În părțile Persiei, în cetatea ce se numește Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie și până la bătrânețe, a săvârșit tot felul de fapte bune și fără prihană și-a păzit viața. Mai târziu, deși avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă cu sârguință, pentru turma cea încredințată lui.

Dar mai multă nevoință a arătat aproape de sfârșitul său, când a răbdat bărbătește până la sânge pentru Domnul său; pentru Care și-a pus și sufletul cu osârdie, după grele și îndelungate chinuri. Însă cu câțiva ani înainte de nevoința sa cea mucenicească, a avut această proorocie pentru pătimirea sa:

Odată, șezând în casă, un copil al său umplându-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap și a zis: „Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!”. Iar el, bucurându-se pentru acea prorocie, a zis: „Fie mie, o, fiule, după spusa ta!”.

Lângă Achepsima ședea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăți din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zâmbit și i-a zis acestuia: „Spune-mi, o, fiule, dacă știi ceva și despre mine!”. Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: „Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcându-te către dânsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat”. Și s-a împlinit proorocia copilului pentru amândoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.

Savorie, împăratul perșilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor din ținutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulțime de creștini au fost uciși de necredincioși fără cruțare, prin sate și prin cetăți; căci slujitorii idolești și vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor și cu sârguință căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case și de prin locurile cele ascunse și îi omorau prin cumplite munci. Iar alții, din cei credincioși, se predau singuri în mâinile păgânilor și cu osârdie își vărsau sângele.

Deci mulți din cei ce erau în palatele împărătești au fost uciși pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis și Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos și mărturisitor al preasfântului Său nume. Înștiințându-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; și a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii și învățătorii credinței creștine să-i caute spre a fi omorâți.

Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor și fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguință, căutând pe episcopii și pe preoții creștini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins și Sfântul Achepsima, episcopul. Iar când îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: „Poruncește ceva pentru casa ta!”. Iar el, arătând cu mâna spre casă, a zis: „De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus”.

Iar pe când se afla în cetatea Avril și fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfântul Achepsima: „Cine ești tu?”. Iar Sfântul, cu mare glas, a mărturisit că este creștin. Atunci Adrax a zis către dânsul: „Oare adevărate sunt cele spuse despre tine, că nu asculți porunca împărătească și că propovăduiești un singur Dumnezeu?”. Iar Sfântul a răspuns fără temere: „Toate cele ce ai auzit despre noi sunt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască și să creadă în El, împreună cu mine”.

Și a zis Adrax: „Noi am auzit de tine, că ești mai înțelept decât alții, dar acum vedem că, cu nimic nu ești mai înțelept decât copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotrivești poruncii împăratului și să nu te închini prea luminatului soare și focului, cărora însuși împăratul se închină?”. Iar Sfântul a răspuns: „Și împăratul vostru și voi împreună cu dânsul ați înnebunit, căci, lăsând pe Ziditorul, vă închinați făpturii!”.

Atunci Adrax a spus cu mânie: „O, bătrân mincinos! Ne numești nebuni pe noi, care cinstim și ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază și le luminează? Tu ești nebun cu adevărat și dacă nu te vei supune poruncii împărătești, apoi bătrânețile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mâinile noastre”.

Iar Sfântul a spus: „Să se astupe necurata ta gură care hulește pe Dumnezeul meu. O, păgânule, cu amenințarea ta voiești a mă înspăimânta, ca să mă depărtezi de la părinteștile așezăminte, cu care m-am învățat din tinerețe și în care am ajuns la căruntețe? Deși te lauzi cu mândrie că nu mă vor izbăvi bătrânețile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mâinile voastre, să știi însă că nici eu nu voi schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puține zile, să fiu liber din mâinile voastre? Mai degrabă și fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obște a morții. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu râdă cineva de bătrânețile mele și să nu socotească cineva că mai mult iubesc viața decât pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atâtea bunătăți cerești, pentru viața aceasta atât de scurtă”.

Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfântul gol pe pământ și să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Și atât de mult a fost bătut peste tot trupul, încât și pământul s-a înroșit de sângele lui. După îndelunga bătaie, iarăși punându-l chinuitorul înaintea sa, a zis: „Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mâinile mele?”.

Sfântul a răspuns: „O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul și pământul și poate să mă scoată din mâinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdând până la sfârșit, să dobândesc cununa vieții. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pământ și cenușă, de ce fel de chin și moarte ești vrednic? Cu adevărat ești vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci”. Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuțit cu mânie și a poruncit să-l lege pe Sfântul cu lanțuri grele și să-l închidă în temniță.

A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea șaptezeci de ani. Asemenea și Aitala diaconul, amândoi bărbați drepți și sfinți, a căror râvnă după Dumnezeu era ca râvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită și cuvântul lor ca o sabie ascuțită de amândouă părțile, tăind necredința. Aceștia au fost aduși înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutând asupra lor cu mândrie și cu ochi groaznici, a zis: „O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înșelați cu învățăturile voastre cele nedrepte?”. Preotul a răspuns: „Noi nu înșelăm poporul, ci de la înșelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn și Ziditor al soarelui și al focului și a toată făptura cea văzută și nevăzută; și nu este nedreaptă învățătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept”.

Vrăjitorul a zis: „Care învățătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ține împăratul și toți voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proști, cei lepădați, cei săraci și de nimic, precum sunteți și voi?”. Răspuns-a preotul: „Cu adevărat, noi suntem oameni proști și lepădați numai în lumea aceasta; căci nu în bogăția cea vătămătoare de suflet și în mândria vieții, ci în sărăcia și smerenia noastră binevoiește a ne ține Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulți dintre noi se fac de bunăvoie săraci și smeriți, împărțindu-și averile lor în mâinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăției, apoi, lucrând cu mâinile noastre, ne-am fi îmbogățit mai mult decât tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine și răpești averile altora, nedreptățind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură și să ajutăm și pe frații cei neputincioși. Căci știm că este anevoioasă calea bogaților în împărăția cerului și cei ce vor să se îmbogățească lesne cad în ispite”.

Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: „Lasă minciună la o parte și te închină focului și soarelui!”. Preotul a răspuns: „Să nu nădăjduiești niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul și soarele, nici nu mă voi închina zidirii”. Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ și cu bețe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuțiți ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui și carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însângerat, a strigat: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sângele meu de păcatele mele”. Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanțuri de fier și aruncat în temniță lingă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre ușurința durerilor lor, mângâindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.

Preotul Iosif, fiind aruncat în temniță, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutând vrăjitorul, a zis: „Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare și gusta-vei din sângele jertfelor, ca să te izbăvești de nevoia ce-ți stă asupra sau vei rămâne aspru și neplecat ca și ceilalți?”. Iar Sfântul diacon a răspuns: „Lucrul acesta este al necuratelor tale căruntețe, ca să bei sânge și, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atât de orbit cu ochii sufletești, precum ești tu, și nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul”.

Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mâinile lui sub genunchi și să-i pună un lemn mare prin legătura mâinilor și șase ostași să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruțare. Deci sărind peste dânsul ostașii, i s-au desfăcut încheieturile și, bătându-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: „Te veselești, chinuitorule, văzând trup omenesc sfâșiat, precum se veselește câinele său corbul când vede stârvul și așteaptă să se sature dintr-însul. Însă să știi, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea”. Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt și mai tare, până când i s-au sfărâmat oasele și i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetând a-l bate, l-au dus în temniță; dar nu putea nici să pășească, din cauza rănilor celor cumplite și, aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.

După ce au trecut cinci zile, sfinții au fost aduși din temniță la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau paginii perși. Acolo, domnul vrăjitorilor, stând la judecată, a zis către sfinți: „Spuneți-mi degrabă, veți rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veți fi una cu noi?”. Sfinții au răspuns: „Spre știință să-ți fie ție, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela și acum suntem și până în sfârșit tot în el vom petrece; și nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu și Domn a toate știm și mărturisim și Lui Unuia credem și ne închinăm”.

Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mâini, asemenea și coapsele și fluierele picioarelor, și să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; și astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat sfinților cumplită chinuire și durere, încât li se sfărâmau oasele, de auzeau și cei ce stăteau departe de acea priveliște cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânșii: „Vă mai împotriviți voii împărătești?”. Dar ei răspundeau: „Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu”. Și așa au fost chinuiți sfinții de la al treilea ceas până la al șaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță, dar sfinții nu puteau să meargă, de aceea au fost duși ca niște saci și aruncați acolo unde au fost și mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânșii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.

Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniță trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame și de sete și de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încât chiar și străjerii se umileau văzând nevoia lor și de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo ușurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, câte unul dintre dânșii le dădea uneori câte o bucată de pâine sau puțină apă; și așa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.

După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perșilor și împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toți vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înștiințat despre Sfinții Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala, care erau în temniță, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa și, când au ieșit sfinții din temniță, erau ca niște trestii clătinate de vânt, așa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiți cu foame și cu sete, se uscaseră ca finul ce cade de vânt. Deci, neputând să meargă singuri, au fost aduși de alții la Ardasabor domnul; și aveau sfinții o înfățișare minunată, căci era chipul lor ca al morților celor ce zac în morminte, cu ochii duși în fundul capului și oasele acoperite numai cu piele.

Văzându-i, domnul a zis: „Creștini sunteți?”. Sfinții au răspuns: „Da, suntem creștini, credem în Dumnezeul cel viu și ne închinăm Lui”. Iar domnul a zis: „Vedeți în ce nevoie v-a adus credința voastră, în ce fel de strâmtorare și scârba? Căci din cauza chinurilor și a legării îndelungate ați pierdut înfățișarea omului celui viu și arătați ca morții cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinați-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veți asculta, apoi cu cumplită moarte veți muri”. Iar sfinții toți cu o gură se lepădau de păgânătate și mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci și toată făptura a zidit-o; și se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.

După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostași să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate și pe pântece; iar vrăjitorul striga: „Supune-te poruncii împăratului și vei fi viu!”. Dar Sfântul, până când îi era cu putință, răspundea: „Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârși cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul”. Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap și s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutându-l pe cap, a zis: „Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!”. Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare câinilor iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creștinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creștinii acea comoară de mult preț și au îngropat-o cu cinste.