarelor.

2. Nașterea, formarea bisericească și studiile

Acest fericit bărbat a cunoscut „de mic copil Sfintele Scripturi” (II Timotei 3: 15). S-a născut într-o familie patriarhală înrâurită de prezența levitică a bunicului său, Atanasie, un preot împodobit cu sfințită cuviință, ce fusese „rănit” de viața Sfântului Munte. Prin educația pe care i-a dat-o, această figură patriarhală și-a pus adânc amprenta asupra sufletului copilului, ca și asupra celorlalți nepoți, insuflându-le un ethos aghiorit, dragoste pentru sfintele slujbe ale Bisericii și făcându-i să înțeleagă truda presupusă de slujirea preoțească. Copilului i-au rămas puternic întipărite în memorie miezonopticile de la revărsatul zorilor, plecările genunchilor și postirile. Bunica lui, Spiridula, o preoteasă cu viață sfântă, i-a arătat nețărmurită dragoste. Ca o rumeliotă autentică, i-a insuflat dragoste pentru Maica Domnului Prusiótissa și pentru mănăstirile din regiune. Ea l-a deprins cu postirile, cu rugăciunile de toată noaptea. Această bunică binecuvântată amintea de bunica Sfântului Vasilie cel Mare, Macrina, despre care Sfântul scrisese: „De la Macrina cea cu bun nume ne-am învățat noi cuvintele preafericitului Grigorie”.

Părinții lui evlavioși, Gheorghe și Ecaterina, i-au împărtășit credința în Dumnezeu, dragostea către semeni, jertfirea de sine chenotică pentru toți, prieteni sau vrăjmași, ethosul ascetic și petrecerea după învățătura Bisericii. Ei l-au învățat cum să depășească durerea și să lepede hainele de piele ale stricăciunii și piericiunii.

Ca elev la Thermo a avut parte de profesori cu caracter și pricepere, de la care a primit o solidă educație filologică, iar aceste lucruri s-au evidențiat în viața bisericească. Colegul lui de la Gimnaziul din Thermo, Agrinio, avocatul Socrate Stingas, a scris despre el: „Este o podoabă a Bisericii noastre”.

Ca student teolog, el a ucenicit nu doar la înțelepciunea oferită de teologia academică, ci și la cea izvorâtă din viața bisericească și teologia harismatică. Acest „vlăstar” curat al pământului rumeliot, cum îl numea profesorul Panaghiotis Trembelas, nu a fost vătămat de duhul occidental, scolastic și protestant întâlnit la Atena, ci a rămas neclătinat în ethosul aghiorit și duhul romeic pe care le-a cunoscut în casa și satul său, la slujbele din Biserica Maicii Domnului din Murosklavo.

Din povestirile pururea-pomenitului Timotei, Arhiepiscopul Cretei, coleg de facultate cu Mitropolitul Calinic, în anii grei ai ocupației germane, citeau împreună Evanghelia în Zappeio[3] și încercau să păstreze legătura cu un ascet ce locuia aproape de Atena, de la care să învețe în practică viața duhovnicească. După mărturia vrednicului de pomenire teolog filocalic Vasilios Mustakis, un alt coleg de facultate, în studentul Dimitrios Púlos[4] „puteai vedea un ascet pe deplin afierosit lui Dumnezeu”. El era încă de pe atunci „o oaie fără de răutate a lui Hristos”, întreg predat „rugăciunii și faptelor bune”, „un suflet atât de frumos”.

3. Stagiul militar în Plutonul Vânătorilor de munte

În vremea stagiului militar el a slujit ca predicator în sectorul religios al Plutonului Vânătorilor de munte (Brigada 37). A arătat mult eroism și a fost preocupat îndeosebi să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu atât în tabăra militară, cât și în afara ei, pentru a plăcea lui Hristos, adevărata căpetenie de oaste: „Nici un ostaș nu se încurcă cu treburile vieții, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (II Timotei 2: 4). El a făcut lucrare misionară în armată cu atâta râvnă, încât un camarad de-al lui a mărturisit că „avea așa o căldură în cuvânt și, mai ales, în ochii lui scăpărători, că, fără să îmi dau seama, mă captiva și mă făcea să doresc să fiu în preajma lui mereu și să rămân vreme îndelungată”. Fusese numit „misionar în spatele frontului”.

Locuitorii din orașele și satele pe unde a trecut ca soldat, de pildă Stilida Lamiei, Kastoria ș.a., l-au putut asculta pe tânărul militar predicând în biserici cu râvnă și lepădare de sine.

Comandantul cartierului militar de atunci, mai târziu Generalul Corpului 3 al armatei, Konstantinos Tsolakas, i-a scris lui Dimitrios îndată după ce a fost lăsat la vatră: „Mereu îmi amintesc de tine, deoarece atunci când te aveam alături, mă făleam cu lupta ta pentru credință și patrie. Fie să rămâi mereu același și să-i luminezi și pe alții cu credința și cu lumina simțămintelor tale”. Toți îl iubeau, prețuiau mărimea lui de suflet, modestia, râvna și bărbăția sa.

4. Primirea preoției

Pe Sfântul Calinic îl mișcau adânc cultul Bisericii și slujirea pastorală a poporului. În slujba acestui țel și-a pus toate marile lui harisme, râvna misionară, talentul administrativ în Biserică, pe care le-a valorificat prin peregrinările lui și prin Sfintele Liturghii pe care le slujea în sătucuri izolate și în peșterile asceților.

Ieromonahul nevoitor și mic de statură s-a făcut cunoscut în toată Mitropolia Etoliei și Akarnaniei, la început ca secretar al episcopului și predicator mirean, pe urmă ca protosinghel, sub ocrotirea plină de dragoste a Starețului lui, Mitropolitul Ierotei al Etoliei și Akarnaniei, iar mai târziu a locțiitorului acestuia, pururea-pomenitul Mitropolit Ignatie Tsingris al Artei, și a Mitropolitului Teoclit. Liturghisea adeseori și vorbea cu limpezime prorocească, de vreme ce, așa cum obișnuia să spună, slava Apostolilor este „propovăduirea neadormită”. Organiza hramuri și evenimente religioase, se dedica cu totul slujirii pastorale a acestei mari mitropolii, punând în lumină clerici vrednici, râvnitori, care aveau lepădare de sine și cuget bisericesc.

Toate acestea le făcea fără să-și împuțineze nevoințele, fără să își piardă ethosul aghiorit, pregătindu-se „să se aducă jertfă prin săvârșirea slujbei de taină”, după cuvântul Sfântul Grigorie al Nyssei. În cămăruța din casa lui din Mesolonghi, pe care o amenajase ca pe o chilioară călugărească, dădea somnului doar câteva ceasuri, pe patul lui de campanie păstrat din armată. În această chilie priveghea rugându-se lui Dumnezeu să îl întărească în ostenelile lui și să dăruiască luminare clericilor, monahilor și mirenilor Sfintei Mitropolii a Etoliei și Akarnaniei.

5. Slujirea episcopală

Cu trecerea anilor, la vârsta cuvenită, Dumnezeu l-a așezat ca pe o „făclie în sfeșnic, ca să lumineze tuturor celor din casă” (Matei 5: 15), rânduindu-l Episcop și Mitropolit al Edessei, Pellei și Almopiei. Arhiereul care l-a hirotonit, în cuvântarea ținută cu acest prilej, îl numește „simplu, cumpătat, nevoitor, neprefăcut”. El laudă virtuțile sale rare: credința, „sfințenia și curăția cuvioasă”, „dragostea dumnezeiască nestinsă”, „pilduitoarea-i neagoniseală și neiubire de avuții” și multe altele.

Și pururea-pomenitul Calinic, la rândul său, în cuvântul rostit, îi cere arhiereului care îl hirotonește să se roage ca focul Preasfântului Duh să îl curățească și să aprindă înlăuntrul său „flacăra dragostei pentru Mântuitorul și Izbăvitorul Hristos și Sfântă Biserica Sa”. Mai mult, își mărturisește dorul de a arde ca o lumânare „pentru slava lui Iisus Hristos cel răstignit”. La sfârșit îi cere să mijlocească la Domnul să moștenească Împărăția cerurilor împreună cu turma sa.

În cuvântul de la întronizare, în Biserica mitropolitană a Sfântului Acoperământ din Edessa, dă glas cugetului său patristic și teologic că „moștenirea unui episcop nu este tronul, ci crucea. Episcopul suie cel dintâi pe Golgota”. Își exprimă dorința de a sluji el însuși, iar nu de a fi slujit. Leagă, așadar, slujirea arhierească de Golgota și simte că arhiereul este „purtător al arhieriei mucenicești a lui Hristos”. În timpul strălucitei slujbe de întronizare el cugeta la marea zi a Judecății, când va sta „tremurând și gol înaintea Divanului lui Hristos, Judecătorul a toată lumea”. Prin aceasta se vădește viziunea lui eshatologică asupra arhieriei.

Încă din prima zi și-a început slujirea pastorală în Mitropolia Edessei, Pellei și Almopiei cu o adâncă simțire a răspunderii sale, cu cuget patristic, conștiință bisericească, ethos ascetic, purtare evanghelică, râvnă apostolică, fiindu-i cunoscut cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare că „purtarea de grijă pentru cei mulți constă în slujirea tuturor”. Experiența de mai înainte a administrării Mitropoliei Etoliei și Akarnaniei l-a ajutat să își păstorească turma „cu știință, iar nu ca un păstor fără cercare”, fapt pentru care s-a și arătat „cărunt întru tinerețile lui”, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul.

Vreme de mulți ani am fost martor al slujirii sale pastorale și rămâneam mut de uimire în fața lucrării unui vrednic următor al Apostolilor și al Părinților, a unui ierarh sfânt, după chipul și în locul lui Hristos, a unui om al lui Dumnezeu. Vedeam „propășirea lui cea întru Evanghelie și buna orânduire a Bisericilor”, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul.

Ca liturghisitor era desăvârșit și slujea cu multă umilință. De aceea și punea la temelia slujirii sale episcopale Dumnezeiasca Liturghie, prin care se sfințea atât el însuși, cât și poporul. Dumnezeiasca Liturghie era pentru el un „praznic”, o experiență a Învierii, era însăși viața lui. Se străduia să îi facă pe credincioși să înțeleagă măreția Liturghiei și să se împărtășească de atmosfera ei cerească. În vremea Dumnezeieștii Liturghii era adunat, nu accepta discuții, neglijențe sau neatenții. Dezacordul față de vreun lucru și-l exprima spunând: „Doamne miluiește!”. Simțea profund că Dumnezeiasca Euharistie este „un sinod al cerului și al pământului”, o mistagogie eshatologică, care se trăiește pe măsura adunării minții în inimă, după învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Nu săvârșea Sfânta Liturghie ca pe un simplu tipic, ci se pregătea pentru ea prin asceză și rugăciune în inimă. Se pregătea cu o zi înainte, se ruga în timpul nopții, își aduna mintea cugetând la cuvântul Sfântului Grigorie Teologul „filosofăm asupra isihiei”, și aștepta să ia parte la Dumnezeiasca Liturghie ca la o slujbă de inițiere întru cele de sus. Petrecea toată săptămâna și ajunul Dumnezeieștii Liturghii ca un ascet, fapt prin care se vădea că avea „harisma împărătească”: arvuna-logodirea Duhului primită prin Botez. De aceea, pentru Sfânta Liturghie el se pregătea ca pentru o nuntă de taină cu Dumnezeul cel mult iubit, iar acest lucru îl trăda prin felul cum stătea înaintea Sfintei Mese, cu atenție și inimă înfrântă. Veșmintele sale arhierești își pierdeau strălucirea exterioară înaintea prezenței sale umilicioase și smerite. Cele materiale se supuneau „dorului ascuțit și de nepurtat al sufletului” evlaviosului slujitor, după cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare.

Predica lui de la Dumnezeiasca Liturghie era mistagogică, evanghelică, luminătoare, hagiografică, martirică, eshatologică, în cele din urmă, prorocească. Monahul Theologos Iviritul, care fusese prezent la predici ale sale, mărturisea: „Cuvântul lui are ceva din harul Sfântului Cosma Etolianul, pe care îl iubea atât de mult și de care pomenea adeseori în omiliile sale”. Ca unul ce era „mic la trup, nevoitor și blând, vorbea simplu, ca un părinte”. Uneori ridica tonul, ca un proroc, dar cuvântul lui era totdeauna părintesc, mângâietor și patristic.

Cuvântul său dădea nădejde, chiar și când vorbea despre moarte și pomenirea morții. El roura inimile credincioșilor, care nu se mai săturau să-l asculte, fiindcă din gura lui ieșeau „cuvinte de har” și înțelepciune.

Cu multă luare-aminte alegea și hirotonea preoți. El dorea ca cei care aveau să săvârșească Sfintele Taine și să păstorească poporul să fie preoți buni „ai Dumnezeului celui Preaînalt”. Păzea Sfintele Canoane pentru primirea la preoție, priveghea cu rugăciune înainte de hirotonii, avea multă umilință în vremea tainei hirotoniei, îi vorbea candidatului la preoție cu lacrimi în ochi, cugeta la cum avea să se înfățișeze și ce răspuns avea să dea la Înfricoșata Judecată a Dumnezeului celui nemitarnic și cu frică rostea rugăciunile tainei. Prin rostirea dulce și lină a cuvintelor slujbei el îi iniția pe credincioși în taina săvârșită. Se bucura nespus când hirotonea preoți buni și îi ruga să fie „făclii aprinse înaintea Sfântului Jertfelnic și martori de apărare ai lui la Judecata ce va să fie”.

Dragostea lui pentru creștini era mucenicească, după pilda lui Hristos, Arhiereul și Păstorul cel mare. Zi de zi primea la birou mulți creștini ca un simplu preot, fără să poarte însemnele de episcop, încât mulți din cei care veneau pentru prima dată îl luau drept unul din preoții care lucrau la birourile mitropoliei. Vizita satele, piețele, școlile, unitățile militare, căminele de elevi, azilele de bătrâni, spitalele, școlile de cateheză, sinaxele aghiografice, purtându-se mereu cu modestie și având pentru toți un cuvânt mângâietor. Se purta cu multă simplitate când trecea pragul caselor păstoriților săi cu diferite ocazii, și îi folosea cu vorba sa lină și cugetul său smerit. Cuvântul lui era minunat, bunătatea lui - uimitoare. Îl urmam îndeaproape în toate aceste vizite.

Păstorea poporul cu frică de Dumnezeu și înaltă conștiință bisericească, având cuget patristic și învățătură ortodoxă, cunoscând „vasele alegerii și folosindu-se de ele spre a sluji sfinților”, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare.

Ținea legătura cu preoții și credincioșii prin enciclice pastorale, în care se vădea frumusețea lumii sale lăuntrice și experiența lui administrativă. Ele erau expresia credinței lui simple în Dumnezeu și a dragostei pentru Biserică și Tradiția ei. În scris se exprima sobru, sincer, cu putere.

Cu oamenii ținea legătura prin scrisori. Era de neîntrecut ca scriitor de epistole. Împlinea cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, că epistolele trebuie să aibă toate virtuțile conciziei, clarității și harului. De altfel, scria precum vorbea, păstrând simplitatea expresiei, fără epitete ornante exagerate, după îndemnul Sfântul Grigorie Teologul: „În epistole să se păzească stilul neîmpodobit și firesc”. Astfel, scrisorile lui, monumente ale discursului scris, concise și totodată cuprinzătoare, se disting prin simplitatea expresiei, precizie, expresivitate, sinceritate, discernământ, sensibilitate, discreție, având caracter confesiv și mângâietor. Prin toate acestea se exprima lumea lui lăuntrică sănătoasă, cugetul bisericesc, inima iubitoare și agerimea sa.

În inimă se simțea aghiorit, având din copilărie legătură cu Părinții aghioriți care vizitau satul lui, Sitaralona. Se minuna de experiența Stareților și de faptul că ucenicii nu vorbeau în prezența lor. Mărturisea adeseori despre sine că este „un preot ce a primit binefaceri de la Sfântul Munte”. Ca unul ce era aghiorit după duh, vizita Sfântul Munte cu nețărmurită prețuire, cu adânc respect și cinstire, cu tăcere și dragoste, cu umilință și lacrimi. Lua parte la privegheri ca un episcop aghiorit. Așezat pe tronul arhieresc, el aducea mai degrabă a pustnic, cu trupul lui subțire și ascetic și umilința care îl caracteriza. Arăta ca un sfânt coborât din frescele bizantine. De aceea și stârnea uimirea părinților aghioriți.

Fericitul Părinte Teoclit Dionisiatul mi-a spus: „Starețul tău face față la cerințele monahale. Sunt mulți episcopi buni, care, însă, nu împlinesc cerințele monahale”. Pururea-pomenitul Egumen, Părintele Gheorghios Grigoriatul (Kapsanis), nutrea o evlavie nețărmurită pentru el, îl socotea un ierarh isihast, care împletea minunat isihasmul cu slujirea pastorală și lucrarea misionară, lucru greu de găsit în ziua de azi. Mărturisea: „Cum am putea uita blândețea, nepomenirea răului, iubirea de oameni, îngăduința, inima înfrântă, seriozitatea și simplitatea sfintei sale personalități?”. Un monah sârb, Ștefan, din înfricoșata Karulie, când l-a văzut, a spus: „Acesta este un episcop sfânt, este foarte smerit. Am văzut Duhul Sfânt pe creștetul lui”.

Cugetarea lui smerită îl făcea să prețuiască mult mănăstirile, schiturile și colibele Sfântului Munte. Cu monahii discuta pe teme duhovnicești. Îl cinsteau Sfântul Paisie, Sfântul Efrem Katunakiotul, Părintele Efrem Filotheitul, Părintele Gavriil Dionisiatul, Părintele Gherasim de la Schitul Sfânta Ana Mică și mulți alții.

Monahul Theologos Iviritul dă mărturie: „Vizita adeseori Sfântul Munte. Ultima dată când a luat parte la un hram al mănăstirii, la masa de după slujbă nu a vorbit teoretic, nici nu a adus laude fățarnice, ci a vorbit despre educația pe care o primise acasă: cum bunica lui, preoteasă, îl trezea la miezul nopții ca să facă metanii, ca să nu doarmă toată noaptea, cum în casa lor găzduiau monahi aflați în călătorie. Ce impresie a lăsat în inima micului Dimitrios prezența lor și faptul că monahul sub ascultare care însoțea un Stareț la drum, tăcea când acesta era de față! Și multe altele. La sfârșitul hramului, monahii prezenți au tras concluzia: Iată un episcop adevărat! Pe acesta să-l chemăm și la alte hramuri!”.

6. Ierarh al Bisericii

De mulți ani, din vremea când era mirean și preot, îl lega o prietenie duhovnicească strânsă cu diferiți preoți duhovnicești, după cuvântul din Psalmi: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, și foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138: 17). Printre acești prieteni aleși se număra și Mitropolitul Ierotei al Hydrei, cu care adeseori discuta pe teme duhovnicești și bisericești. Acesta mărturisește: „Îl cunosc bine pe Mitropolitul Edessei, Calinic, încă de pe băncile școlii, și pot să afirm, fără nici o exagerare, că este o podoabă și fală a Sinodului”.

Un alt prieten duhovnicesc al lui, apropiat și drag, poate cel mai bun, era pururea-pomenitul Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, cu care vorbea aproape în fiecare zi. Acesta scrie într-o scrisoare personală: Calinic „este pentru mine unul dintre cei mai dragi oameni din lumea aceasta”. Îl numește „frate” și „prieten mult iubit”. Într-o scriere de-a lui menționează că „era pildă de cuget smerit, de blândețe, noblețe, modestie, nepomenire a răului, hărnicie și neagoniseală”. Considera că „a împodobit Biserica”. De asemenea, ca episcop, Calinic a avut o prietenie strânsă și cu vrednicul de pomenire Mitropolit Sebastian de Driinupolis, Pogoniani și Konitsa, care îl considera un „ierarh sfânt” și ținea cont mereu de părerea lui.

Ca Mitropolit al Bisericii Greciei, a fost membru al organelor sinodale, adică al Sinodului Bisericii, al Sinodului Permanent, și al comisiilor sinodale, chiar în unele perioade dificile. Evita grupurile de influență, precum și afilierea la eventualele tabere din sânul Sinodului sau sprijinirea acțiunilor anti-civile. La ședințele sinodale participa fie printr-un cuvânt plin de discernământ, fie printr-o tăcere grăitoare, dar mai ales, cu rugăciune lăuntrică. Sprijinea pozițiile pe care le considera drepte, indiferent de susținătorii lor. Cinstea sfințitul așezământ al Bisericii, cunoscând „cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3: 15) și vedea greșelile ce se săvârșeau. Nu le spunea niciodată celor apropiați despre disputele de la întâlnirile „incendiare” ale Sinodului Bisericii Greciei.

La un moment dat, după o sesiune dificilă a Sinodului Permanent, mi-a scris: „Un lucru văd: din păcate cerem rezolvare la problemele noastre de la oameni și uităm că nimeni nu ne iubește și nu ne poartă de grijă mai mult ca Dumnezeu. De la nimeni altcineva nu ne vine mântuirea. Pe Hristos să-L iubim și restul le rânduiește El... Te rog, îngenunchează și roagă-L pe Întemeietorul Bisericii să ajute episcopului tău, Bisericii Sale”.

7. Boala și sfârșitul său cuvios

După ani buni de slujire pastorală și de osteneli insuflate de dragostea de Dumnezeu, cu deplină dăruire și fără nici o cruțare de sine, a fost răpus de cancer, apărut sub forma unei tumori pe creier. Avea totdeauna pomenirea morții, cugeta la stricăciunea vieții. Considera că singurul verb pe care trebuie să îl cunoaștem și să îl conjugăm la toate formele sale este verbul „a pleca”: „plec, pleci, pleacă, plecăm, plecați, pleacă”. Vorbea totdeauna despre moarte ca despre un somn lung și îi lăuda pe mucenici, care s-au jertfit pentru Hristos. Cu lacrimi povestea despre adormirea Avvei Sisoe cel Mare, rugându-se să aibă toții oamenii parte de un asemenea sfârșit. A fost chemat și el să poarte crucea bolii la sfârșitul vieții sale, însă s-a lăsat deplin în seama Proniei lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru întâlnirea cu „Stăpânul”, așa cum Îl simțea el pe Dumnezeu.

De la primele diagnostice medicale, a înțeles bine situația și, având în vedere că urma să i se facă o intervenție chirurgicală pe creier, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Dumnezeu, a făcut două lucruri, care l-au vădit a fi nu numai un cleric bun, ci și un creștin adevărat.

Întâi de toate a făcut o spovedanie generală a vieții sale la un duhovnic pe care îl cunoștea. Această spovedanie a numit-o „baie curățitoare” și după aceea se bucura ca un copil mic.

Pe urmă și-a alcătuit testamentul la notariat, fiindcă voia să fie „gata cu toate” pentru mutarea lui de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământești la cele cerești, de la cele întristătoare la cele veselitoare. În testamentul lui, după indicațiile privind slujba de înmormântare, îngroparea în cimitirul Edessei alături de turma sa, și mormântul său, pe care dăduse poruncă să se scrie: „Aștept învierea morților”, declară că nu are avere mobilă ori imobilă. Stabilește cui vor fi date puținele lui veșminte arhierești și obiectele sale personale. Își exprimă mulțumirea și recunoștința față de rudele, binefăcătorii și colaboratorii săi. Pe urmă, își cere iertare de la cei pe care s-a întâmplat să îi mâhnească și îi iartă „din inimă” pe toți cei ce l-au întristat. Își încheie testamentul astfel:

„Din adâncul inimii dau glas recunoștinței nețărmurite față de Dumnezeul nostru Cel în Treime, pentru faptul că sunt creștin-ortodox din părinți creștini-ortodocși și că m-a cinstit cu înalta vrednicie a harului arhieresc, încredințându-mi mie, cel prea mic, păstorirea poporului Său binecredincios și ales. Îi rog stăruitor pe episcopi să trimită ca succesor al meu un bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, care să îndrepte lipsurile mele și să se numere în ceata episcopilor din Rai. Amin.

Mila lui Dumnezeu să mă însoțească la ieșirea mea din această lume deșartă”.

Boala lui, care a durat șapte luni, a fost dureroasă, el însuși, după pilda lui Hristos, ajungând la deplina deșertare de sine. Fiindcă în toată viața lui i-a cinstit pe mucenici, a fost chemat la apusul vieții să trăiască în parte mucenicia lor. Și a făcut-o cu credință neclătinată în Dumnezeu, cu îndelungă-răbdare și cuvioșie, știind „că cine Îl iubește pe Dumnezeu, iubește și durerea”, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, fiindcă prin durere se îndreaptă firea noastră căzută și pătimașă.

Când omul este lipsit de orice sprijin și putere din afară, când simte că i se apropie moartea, atunci se descoperă lumea lui lăuntrică cu toate aspectele ei bune și rele. La el, boala a arătat înălțimea trăirii lui ascetice, până atunci tăinuită cu grijă.

A trăit ca om al lui Dumnezeu și a adormit ca un ascet cuvios, săvârșindu-se întru Domnul. Aceasta o arată cuvintele ce izvorau din durerea trupească și din adâncul deșertării de sine la care ajunsese.

Slăvea neîncetat pe Dumnezeu pentru boală, se ruga să se facă voia Lui. Își arăta recunoștința față de cei ce-l slujeau. Își arăta în felurite chipuri dragostea față de toți. Se smerea peste măsură, prihănindu-se pe sine pentru toate. Avea trezvie până și în cel mai profund somn, deoarece, după mărturia Sfântului Sofronie de la Essex, care l-a vizitat la spitalul din Londra, trăsătura definitorie a adevăratului monah eremit care are rugăciunea minții în inimă, este trezvia adâncă. În vremea bolii, sufletul său curat simțea cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Prusiótissa și îi aducea cântări de laudă. Strălucirea chipului său arăta că se învrednicise de dumnezeiești daruri. Inima îi era liniștită, chipul - pașnic, mintea - îndreptată spre Dumnezeu. Ieșirea lui din această viață a fost cale către viața veșnică. Spunea: „Nu-mi pasă de boală. Să fiu sfânt și cu un singur picior sau cu un singur ochi”. Acest cuvânt dovedește sfințenia lui!

Printr-o asemenea întâmpinare cuvioasă a bolii și a morții, ieșirea lui din această lume a fost și ea cuvioasă și biruitoare. Clipa ieșirii sufletului său din trup, în salonul spitalului din Atena, a fost o slujbă cerească. El răsufla cu greu, dar era liniștit, iar cei prezenți se rugau în inimă. Era atmosfera unei privegheri aghiorite în isihie. Se putea trăi „taina isihiei”, „tăcerea adâncă, slujba morții”, precum scria Sfântul Grigorie Teologul despre adormirea surorii lui, Gorgonia.

La slujba de înmormântare au venit mulțime de episcopi, preoți, monahi, teologi, autorități locale și regionale, prieteni și cunoscuți. Toți au dat glas dragostei și prețuirii lor pentru cel adormit. Unii plângeau în taină, în inimă, alții, dimpotrivă, simțeau o bucurie pascală, iar alții spuneau cu tristețe că nu avuseseră binecuvântarea să îl cunoască. Pururea-pomenitul Calinic tăinuise în chilia lui de episcop și în cele mai dinlăuntru ale inimii sale tot avântul dragostei sale către Dânsul, toate mișcările tainice ale sufletului său iubitor de Dumnezeu.

8. „Sfânt purtător de semne”

La moartea - adormirea unui om se rupe legătura cu el la nivel biologic, nu îl mai putem auzi sau vedea, nu mai putem vorbi cu el. Dar când omul are harul Sfântului Duh, când este unit cu Hristos, ia naștere o altă legătură, duhovnicească. Trupul rămâne pe pământ și devine un pol de atracție pentru oameni, iar Dumnezeu, de multe ori, lucrează minuni prin el. Sufletul omului, însă, se suie la Liturghia cerească, înălțând imne Dumnezeului Treimic. De aceea, prezența duhovnicească a celui adormit este chiar mai puternică, în virtutea unității dintre cele cerești și cele pământești, dintre îngeri și oameni, dintre cei vii și cei adormiți. De altfel, una este Biserica, în cele două forme ale ei, văzută și nevăzută.

Deși a adormit în Domnul, Mitropolitul Calinic nu i-a părăsit pe cei care l-au cunoscut și l-au iubit. Mormântul lui a devenit un loc de rugăciune, unde mereu pomenindu-l, credincioșii îi cer ajutorul. Candela de la mormântul lui a rămas nestinsă de treizeci și șase de ani, dând mărturie despre dragostea pe care i-o poartă oamenii. Creștinii îi cer tot mai mult ajutorul în rugăciune, iar semnele prezenței lui sunt limpezi pentru toți.

Pururea-pomenitul Calinic se arată oamenilor în somn, îi mângâie și îi întărește, îi ocrotește de tot răul, îi vindecă de bolile lor, îi sprijină în lupta lor. Se bucură de bucuria lor și suferă alături de ei în durerea lor. O femeie dă mărturie că i s-a arătat în somn și că „îi strălucea chipul ca lumina zilei”, iar după aceasta „s-a vindecat de hemiplegie”. Cineva mărturisea: „Vreme de cincisprezece ani am avut dureri cumplite de cap, de care m-a vindecat.” Altcineva spunea: „M-am dus la mormânt, m-am închinat și, o, minune! Durerea a început să mă lase.”

Foarte multe sunt semnele prezenței lui, se fac multe tămăduiri de boli trupești. Însă săvârșește și alte minuni: prin cuvântul său puternic naște oameni din nou. În Sfânta Scriptură sunt numite „minuni” tămăduirile de boli duhovnicești, adică iertarea păcatelor, câtă vreme tămăduirile de boli trupești sunt numite „semne”, în înțelesul că sunt dovezi ale lucrării lui Dumnezeu prin sfinți. Hristos a spus slăbănogului: „Fiule, iertate sunt păcatele tale” (Matei 9: 2). Aceasta este, de fapt, adevărata minune, iar ei îi urmează semnul, adică prezența Fiului lui Dumnezeu: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta” (Matei 9: 6).

Multe minuni și semne s-au făcut de către fericitul Mitropolit Calinic și în timpul vieții, și după adormirea sa cuvioasă. Le povestesc cunoscuții lui și cei care l-au chemat în rugăciune, iar ele au fost consemnate în cărțile scrise despre el. Aceasta este urmarea vieții sale sfințite.

Petrecerea lui cuvioasă, inima curată, rugăciunea fierbinte, cu care tămăduia și demonizați, i-a făcut și pe demoni să se teamă de el și să îl lupte în toată viața sa. El, însă, cu puterea lui Hristos a rămas netulburat. În pofida greutăților și a problemelor, el a rămas cu pace, rugător, răbdător. Încă de pe când era preot, rugăciunea lui avea multă putere și a izbăvit oameni de duhurile cele viclene care îi stăpâneau. Rugăciunea trebuie să aibă putere pentru a izgoni demoni. Nu este vorba numai de izbăvirea sufletului de patimi, ci și de slobozirea trupurilor de sub stăpânirea diavolilor, când ei pun stăpânire și pe fortăreața omului, adică pe creier, și vorbesc prin ei, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama. Cu puterea rugăciunii sale, Sfântul Calinic scotea diavolii din oameni. Aceasta este esența și lucrarea Apostolilor și a succesorilor lor după cuvântul lui Hristos: „Le vor urma semne ca acestea: în numele Meu, demoni vor izgoni” (Matei 16: 17).

Mitropolitul Iacov al Argolidei povestește că odată, când citea exorcisme la două fete demonizate, diavolul urla și „mărturisea” că îl ardea prezența lui Calinic, care strălucea în acel ceas în Lumină. Demonul mai mărturisea că fusese izgonit dintr-un tânăr de către Calinic pe când acesta încă trăia, și că el se sfințise cu „portofelul lui găurit” și cu dragostea sa pentru semeni. Această mărturie vrednică adeverește sfințenia lui Calinic. Nu este vorba despre o mărturie a demonilor, ci de cea a unui episcop binecuvântat, a pururea-pomenitului Iacov al Argolidei.

9. Sfințenia, țelul omului

Țelul omului este sfințirea, adică împărtășirea de energia nezidită îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, prin curățiri succesive și luminarea minții. Nu este o simplă stare morală, ci părtășia omului cu Dumnezeu. Dumnezeu poruncește: „Fiți sfinți, precum Eu sunt sfânt” (I Petru 1: 16). Apostolul Pavel spune că părinții trupești se îngrijesc de educația copiilor lor pentru scurtă vreme, în timp ce Dumnezeu îi învață pe creștini cum să se facă părtași sfințeniei Lui: „Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puține zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evrei 12: 10)

Toate câte le are Biserica, anume Sfintele Taine, învățătura, rugăciunea, asceza, țintesc spre sfințirea omului, spre „împărtășirea de sfințenia Lui” (Evrei 12: 10). De aceea primii creștini care trăiau într-o anumită Biserică, erau numiți „sfinți”, așa cum vedem în epistole. Apostolul Petru îndeamnă: „Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții. Că scris este: Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru 1: 15-16).

Apostolii, când au hotărât să hirotonească diaconi, le-au cerut creștinilor să le arate șapte oameni potriviți, care să aibă două trăsături: să aibă o bună mărturie din partea comunității Bisericii („cu nume bun”) și să fie „plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”. Ei au spus: „Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă” (Fapte 6: 3).

Țelul creștinului de a deveni sfânt nu este un „lux”, ci însuși scopul pentru care a fost zidit de către Dumnezeu și zidit din nou de către Hristos.

Cu harul lui Dumnezeu și prin propria-i strădanie cu mărime de suflet, și fericitul Mitropolit Calinic a atins sfințenia. Toți câți l-au cunoscut de aproape sau au citit viața lui vorbesc, fără a fi influențați de cineva, despre sfințenia lui.

10. Episcopi sfinți

În sinaxarul Bisericii, istoria bisericească vie care consemnează viețile sfinților, întâlnim sfinți de toate vârstele, care și-au încheiat viața biologică în chipuri diferite (fie că au avut o adormire cuvioasă, fie prin mucenicie) și care fac parte din toate cetele și categoriile de creștini. Aceasta înseamnă că printre sfinți se numără patriarhi, episcopi, preoți, diaconi, monahi, căsătoriți, necăsătoriți, adolescenți, copii, prunci. Nimeni nu este lipsit de marele privilegiu de a deveni sfânt, pentru că acesta este țelul omului.

În ultima vreme, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice și, îndeosebi, a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, Biserica Ortodoxă a îmbogățit sinaxarul ei cu sfinți contemporani, ieromonahi și monahi, stele luminoase care strălucesc pe tăria Bisericii.

Există însă și episcopi străluciți și sfinți, printre care și Calinic al Edessei, în care harul sfințeniei se împletește cu arhieria. Dumnezeu le dă tuturor harul Său, îndeosebi episcopilor, pentru a-și putea împlini slujirea lor înaltă. Nu este cu putință să se sfințească doar monahi și ieromonahi. O asemenea mentalitate vădește lipsa unui cuget bisericesc.

Mi-a dăruit Dumnezeu să trăiesc lângă acest ierarh sfânt, să locuiesc vreme de cincisprezece ani alături de el în reședința episcopală a Sfintei Mitropolii de Edessa, Pella și Almopia, ca și când m-aș fi aflat într-o colibă a unui schit din Sfântul Munte. Păstrez în amintire multe întâmplări. Am avut binecuvântarea să îi fiu aproape în răstimpul bolii, să fiu martor al propriei lui Golgote, să îl îngrijesc ca infirmier, să își deschidă inima înaintea mea, să îl văd pe cuviosul ascet cum avea de-a pururi pomenirea lui Dumnezeu și rugăciune neîncetată, să văd cum se manifestă trezvia și pe durata somnului. M-am încredințat de curăția inimii și a trupului său, de faptul că a ajuns măsura marilor asceți. M-am învrednicit să văd în persoana lui o filocalie vie, un pateric viu, o evanghelie întruchipată, și să dau mărturie despre sfințenia lui.

Lângă el am trăit dragostea întru Hristos și libertatea. Din primele zile când am mers la Edessa mi-a dat să citesc „Carte foarte folositoare de suflet” a Sfântului Nicodim Aghioritul, iar mai târziu m-a îndemnat să citesc „Eortodromionul” Sfântului Nicodim. Prin aceasta îmi arăta cum voia să fie ieromonahii. Într-o mare măsură acestui lucru se datorează și dragostea mea pentru tradiția isihastă, pentru rugăciune, pentru Sfântul Munte și faptul că țineam legătura cu Sfântul Paisie și cu Sfântul Sofronie de la Essex, iar el se bucura nespus pentru aceste căutări ale mele.

Fericitul Calinic nu este doar un episcop ascet, ci este un episcop sfânt. Toți câți l-au cunoscut, în măsuri diferite, și au scris despre el, dau mărturie despre sfințenia lui. Însuși Mitropolitul Ioil al Edessei, Pellei și Almopiei, care în timpul vieții fericitului Calinic era predicator în eparhia lui și colaborator apropiat, și-a exprimat de multe ori părerea că predecesorul său este sfânt. Înaltpreasfinția sa a alcătuit și slujba, paraclisul și acatistul lui. Sunt și alții care i-au alcătuit slujbe în care au zugrăvit chipul lui.

M-am învrednicit să-i fiu cel mai apropiat om cât timp a fost mitropolit în Edessa. Mărturisesc că nu îmi pot aminti nimic negativ din viața lui, de vreme ce toate purtările sale aveau mireasma sfințeniei. În mod cert pot spune că localitățile Thermo și Sitaralona, satul lui, regiunea Etolo-Akarnania, Edessa și întreaga Biserică au dobândit o personalitate cuvioasă și sfințită, un episcop sfânt care strălucește în Biserica cerească și prin canonizarea lui strălucește acum și asupra Bisericii văzute.

Când îl priveai pe Mitropolitul Calinic al Edessei, mai ales la Dumnezeiasca Liturghie, era precum o „icoană vie”, așa cum bine a observat cineva. Și după fericitul Părinte Epifanie Theodoropulos, el a fost „un chip cuvios al Bisericii Greciei”, „a slăvit în toată viața sa Numele lui Dumnezeu, făcând cinste, precum puțini au reușit, Bisericii Ortodoxe”, „a avut o viață și o adormire cuvioasă”. Și Sfântul Paisie Aghioritul îl caracterizează drept „un episcop sfânt”. După mărturia fiului său duhovnicesc, ieromonahul Paisie, Sfântul „mult îl cinstea pe Calinic pentru evlavia și dragostea lui pentru Biserică. Îl numea «episcop sfânt» și spunea că până la acel moment nu mai văzuse vreun alt episcop precum Calinic”.

Să avem binecuvântarea și mijlocirile Sfântului Ierarh Calinic, Mitropolitul Edessei, Pellei și Almopiei, care a răsărit de curând pe cerul  Bisericii lui Hristos.

Traducere Mănăstirea Diaconești

[1] În limba greacă καλλίνικος înseamnă „bun-biruitor”. (n. trad.)

[2] În Biserica Greciei, protosinghelul este un arhimandrit, cel dintâi între consilierii ierarhului locului, numit de el, care conduce biroul administrativ a mitropoliei și, la nevoie, îl înlocuiește pe episcop în îndatoririle lui administrative, conform îndrumărilor primite de la acesta. (n. trad.)

[3] Palatul Zappeio, situat în centrul Atenei, o clădire neoclasică de dimensiuni impresionante, construită în secolul al XIX-lea, prin care se dorea să fie pusă în valoare cultura antică grecească. În timpul ocupației germane, a servit ca spital, depozit și cazarmă. (n. trad.)

[4] Numele de mirean al Sfântului Calinic. (n. trad.)

De la același autor

Ultimele din categorie