Sfântul Sofronie, cel numit cu numele întregii înțelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinți dreptcredincioși și deplin înțelepți, ale căror nume au fost Plintos și Mira, și erau cetățeni vestiți. Din tinerețile sale fericitul Sofronie și-a câștigat viața potrivit cu numele său, iubind înțelepciunea cea duhovnicească și cea dinafară, păzindu-și fecioreasca sa curăție, întreagă și neprihănită din pântecele maicii sale. Căci amândouă acestea, adică înțelepciunea duhovnicească și fecioreasca curăție, se numesc întreaga înțelepciune, mai ales după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, care zice: „Întreaga înțelepciune este o numire de obște a tuturor faptelor bune”. Pe acestea și pe toate faptele bune le-a câștigat pe deplin înțeleptul Sofronie.

El a deprins mai întâi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit și „sofist”, adică preaînțelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită și cei mai aleși filosofi cu acest nume erau numiți, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfântului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrând să câștige înțelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri și prin sihăstrii pustnicești, adunând de la plăcuții lui Dumnezeu părinți folos pentru sufletul său.

Mergând și la Sfânta Cetate a Ierusalimului și umblând prin mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viața de obște a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu și Evirat, preot cu rânduiala, bărbat îmbunătățit și foarte iscusit într-amîndouă înțelepciunile, și în cea din afară și în cea duhovnicească.

Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osârdia, ca fiul de tată și ucenicul de dascăl, îi urmă lui întru toate căile, până la sfârșitul aceluia, umblând prin mănăstiri și prin pustietăți, împreună cu dânsul cercetând pe sfinții părinți și scriindu-le viețile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amândoi, care se numește „Limonariu” sau „Grădină de flori” și care este mărturisită de al șaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfântul Sofronie adeseori se numește sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dânsul în învățătura filosofiei. Dar nu numai sofist numește acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri și domn al său, iar alteori și părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten și împreună călător și ostenitor, fiind ales cu viața. Pe lângă această vedea și mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor și stâlp neplecat al Bisericii lui Hristos.

Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfântul Sofronie mai înainte de călugăria sa mai întâi în Palestina, în aceeași viață de obște a Sfântului Teodosie - în pustiul Iordanului și în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfântul Sava.

După aceea Ioan și Sofronie, lăsând Palestina de frica Perșilor care năvăliseră, s-au dus în părțile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel tânăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpânirii grecești, pentru o pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) și i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la împărăția persană și scăpând în stăpânirea grecească, Mavrichie îi fusese ca un tată; și-i ajutase cu bani împărătești și cu putere de oaste de-și luase iarăși scaunul în Persia, și se făcuse pace întărită între greci și perși. Iar când a auzit Hosroe de uciderea făcătorului său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dânsul și, stricând toate așezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părți grecești, mai ales contra Siriei, Feniciei și Palestinei și le robeau.

Atunci sfinții părinți care petreceau viață pustnicească în acele părți, lăsând mănăstirile și pustniceștile lor locuințe, au fugit fiecare pe unde putea. Într-acel timp acești doi sfinți, Ioan și Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de perși Sfânta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfințitul patriarh; și patrusprezece ani a fost ținut în Persia în robie, nu cu puțină mâhnire și jale pentru toată creștinătatea.

Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, acești sfinți, trecând prin părțile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea albinelor ce zboară pe flori și adună miere, înconjurau oriunde auzeau că sunt părinți făcători de fapte bune și, adunând frumusețea sufletului cea mai dulce decât mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numește „Limonariu”. Iar după ce și acolo s-au apropiat aceleași războaie persane, s-au dus în Egipt și Alexandria, unde, făcând asemenea, au dobândit multe învățături, pe care le-au lăsat spre folos neamului creștinesc celui mai de pe urmă, scriind faptele și vorbele multor sfinți părinți, pe care singuri cu ochii le-au văzut și cu urechile le-au auzit.

Sfântul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc când a mers în Alexandria. Acest lucru se dovedește din capitolul șasezeci și nouă al „Limonariului”, unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel: „Am mers în Alexandria eu și domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de călugăria lui, și ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătățit și robul lui Dumnezeu”. Și iarăși, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu și domnul meu Sofronie am mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte îmbunătățit egiptean de neam și am zis acelui stareț: „Părinte, spune-ne un cuvânt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea să se lepede de lume și să se facă monah”. Atunci ne-a zis starețul: „Bine faceți, fiilor, că lăsați cele lumești pentru mântuirea sufletelor voastre. Ședeți dar în chilii, liniștiți-vă și, păzindu-vă mintea, rugați-vă neîncetat, având nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da înțelegerea Sa și va lumina mintea voastră”.

De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfântului, întregului la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atât de mare osteneală a călătoriei suferea într-acele vremi pe la mănăstiri și prin pustietăți și atât de multă sârguință adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea să se povățuiască la calea mântuirii; și, mai înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se arăta desăvârșit monah, având viață monahicească, desăvârșită în fapte bune.

După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întâmplându-se lui o boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicând: Vrând să se sfârșească fratele meu Sofronie înțeleptul, eu și ava Ioan scolasticul stând lângă el, ne-a zis: „Mi se părea că merg undeva pe cale și am văzut că niște fecioare dănțuiau înaintea mea, zicând: Bine că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie! Pentru aceasta dănțuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu numele întregii înțelepciuni”.

Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea, însănătoșindu-se și fiind în chipul monahicesc, și mai multe osteneli adăuga, îngrijind de mântuirea sa și de a altora, pentru că, înmulțindu-se atunci în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau ereticilor amândoi, împreună cu dascălul, ca niște înțelepți și iscusiți în dumnezeiasca Scriptură, întrebându-se cu ei și biruindu-i. Pentru aceea prea sfințitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau foarte iubiți și se cinsteau mult de dânsul, ca niște adevărați prieteni ai lui și ajutători contra ereticilor și mângâietori în întristări.

Se povestește în viața aceluia, scrisă de Leontie, episcopul Neapolei, că Sfântul Ioan Milostivul avea obicei de ședea miercurea și vinerea lângă ușile bisericii, dând voie tuturor celor ce voiau să vină la dânsul, ascultând trebuințele fiecăruia, ajutându-le, potolind certurile și sfezile și făcând pace între oameni. Iar dacă se întâmpla cândva, șezând acolo, de nu venea nimeni la el și nu cerea nimic, apoi se scula mâhnit și cu lacrimi se ducea în casa sa, zicând: „Acum smeritul Ioan n-a câștigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale”. Astfel și fericitul Sofronie, despre care ne este cuvântul, mângâindu-l pe prietenul lui, îi zicea: „Cu adevărat, astăzi ți se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în pace, fără ceartă și fără sfadă ca și îngerii lui Dumnezeu”. De aici arătat este în câtă cinste și dragoste a fost Sfântul Sofronie, împreună cu dascălul său, la acel prea sfințit patriarh.

La acești sfinți părinți era obiceiul și sârguință ca în fiecare zi, să se folosească cu un lucru nou, văzând sau auzind sau învățând ceva. Și li s-a întâmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:

Eu și domnul Sofronie înțeleptul, am mers în casa lui Ștefan filosoful, care era lângă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a zis: „Încă se odihnește stăpânul meu, mai zăboviți puțin”. Atunci a zis domnul meu Sofronie: „Să mergem la Tetrafil și acolo vom zăbovi”. Locul acela este cinstit de alexandreni, căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducând din Egipt moaștele Sfântului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc când a zidit cetatea Alexandria în numele său.

După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decât numai pe trei orbi. Și am șezut încetișor aproape de ei, având la noi cărțile noastre. Deci, vorbind mult între ei acești orbi, a zis unul către altul: „Prietene, cum ai orbit tu?” Acela i-a răspuns: „Am fost corăbier în tinerețile mele și, plutind dinspre Africa, din multă privire spre mare, s-a făcut albeața pe ochii mei și am orbit”. Apoi i-a povestit și celălalt cum a orbit, zicând: „Am fost sticlar și, lucrând odată cu sticla fără pază, m-am ars și din dogoarea focului mi-am pierdut vederea”.

Amândoi orbii spunându-și pricina orbirii lor, au întrebat și pe al treilea, iar acela le-a răspuns: „Când eram tânăr, mi-a fost urât a mă osteni și a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura și a face multe răutăți. Iar într-una din zile am văzut ducându-se spre îngropare un mort. Și am mers în urma celor ce-l duceau, vrând să văd unde-l vor pune; și a fost îngropat mortul lângă biserica Sfântului Ioan. După ce a înnoptat, am descoperit mormântul, am intrat înăuntru, am luat toate hainele de pe mortul acela și numai o cămașă am lăsat pe el.

Și, ieșind din mormânt, mi-a zis gândul cel rău: Întoarce-te de ia și cămașa, căci este foarte bună. Și eu ticălosul m-am întors, vrând a dezbrăca și cămașa, ca să las mortul gol; dar, ridicându-se mortul, a stat înaintea mea și, ridicând mâinile, mi-a zgâriat obrazul cu degetele și mi-a scos amândoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie și durere, abia am ieșit din mormânt. Așa am orbit”.

Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn și ne-am dus de la dânșii, apoi mi-a zis Sofronie: „Cu adevărat, părinte Ioan, astăzi nu mai este nevoie să învățăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că oricine făcând rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu”. De aceea, arătat este, cum că amândoi Sfinții Ioan și Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate zilele. Căci zicând el „nu este nevoie astăzi ca mai mult să învățăm, pentru că ne-am folosit destul”, dovedește că toată ziua se sârguia a se folosi cu ceva.

Petrecând fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile Sfinților Chir și Ioan, dându-le mulțumire pentru vindecarea ochilor săi. Căci atunci când a căzut bolnav, a alergat la sfinții doctori fără de arginți cu rugăciune și cu credință și a câștigat de la dânșii vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, având către dânșii mare osârdie. Dar după câtva timp, părțile acelea ale Egiptului, unde este Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perșilor. Deci au fost nevoiți Sfinții Părinți Ioan și Sofronie să fugă și de acolo, că și prea sfințitul Patriarh Ioan Milostivul începuse să fugă de frica barbarilor.

Vrând să meargă cu el la Constantinopol, au venit și ei în corabie, nevrând să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dânșii. Deci sfințitul patriarh Ioan, căzând în boală pe drum, a murit în cetatea Amatunta, iar viața lui cea înaltă și milosteniile cele multe le-a lăudat înțeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan și cu frații care se întâmplaseră cu dânșii, doisprezece la număr. Acolo petrecând câtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrân, s-a dus către Domnul. Și, când era să moară, a poruncit iubitului și duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizându-l, să-l ducă în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putință să-l ducă până la muntele Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea cea de obște a Sfântului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se călugărise și acolo să-i îngroape moaștele. Deci, așa s-a și făcut.

Căci Sfântul Sofronie, urmând lui Iosif cel din Legea Veche, care a dus trupul lui Iacob în mormântul părinților săi, a luat din Roma trupul Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, și, împreună cu frații, s-a întors în țările grecești. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu putință să treacă la muntele Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpânit de perși, și au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obște a lui Teodosie. Iar el împreună cu frații săi locuia în Ierusalim, având atunci scaunul Patriarhiei Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în robie la perși.

După puțin timp de la plecarea Sfântului Sofronie de la Roma în Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfântul Lemn al Crucii și pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigând pe tiranul împărat Foca și luând singur împărăția grecească (610-641), s-a ostășit asupra ținutului grecesc și, biruind de multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetățile acelea șapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigând pe tatăl său și luând împărăția grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar condițiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul Persiei să lase grecilor Ierusalimul și să întoarcă cinstitul lemn al Sfintei Cruci, cum și pe Patriarhul Zaharia. Și așa s-a și făcut.

Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii cu mare cinste, pe care însuși împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi în Sfânta Cetate - precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia și-a luat iarăși scaunul său. După câțiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viață Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de același împărat Ieraclie din Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmași acea mare vistierie a creștinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăși de vrăjmași, după cum vom vedea mai pe urmă.

Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind puțin, s-a dus către Domnul. După dânsul Modest iarăși a luat scaunul, dar n-a stat pe el decât numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfântul Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat și eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc o voie și o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui - în cea dumnezeiască și în cea omenească -, ca și cum fiecare fire n-ar fi avut deosebită lucrare și voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este desăvârșit în amândouă firile, aceia Îl prihănesc.

Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viața Cuviosului Maxim Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al monoteliților, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunând sinod și poruncind a crede că el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului, iar după dânsul Piros și alții, pentru care au pătimit mulți din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a împotrivit foarte mult prea sfințitul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Sofronie. Căci, adunând la dânsul sinod, a blestemat acel eres al monoteliților și a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni. După aceea au fost citite acele scrisori la al șaselea Sinod ecumenic și de Sfinții Părinți s-au mărturisit și s-au primit ca niște scrieri ortodoxe.

Sfântul Sofronie a scris și alte multe cuvinte și învățături folositoare Bisericii lui Hristos, cum și viața câtorva sfinți, printre care și a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în pustie, mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe niște lupi, de la turma cea cuvântătoare. Apoi iarăși, cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei și a Palestinei. Însă acum nu era a perșilor, ci a mahomedanilor, care mai întâi au luat cetatea Damasc.

Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, și au bătut-o aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dânșii în Siria și a fost ucis Serghie voievodul, prea sfințitul Patriarh Sofronie, împreună cu creștinii din Palestina, s-au închis în Sfânta Cetate. Se află cuvântul lui pe care l-a grăit către popor în ziua Nașterii lui Hristos, când s-a făcut înconjurarea cetății, în care, ca un alt Ieremia, plângea cu jale risipirea și pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vârtos plângea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua Nașterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era în mâinile agarenilor.

Sfârșindu-se alt an al înconjurării, când creștinii erau strâmtorați, s-a simțit nevoia a se da pe sine vrăjmașilor și a le deschide cetatea. Dar mai întâi prea sfințitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcând cu dânsul așezământ de pace, întru care la început se cerea ca credinței creștinești și Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă și de strâmbătate. Omar voievodul a făgăduit că acel așezământ, precum și altele să le păzească întregi. Și, întărind cuvântul acesta, creștinii au deschis porțile cetății voievodului agarenesc; iar el, fiind fățarnic și viclean, s-a prefăcut blând ca o oaie și smerit, dar în inimă era lup răpitor.

Îmbrăcându-se în niște vechituri de păr de cămilă, a intrat în cetate pe jos și întreba unde este biserica lui Solomon ca să-și săvârșească acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urâte. Iar prea sfințitul Sofronie, ieșind întru întâmpinarea lui și văzându-l într-un chip ca acela fățarnic, a zis: „Iată va fi urâciunea pustiirii, cea mai înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfânt”. Deci a plâns mult cu toți creștinii și-l îndemna pe voievod ca, lepădând acele vechituri, să se îmbrace în hainele boierești cele cuviincioase lui.

Și astfel Sfânta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de agareni și s-a strâmtorat creștinătatea de grea robie. Pentru că păgânul voievod al agarenilor n-a păzit așezământul de pace făcut cu prea sfințitul Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Și a început a face multe strâmbătăți creștinilor din Ierusalim. Văzând aceasta, Sfântul Sofronie se tânguia de-a pururea și rugă pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pământ, ca să nu vadă mai mult chinuirea creștinilor, urâciunea pustiirii și necinstirea locurilor celor sfinte. Și, fiind auzit, degrabă și-a săvârșit viața și a trecut de la pământescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde este locașul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.