Țara Bitiniei a odrăslit pe sfinții mucenici: Tirs, Levchie și pe Calinic; iar cetatea Cezareei i-a crescut și au pătimit pentru Hristos, în vremea împărăției lui Decie, într-acest chip: un ighemon, cu numele Cumvrichie, a venit din Nicomidia, prin Niceea, în cetatea Cezareei și era mare osârduitor spre închinarea idolilor, îngrijindu-se pentru capiștile și jertfele cele necurate și pentru toate cele ce erau plăcute idolilor. Acela silea pe toți la unirea sa cea fără de Dumnezeu, pe unii înșelându-i cu îmbunări, iar pe alții înfricoșându-i cu îngroziri, ca să fie părtași ai închinării lui păgânești la idoli. Iar Levchie care era între cei dintâi ai cetății, bărbat cinstit și vestit cu învățătura, cu înțelegerea și cu neamul bun, văzând fărădelegile ce se făceau, foarte mult îl durea inima și se aprindea cu râvnă către Dumnezeu.

Neputând mai mult a tăinui văpaia râvnei ce-i ardea înăuntru și nevrând mai mult a-și ascunde sfânta credință, ce era în sine, a stat înaintea ighemonului zicând: „Pentru ce, o! Cumvrichie, te înarmezi cu ticăloșie asupra sufletului meu, cinstind pe idolii cei păgâni, nesimțitori și surzi? Căci pe mulți îi atragi în acea rătăcire, încât se fac oamenii mai nesimțitori decât pietrele; fiindcă nu voiesc a vedea pe Dumnezeul cel adevărat și Mântuitorul și a umbla în lumină, lăsând întunericul rătăcirii”. Iar nebunul ighemon, auzind acestea, s-a umplut de mânie, urând pe cel ce grăia adevărul și fără întrebare a poruncit să-l bată pe Levchie. Iar acesta primind rănile de bună voie, mulțumea lui Dumnezeu și prin aceasta întărită și mai mult pe cel ce-l chinuia. Și până într-atâta a fost bătut, încât au ostenit cei ce-l băteau și a slăbit trupul lui de răni; iar el se rugă ca să se dezlege de trup, dorind să se ducă la Domnul.

Deci, a avut ajutător dorinței sale pe tiran, care a poruncit să fie scos în afara cetății și să i se taie capul. Și mergea sfântul dus de gealați (muncitori), însă fără temere și fără tulburare nearătând pe față nici o durere, ci numai o bucurie și a veselie ca și cum nu s-ar fi dus la tăiere, ci la încununare. Deci, fiind dus departe de cetate, s-a săvârșit cu dreaptă credință prin tăiere, apoi sufletul i s-a suit la cer, ca să primească cununa cea mucenicească pentru pătimirea sa.

După aceea s-a dus vestea pentru tirania lui Cumvrichie în toate părțile acelea, încât se ascundeau creștinii, temându-se de pedepsirea lui cumplită. Iar fericitul Tirs, care, deși nu era încă botezat, ci numai chemat în rânduiala aceea creștinească, înarmându-se cu râvnă dumnezeiască, a venit înaintea tiranului și a zis: „Bucură-te, prealuminate ighemoane”. Ighemonul i-a răspuns la fel. Apoi a zis Tirs: „Oare liber este înaintea voastră, a celor ce faceți judecată, a grăi fiecare ce voiește? Sau numai a supune poruncilor voastre, fără a scoate vreo vorbă?”.

Iar ighemonul, care parcă ar fi uitat ce a făcut lui Levchie, a zis; „Este liber și de la nici unul nu este luat acest drept, cu atât mai mult când voiește să vorbească spre folosul obștii”. Tirs a zis: „Și ce poate să vorbească cineva mai de folos decât ceea ce folosește sufletului? Eu te-am văzut aducând multora nevoie și pagubă de mântuire și de la mărturisirea cea adevărată scoțându-i, apoi atrăgându-i ticăloșește spre rătăcirea cea idolească și, bine știind că tu aprinzi focul gheenii asupra capului tău, iar mai vârtos asupra sufletului tău, am cugetat să vorbesc cu tine, cu îndrăzneala ce se cuvine și să știu de la tine pentru ce pricină, lăsând pe Ziditorul cerului și al pământului și a tot neamul omenesc, ai legiuit a te închina mai bine lucrurilor mâinilor omenești, zicând lemnului: „Tatăl meu ești tu”, precum mustra dumnezeiescul Ieremia și pietrei: „Tu m-ai născut pe mine”. Apoi toată purtarea ta de grijă este aceasta, ca să-i pleci pe oameni să se închine idolilor”.

Ighemonul a zis: „Aceste vorbe ale tale fără vreme și de prisos te arată că ești bolnav de creștinătate; însă întrebările tale cele deșarte și dezlegările cele mincinoase lasă-le celor de prin școli și celor ce nu se îngrijesc de treburile poporului, iar acum supune-te poruncii împărătești și, apropiindu-te, jertfește-te zeilor, iar de nu, la cuvintele tale cele fără de vreme, vei afla de la noi răsplătire cu bună vreme prin muncile cele gătite ție”. Iar el a zis: „De vreme ce sunteți zidire înțelegătoare a lui Dumnezeu, nu se cuvine, dar, vouă a face ceva fără minte și fără socoteală, ci cu judecată și cu întrebare; iar de urmezi poruncii celei nebune a împăratului tău, fă cele poruncite ție”. Cumvrichie a zis: „Mi se pare că blândețea noastră te face prea mândru, dar văzându-te om înțelept și ager la minte, te sfătuiesc să te supui, mai înainte până nu vei fi muncit. Deci, vino în capiște și dă cele ce se cuvin zeilor, căci așa vei dobândi iertare de greșelile tale cele trecute, iar marelui împărat te vei face prieten și în toată vremea vieții tale întru mare cinste vei viețui împreună cu noi”.

Zis-a sfântul: „Mult am cugetat eu despre lucrurile acestea ce stau de față și să nu ți se pară că m-ai aflat nepregătit și neînvățat; pentru că mult am învățat singur și, cu multă socoteală cercetând, am cunoscut că zeii voștri idoli sunt fără de suflet, și jertfirile lor sunt necurate și am râs de dânșii. Apoi am ales credința creștinească care este curată și adevărată; deci, de-ți este ceva poruncit pentru noi de la împărat, nu fi cu nebăgare de seamă a face”.

Acestea zicându-le fericitul, l-a mâniat pe tiran, care a poruncit îndată unor tineri puternici la mâini să-l pălmuiască, să-l bată tare și, legându-l cu curele de mâini și de picioare, de amândouă părțile să tragă tare și să-l târască cu sila. Făcându-se aceasta se rupeau mădularele fericitului de la încheiturile lor; iar mucenicul, răbdând acestea, se arăta cu fața luminoasă. Apoi a poruncit muncitorul să-i împungă cu fiare ascuțite sprâncenele și ochii, iar cu unelte de aramă să-i sfarme fălcile și să-i zdrobească dinții. Iar sfântul, în acele munci, își bătea joc de tiran, întărâtându-l și mai mult.

Atunci ighemonul, topind plumb și gătind un pat de fier și punând pe mucenic cu fața în jos pe acel pat, a chemat vrăjitorii și momitorii ca să-l înșele cu cuvinte. Aceia sfătuiau cu cuvinte dulci pe fericitul măcar câtăva vreme și cu fățărnicie să se supună ighemonului și-i ziceau: „Și de cumplitele munci te va slobozi și de multe bunătăți vei fi părtaș, și-ți va ierta aceasta Dumnezeul tău, știind neputința firii, și nu se va mânia, fiind foarte bun și milostiv, precum auzim”. Iar mucenicul a zis: „De aceea rabd munci pentru Dumnezeul meu, că este bun și foarte milostiv, pentru că, dacă voi, auzind de muncile cele fără de sfârșit care vă așteaptă, nu vă întoarceți din calea rătăcirii voastre, nici vă abateți de la pierzarea voastră, apoi eu pentru ce să nu rabd cu bărbăție muncile cele vremelnice, care au răsplătire în împărăția cerurilor și să primesc bunătățile cele nesfârșite și de-a pururea viitoare?”.

Acestea zicând sfântul, au turnat plumb topit pe spatele lui gol și îndată plumbul, ca un râu vărsându-se, pe mulți necredincioși care stăteau împrejur, i-a vătămat și i-a pierdut; iar sfântul s-a sculat de pe pat nevătămat și cu tot trupul sănătos. Acestea văzându-le cu ochii, s-au spăimântat de acea minune și chiar muncitorul se mira foarte mult. Apoi când se cădea a ști cine este cel care face acestea, el însuși de voia sa petrecea orb, încât s-a împlinit scriptura: „Ați văzut de multe ori și n-ați păzit; și având urechi deschise, n-ați auzit”. Deci, iuțindu-se mai mult asupra mucenicului, numindu-l fermecător și vrăjitor, a început să-l muncească cu și mai multe chinuri, pe care sfântul le răbda cu bărbăție. Apoi s-a auzit un glas de sus, întărind pe nevoitorul, de care paginii s-au înfricoșat foarte, iar credincioșii s-au întărit în credință. Atunci ighemonul, nerăbdînd mai mult ocara, a poruncit să arunce pe sfânt în temniță legat, iar el s-a dus la casa sa, cugetând ce să scornească ca să-l muncească și să-l piardă.

Fericitul Tirs, în temniță, cu sârguință se ruga la Dumnezeu ca să-l învrednicească Sfântului Botez și, îndată cercetându-l acolo noaptea darul Domnului, s-au dezlegat legăturile cu care era legat și ușile temniței s-au deschis singure. Iar el ieșind a mers la episcopul Cezareei, care se ascundea în aceea vreme de frica păgânilor.

Episcopul, văzând pe mucenic venind la el, a căzut la picioarele lui, pentru că auzise de răbdarea și bărbăția lui, cinstindu-l foarte mult. Iar mucenicul, asemenea căzând la picioarele episcopului, a zis, ridicându-l: „Nu face aceasta, o, preacinstite părinte, nici răpi închinăciunea care se cuvine ție de la noi, pentru că n-am venit a binecuvânta, ci a primi binecuvântare”. Iar episcopul a zis: „Se cuvine ție a ne binecuvânta pe noi, ca cel ce cu adevărat ai arătat puterea lui Dumnezeu, a faptei celei bune și te-ai îmbrăcat cu haina cea prea strălucită a Duhului, prin răbdarea muncilor cumplite”. Iar mucenicul a răspuns: „Pentru aceasta am și venit aici, ca să mă îmbrac în haina nestricăciunii, născându-mă prin apă și prin Duh, pentru că încă nu sunt învrednicit cu Sfântul Botez. Deci, nezăbovind, împlinește-mi dorința mea și fă ceea ce se cuvine dreptei credințe”.

Episcopul îndată a botezat pe Sfântul Tirs; iar el, ieșind din baia Sfântului Botez, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, cel ce m-ai învrednicit a mă curăți prin apă și prin Duh, ajută-mi să mă botez și eu cu botezul cu care te-ai botezat prin pătimire și, bând paharul Tău, să mă fac închipuire morții Tale”. Apoi vorbind puțin cu episcopul și binecuvântându-se unul pe altul, s-a întors pătimitorul lui Hristos în temniță, mergând înaintea lui o lumină dumnezeiască și urmându-i îngerii, precum au văzut cu dinadinsul unii din cei vrednici și, intrând acolo, s-a îndeletnicit cu obișnuitele rugăciuni.

În acea vreme un comite cu numele Silvan, de neam pers, cu năravul cumplit și tiran nemilostiv, arătându-se cu bunăvoință către împărat, a cerut de la dânsul stăpânire și să meargă să încerce pe chinuitorii cei rânduiți spre pierderea creștinilor, dacă împlinesc porunca împăratului. Primind stăpânirea pe care o ceruse, a venit în Niceea și în Cezareea, aducând jertfe diavolilor și zeilor și praznicele lor cele necurate săvârșindu-le cu sânge creștinesc. Atunci i s-a spus despre Tirs că nu poate fi biruit cu nici un fel de munci, ci înspăimânta pe oameni cu semne și minuni. Deci, îndată a trimis ca să-l aducă la sine, iar el însuși săvârșea jertfe marelui zeu Die.

În ziua următoare, împreună cu Cumvrichie, a judecat pe Tirs și a poruncit să se citească înaintea tuturor întrebările cele dintâi. Apoi a zis: „Să nu socotești o, Tirse, că vei pătimi munci ca cele dintâi, ci mai cumplite vei primi, de vei petrece în nesupunerea ta”. Mucenicul a răspuns: „Cel ce m-a făcut mai tare decât toate muncile, același, adică Domnul nostru Iisus Hristos și acum îmi stă în față, scoțându-mă din mâinile voastre; pentru că Lui unuia îi slujesc și pe El singur îl știu că este Dumnezeu, iar pe idolii voștri și pe zeii muritori îi socotesc înșelători. Însă de voiești a mă sfătui, nu cu sila, ci de voie și cu sfat bun, apoi spune-mi acum cui și cum să jertfesc? Și eu văzând lucrul cu totul adevărat, mă voi supune și nu mă voi împotrivi adevărului”.

Silvan, îndată luând pe sfânt, a zis: „Să mergem în templu și acolo îți voi arăta cui să jertfești”. Și după ce au intrat într-o capiște a lui Apolon, ce era acolo aproape, arătând cu mâna comitele spre idol, a zis: „Iată acesta este zeul pe care îl cinstim noi. Pe acesta de-l vei ruga, o, Tirse, aducându-i jertfă, vei avea un mare ocrotitor și de la ceilalți zei vei afla dar!”. Iar mucenicul a zis: „Ia seama ce fel de jertfă îi voi aduce lui și cum mă voi ruga”. După ce toți și-au întors ochii cu luare-aminte, mucenicul, ridicându-și mâinile și ochii înălțându-i-se la cer, a chemat puterea lui Dumnezeu cea nespusă și îndată s-a făcut tunet și a căzut idolul lui, Apolon la pământ și s-a risipit ca praful.

Mucenicul întorcându-se către cei ce stau împrejur, a zis: „Luați seama că idolii voștri sunt niște făpturi și nici numele adevăratului Dumnezeu nu pot să-l rabde”. Silvan, umplându-se de mânie, a zis: „Eu voi pierde cu totul vrăjitoria ta și o voi sfărâma”. Și îndată a poruncit să zdrobească trupul mucenicului până la oase, cu pinteni de fier ascuțiți, încât carnea lui cădea la pământ. Iar muncitorii ziceau: „Unde este Dumnezeu, ajutătorul tău, pe care Îl cinstești și pe care ÎL nădăjduiești?”. Iar mucenicul lui Hristos a zis: „Au nu vezi în mine puterea lui Hristos, Care mă întărește împotriva acestor năvăliri? Căci cum ar fi putut răbda trupul cel pământesc și neputincios niște munci ca acestea, de nu i s-ar fi dat lui din înălțime ajutor dumnezeiesc?”.

Atunci Silvan a poruncit să aducă o căldare mare și umplând-o cu apă, să-i dea foc dedesupt. Și începând a fierbe apa, a legat pe mucenic de picioare și i-a dat drumul cu capul în jos în aceea căldare ce fierbea. Apoi sfântul, chemând numele lui Hristos, îndată a crăpat căldarea și s-a vărsat apa, iar el a rămas nevătămat. Tiranul s-a rușinat și s-a mâniat, apoi, având altă îndeletnicire cu poporul, a poruncit să ducă pe sfânt în temniță. După aceasta Silvan și cu Cumvrichie au plecat în cetatea Apamiei, cea de lângă mare, poruncind să aducă și pe sfânt legat după dânșii. Apropiindu-se de cetate, a stat și, aducând pe mucenic înaintea sa, i-a zis: „Aici, Tirse, sau făgăduiești a aduce jertfă zeilor, ca să fii viu, său cumplit vei fi lipsit de viața aceasta”.

Sfântul, ca și întâia dată răspunzând, a adăugat și acestea: „Mai lesne sufletele voastre se vor lua de la voi îndată”. Dar ei, spre mai mare mânie pornindu-se, au poruncit să-l ducă în cetate, bătându-l, ca acolo să fie aruncat în mare împreună cu vrăjile sale, ca astfel cel rău, rău să piară, iar după moarte nici obișnuitei îngropări să nu se învrednicească. Neintrînd el încă în cetate, a început să se împlinească proorocia mucenicului, pentru că Silvan deodată a slăbănogit, iar Cumvrichie a fost cuprins de fierbințeală și în a patra zi amândoi rău și-au săvârșit viața.

Se povestește că, îngropându-i, nici pământul nu primea trupurile lor, ci le scotea afară, până ce s-a rugat sfântul mucenic pentru ei. Atunci a petrecut sfântul în acea cetate douăzeci și trei de zile, ținut în legături până la venirea altui ighemon.

Acest ighemon avea năravul și răutatea celor dintâi și-l chemă Vavd. Acela, luându-se după faptele ighemonilor de mai înainte și auzind despre mucenicul Tirs, l-a chemat la întrebare și aflându-l neclintit în credința creștinească, nesupus poruncilor păgânești, l-a băgat într-un sac legat și l-a aruncat în mare, la treizeci de stadii de țărm; dar îndată s-a rupt sacul și s-au dezlegat legăturile, apoi s-a arătat o ceată de bărbați purtători de lumină, umblând pe mare, care, luând pe mucenic, l-au scos la uscat. Slugile, văzând aceasta, au alergat cu frică la ighemon și i-au spus lui cele ce au văzut. Iar el, venind la țărm și văzând pe sfântul mucenic stând singur, a zis: „Cu adevărat minunate sunt vrăjitoriile și farmecele creștinești, că și marea se supune vouă, precum văd; și puterea cea firească a stihiilor o aveți; însă aceste vrăjitorii nimic nu vă vor ajuta, ci vor fi pricină de mai cumplite munci și de mai amară moarte”.

Mucenicul a răspuns: „Până când vei fi orb asemenea zeilor tăi și având ochi, nu vezi? Căci cum poate cineva cu vrăjile să supună stihiile? Cine din vrăjitorii care sunt la voi sau din zeii pe care voi îi cinstiți, ale căror meșteșuguri sunt vrăjitorii și înșelăciuni, au făcut ceva în acest chip, ca omul cel aruncat în mare să fie ridicat de îngeri și apoi, întreg și sănătos, să umble pe mare ca pe uscat, să iasă la pământ?”.

Ighemonul, luând pe mucenic, a poruncit să-l ducă după dânsul legat și să-l bată cu toiege, căci el mergea în Cezareea. Înștiințându-se cetățenii cezareeni de venirea ighemonului celui nou și că aduce cu el pe sfântul mucenic Tirs, au ieșit cu toți întru întâmpinare, de formă adică să întâmpine pe ighemon, iar de fapt ca să vadă pe pătimitorul lui Hristos, pe care îl doreau. Intrând în cetate, a aruncat pe mucenic în temniță și, cugetând ighemonul cu ce fel de munci să-l piardă, a gândit că să-l dea spre mâncarea fiarelor, părându-i-se acea moarte că este mai cumplită. Deci a poruncit să adune fiare din cele mai cumplite, de tot soiul și să le lase să flămânzească, ca să se repeadă la cel osândit să-l mănânce.

Fiind pregătite fiarele în treizeci de zile, a adunat tiranul tot poporul la capiștea lui Die și a adus jertfe cu mare cuviință; iar după aceea a scos din temniță pe Tirs cel osândit spre mâncarea fiarelor. Atunci au înconjurat pe sfânt o mulțime de prieteni și cunoscuți, îndemnați fiind în taină de ighemon, care-l rugau să se miluiască însuși pe sine și să scape de acea moarte cumplită, făcând ceea ce i se poruncise; căci nu numai că va scăpa de răni, dar și prieten al împăratului va deveni. Iar sfântul, după cuvântul lui David, s-a făcut că nu aude și că nu și-a deschis gura sa.

Adus fiind înaintea ighemonului care aducea jertfe, i-a zis lui: „Iată cât de milostiv am fost, ca să te las atâta timp pentru a-ți da seama să alegi cele ce-ți sunt de folos și, apropiindu-te, să aduci și tu jertfe marelui Die, pentru ca să te izbăvești de toată urgia, îngrozirea și pierderea; iar de nu, apoi unghiile și dinții de fier ai fiarelor te vor sfâșia pe tine și nimeni nu va fi ca să-ți ajute ție și să te izbăvească de răutăți”. Iar mucenicul, prefăcându-se că s-ar învoi la păgânătatea lor, a zis: „Eu de mult m-am gândit că împreună cu cetățenii mei să jertfesc, numai să nu se mânie Apolon că, trecându-l cu vederea, numai pe Die voi cinsti”.

Acestea, auzindu-le, ighemonul s-a bucurat și a zis: „Numai aceluia jertfește-i și eu sunt ție martor că nici unul din ceilalți zei nu se vor mânia pe tine”. Atunci mucenicul s-a apropiat de Die și, făcând oarecare rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, s-a făcut cutremur înfricoșat; necredincioșii au fugit, Die a căzut la pământ, iar în capiște a rămas numai mucenicul.

Tiranul, umplându-se de cumplită mânie, a poruncit să-l arunce îndată la fiare. Adunându-se poporul și privind, a dat drumul fiarelor înfometate asupra sfântului; el se vedea în mijlocul fiarelor cu alte trei persoane și fiarele umblau pe lângă ei fără să-i atingă și se gudurau, ca și cum l-ar fi cunoscut mai dinainte. Atunci sfântul, ridicându-și mâinile în sus, a zis: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ai preamărit întru mine numele Tău cel sfânt și ai arătat spre mine, astupând gura fiarelor, precum odinioară înaintea robului tău Daniil. Deci Tu, precum atunci, așa și acum făcând cele minunate, fă, o, Împărate, cu voia Ta cea nevăzută, ca aceste fiare sălbatice să se ducă la locașul lor, nevătămînd pe nimeni din cei ce sunt aici”.

Astfel, rugându-se mucenicul, a zis către fiare: „În numele adevăratului Dumnezeu, întoarceți-vă în pustie, fiecare la culcușul său, de unde ați ieșit și să nu vă atingeți de nimeni”. Și îndată au fugit fiarele, deschizându-se ușile singure; atunci i-a cuprins frică pe toți cei ce stau acolo și au fugit care încotro putea, temându-se de fiarele ce fugeau în pustie. Deci și prin această minune mulți din necredincioși s-au întors la credința în Hristos.

Tiranul, făcându-se că nu pricepe, a poruncit să lege pe sfânt peste tot trupul și să-l arunce în temniță; iar după câteva zile, vrând să meargă în Anatolia, care este aproape de Cezareea, a poruncit să aducă după sine și pe Tirs. Acolo ajungând a făcut prăznuire mare cu tot poporul, în capiștea lui Apolon, ce era plină de idoli. Apoi, aducând și pe Tirs, a poruncit să-l bată cu toiege înaintea idolilor; iar el, ca într-un vis, cu răbdare primind rănile ce i se dădeau, se ruga către Dumnezeu, care usucă adâncurile și topește munții cu privirea sa, zicând: „Să fie peste mine mâna Ta, Doamne, și nu depărta ajutorul Tău de la mine, ci mă sprijinește ca să nu mă rușinez că Te-am chemat pe Tine”.

Astfel rugându-se el, deodată s-a auzit cutremur în cetate, iar pe ighemon l-au cuprins dureri și au slăbit mâinile celor ce-l băteau pe el, cazând mulțime de idoli la pământ și sfărâmându-se. Iar Tirs, umplându-se de dumnezeiască bucurie, își bătea joc de diavoli și de tiran, zicând: „Pentru ce nu ajuți zeilor tăi care fără de cinste se tăvălesc la pământ și cer ajutor de la tine, ci îi treci cu vederea, fiind aruncați în mijlocul priveliștii, spre batjocura acelor care nu sunt orbiți?”. Ighemonul, deși era cuprins de o grea durere, dar nevindecat de răutate, a zis: „Necuratul Tirs cu vrăjile mi-a făcut viața mai grea decât moartea”.

În acea vreme era acolo și Calinic, care era slujitor idolesc, om înțelept și de bun neam pe care îl cinsteau elinii ca pe un zeu. Acela, de la început văzând minunile făcute prin Sfântul mucenic Tirs, a început câte puțin a cunoaște neputința zeilor săi și primind întru inima sa sămânța dreptei credințe, zicea în sine: „Dumnezeule cel mărturisit de Tirs, care faci minuni preaslăvite și minunate, Tu și pe mine mă primește ca pe un ostaș de curînd ales și mă întărește și pe mine împotriva celor ce vrăjmășesc adevărul Tău”.

Astfel, vorbind el în sine cu Dumnezeul tuturor, s-a apropiat de ighemon și, cu meșteșug batjocorindu-l, a zis: „Prea luminate ighemoane, acest om care este cumplit rănit cu bătăile, pe marele Die l-a trântit la pământ și l-a zdrobit iar pe purtătorul de soare, Apolon, acum de trei ori l-a sfărâmat; pe Iraclie cel nebiruit în războaie l-a trântit, nu cu mâinile nici cu armele, nici sabie n-a uneltit împotriva lui, ci numai cu cuvântul și cu chemarea lui Hristos, Cel ce a pătimit pe cruce moartea; deci de este cu plăcere stăpânirii tale, să ne apropiem și să ridicăm pe zeul Iraclie, pe cel ce ajută altora întru răutăți și să-l rugăm pe dânsul, ca aducându-și aminte de bărbăția sa cea de demult, să vină că să ajute celor foarte necăjiți, adică lui Die, tatălui său, cum și zeului Apolon pentru că aceia, precum mi se pare, dorm, fiind cuprinși de somn greu”.

Ighemonul, nepricepând batjocora, a zis: „De vreme ce eu sunt bolnav, mergi tu singur și roagă pe zei pentru noi și ridică mai degrabă împotriva vrăjitorului Tirs”. Iar Calinic a zis: „Dar mi se pare că este mare puterea Dumnezeului celui ce i-a trântit pe dânșii și mă tem că nu cumva să nu-și poată ajuta loruși”. Atunci ighemonul, cunoscându-i vicleșugul, a zis: „Vai mie, ticălosul, și tu Calinic te-ai amăgit cu vrăjitoriile fermecătorului acestuia?”. Iar Calinic nemaizicînd nimic, nevrând mai mult a ține într-ascuns dreapta credință, îndată a alergat la casa sa și răzându-și perii capului și ai bărbii, apoi dezbrăcându-se de haine, le-a dus la ighemon și aruncându-le la picioarele lui, i-a zis: „Primește părul și hainele mele, ighemoane, pe care le-au întinat jertfele, fumul, sângele cel curs și tainele cele diavolești, iar împreună cu acestea mă lepăd de rătăcirea cea dintâi și primesc chipul vieții celei noi și de acum să știi că sunt creștin”.

Ighemonul văzând acea schimbare a lui neașteptată, spăimântându-se, a zis: „Dar ce este aceasta o! Calinic? Atât de mult au putut semnele acelea ale vrăjitorului de Tirs, încât și sufletul tău, de bun neam, ce era slujitorul zeilor și care s-a învrednicit de la dânșii de multe daruri, întorcându-l de la părinteasca credință l-a atras la pierderea cea desăvârșită?”. Iar Calinic a zis: „Pricinuitor al schimbării mele este singur Iraclie, care atâtea biruințe săvârșind, precum se povestește de dânsul, acum nu a putut sta înaintea cuvântului unui bărbat, ci a căzut ticălosul și a dovedit că sunt de râs basmele spuse despre dânsul și despre ceilalți zei, care în zadar se cinstesc de elini”. Ighemonul iarăși a zis: „Nicidecum, ci cu vrăjile lui Tirs te-ai înșelat, nădăjduind că și tu vei face cu vrăjile lui niște minuni ca acelea, dar nici pe vrăjitorul acela, nici pe tine nu te vor folosi vrăjile creștinești, de nu te vei pocăi și de nu vei da zeilor iarăși cinstea dintii”.

Calinic, vrând pe față să rușineze nebunia ighemonului, căci nădăjduia fără îndoială că Dumnezeu, Care este cu Tirs, va fi și cu dânsul, a zis: „De vreme ce tu, ighemoane, acum bolești cu trupul și pe mine mă socotești că sunt înșelat cu vrăjitoriile, să ne apropiem dar de marele Asclipie dacă voiești și să ne rugăm de obște, ca să-ți aline durerile și să te facă pe tine sănătos. Atunci vei cunoaște că nu sunt înșelat de nici un fel de vrăjitorii”. Ighemonul, nepricepând întru totul cele spuse și părându-i-se că slujitorul s-a întors iarăși la idoli, s-a dus îndată cu dânsul în capiște. Intrând ei acolo, Calinic se ruga în sine: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin robul Tău Tirs, Te-ai făcut cunoscut mie că ești Dumnezeu adevărat și deși erai supărat pe mine, nu m-ai lepădat, vino acum în ajutorul meu și arată în mine puterea Ta”.

Acestea zicându-le, s-a auzit de sus un glas, întărindu-l și chemându-l către nevoință. Iar el, căpătând îndrăzneală și mărturisind numele lui Hristos a început a ocărî idolul lui Asclipie. Atunci idolul, ca și cum ar fi fost aruncat de o mână puternică, a căzut îndată înaintea picioarelor lui Calinic. Acesta uitându-se spre ighemon a zis cu batjocură: „Iată dumnezeul tău nu poate să se scoale, dacă nu-i vei da tu singur mâna să-l ridici; deci vezi și cunoaște că nu este în mine vrăjitorie, ci lucrare dumnezeiască”.

Ighemonul, întristându-se cu duhul și supărându-se pe Calinic, a poruncit să-l închidă în temniță, iar a doua zi a dat asupra amîndorura hotărâre de moarte, zicând: „Pe Calinic, care a căzut din slujba idolilor și din prietenia lor și s-a alăturat de înșelăciunea creștinească, poruncesc să se piardă cu sabia; iar pe Tirs, care se mândrește cu multe semne, care și pe Calinic l-a înșelat, poruncesc să-l pună în sicriu de lemn și să-l taie cu fierăstrăul”.

Calinic a fost scos îndată de ostași afară din târg spre tăiere; iar el cerându-și vreme de rugăciune și rugându-se mult s-a săvârșit prin sabie. Pe Sfântul Tirs, punându-l slugile, Savin și Vitalie, într-un sicriu oarecare, au luat fierăstrăul să-l taie, dar unealta s-a făcut foarte grea în mâinile lor, încât nu o puteau ridica și purta; iar lemnul s-a făcut foarte ușor încât nu se arăta nici urmă tăieturii, fiindcă fierăstrăul își pierduse puterea sa de tăiere. Deci s-au ostenit mult, asudând, dar nimic n-au sporit.

Chinuindu-se mult timp, deodată s-a deschis sicriul și a ieșit sfântul întreg și cu fața luminată, fiindcă veselie dumnezeiască umpluse inima lui. Iar cei dimprejur s-au spăimântat și nimeni nu îndrăznea să se apropie de dânsul, pentru minunea ce se făcuse. Apoi s-a auzit glas de sus, chemându-l, iar el, înțelegând că s-a sfârșit nevoința sa, înălțându-și mâinile și sufletul la cer, a zis: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul mă primești în moștenirea Ta și mă așezi în ceata celor ce bine Ți-au plăcut. Deci primește acum în pace sufletul meu și-l du întru sfințenia Ta, la bucuria cea negrăită, care este la Tine”.

Zicând acestea și însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar trupul pe care n-au putut să-l omoare muncile cele cumplite și amare - ce s-au adus asupra lui de către vrăjmași - prin moartea cea firescă și-a primit sfârșitul său. Căci așa a iconomisit înțelepciunea cea negrăită a lui Dumnezeu, ca să nu se pară tiranului că el l-a biruit și l-a omorât, ci că acestea s-au întâmplat, când Domnul a voit.

Trecând multă vreme după aceasta și împărățind tiranul Dioclețian, a ieșit iarăși poruncă prin toate laturile ca să fie toți părtași necurăției păgînilor, iar cei ce nu vor voi, să se piardă cu moartea. În acea vreme era în părțile Tebaidei un ighemon cu numele Arian. Acesta se sârguia a împlini porunca împărătească și, fiind în cetatea antinoitenilor, a prins pe doi creștini din cei mai de frunte, cu numele Asclan și Leonid, pe care, muncindu-i în multe feluri, i-a pierdut. Iar după sfârșitul acestora, a poruncit să prindă pe toți creștinii care se aflau acolo și punând înaintea lor uneltele de muncă a zis: „Iată două căi vă stau înainte: sau aduceți jertfă idolilor și sunteți liberi și întregi sau de nu vă plecați poruncii împărătești, veți fi pedepsiți cu munci și cu moartea”.

Zicând acestea ighemonul, au ieșit îndată în mijlocul adunării treizeci și șapte de bărbați cu vitejie și cu suflet, care au voit mai bine a muri decât să se supună poruncii împărătești. Făcându-se multă întrebare, unul dintr-înșii, cu numele Apolonie, fiind citeț al Bisericii, văzând muncile cele multe și felurite, s-a îndoit și a căzut frică asupra lui; pe de o parte tremura pentru muncile ce aveau să vie, iar pe de alta se temea să nu cadă din credința în Hristos și să-și piardă sufletul. Deci, se gândea cum ar putea scăpa de muncile și jertfele diavolești, ca și sufletul să-și mântuiască din mâinile diavolului și trupul să-l izbăvească din mâinile chinuitorilor.

Astfel, tulburându-se el cu gândul, stătea lângă un bărbat oarecare de credință elin, cu numele Filimon și cu meșteșugul comedian, care în vremea petrecerilor veselea pe ighemon. Pe acesta văzându-l, Apolonie l-a chemat la sine și i-a făgăduit patru galbeni, de va aduce jertfă idolilor în locul lui, acoperindu-se cu haina lui ca să nu fie cunoscut. Filimon învoindu-se îndată, s-a îmbrăcat cu haina lui Apolonie și, acoperindu-și fața ca să nu fie cunoscut, a mers către jertfelnic. Iar Dumnezeu, Care cu minune rânduiește mântuire tuturor, a voit a atrage către sine prin Apolonie pe Filimon și prin Filimon pe Apolonie.

Deci, când se apropia Filimon de jertfelnic, îmbrăcat cu haina lui Apolonie, a strălucit în inima sa lumina dumnezeiască, care i-a deschis ochii cei înțelegători ca să cunoască adevărul și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, ca un creștin a stat înaintea ighemonului care l-a întrebat cine este. Ceilalți au răspuns: „Unul din creștini este”. Ighemonul i-a poruncit ca să-i jertfească zeului, iar el strigă cu glas mare: „Nu voi jertfi, căci sunt creștin și rob al lui Hristos, Dumnezeul cel viu”. Iar ighemonul a zis: „Au doară n-ai văzut cu puțin mai înainte cu câte munci a fost pedepsit Asclan și Leonid și apoi cu ce cumplită moarte au pierit?”. Filimon, care era în chipul lui Apolonie, a răspuns: „Aceasta chiar mi-a fost pricina spre a îndrăzni spre munci, căci Asclan și Leonid nu de mult pătimind pentru Hristos, ne-au lăsat chipul răbdării cu bărbăție. Încă și minunea aceea s-a făcut mie pricinuitoare, care s-a văzut în caiacul tău, când ai vrut să treci râul și acesta s-a oprit în mijlocul râului la adâncul apei, neputând a trece de partea cealaltă - pentru că n-ai vrut să numești pre Hristos Dumnezeu”.

Ighemonul a poruncit să cheme pe Filimon comedianul, pentru ca să fluiere și, astfel, cu glasul fluierului grăind împotrivă să vâneze și să înduplece cugetul acelui creștin că mai cu înlesnire să se schimbe și să se atragă către închinarea la idoli. Dar nu știa nebunul că acela este însuși Filimon care grăiește cu limba sa - decât numai cu aceasta se deosebea, căci mai înainte glăsuia cu trâmbițe, iar acum grăia cu duhul cel dumnezeiesc. Filimon a fost căutat pretutindeni și negăsindu-se, a chemat pe fratele său Teon și l-a întrebat despre acesta. Iar acesta știind pe fratele său îmbrăcat în haina lui Apolonie, dar neștiind scopul cel bun, a zis: „Iată Filimon stă înaintea voastră”.

Deci, îndată poruncind ighemonul să se descopere fața lui și văzând pe Filimon, a început a râde socotind că Filimon a făcut aceasta spre batjocura creștinilor, ca să se veselească cei ce stau împrejur; apoi îi porunci să lepede acea haină și să meargă cu el la jertfă, dar Filimon mărturisi că este cu adevărat creștin și își bătea joc de zeii păgânilor. Atunci judecătorul, mirându-se foarte mult, a zis: „Spre lauda împăraților sunt cele făcute și grăite acum de tine o, Filimon, sau sunt scornite spre batjocura creștinilor?”. Dar el a răspuns: „Eu nu mă rog pentru sănătatea împăraților, ci mă rog pentru mântuirea mea la Stăpânul meu, Împăratul Hristos, căci nu batjocoresc pe creștini, ci arăt adevărata schimbare a inimii mele. Mărturisesc credința mea întru Hristos și pentru această mărturisire, nu numai cu o moarte, ci cu mii de morți, adeveresc că sunt gata a muri”.

Acestea auzindu-le, ighemonul s-a umplut de mânie și întorcându-se către cei ce stau împrejur, se sfătui cu dânșii: să-l omoare pe Filimon mai repede, căci pe față a ocărât pe zei, sau să-i dea vreme a se gândi și a se pocăi? Iar poporul, iubind pe Filimon pentru meșteșugul fluierării lui, a rugat pe ighemon ca să nu piardă mângâierea cetății cea de obște. Deci a zis ighemonul către Filimon: „Vezi cât te iubește poporul și cât te numește mângâierea de obște? Măcar, socotind lauda acestora, fă cele obișnuite, adică jertfește zeilor; iată că începe a se săvîrși îndată praznicul cel mare, la care se cade ție a cânta laude zeilor, cu trâmbițe și cu fluiere; de aceea și tu însuți să te veselești și să îndulcești cu cântece auzurile noastre”.

La acestea a răspuns Filimon: „Acest praznic al vostru îmi aduce aminte de praznicul care se săvârșește sus și cântarea trâmbitelor mă deșteaptă către dorința ca să aud cântările cele îngerești. Deci cunoaște că în deșert te ostenești sârguindu-te a mă întoarce de la mărturisirea mea și nu numai că nimic nu vei spori, ci și mai multă dorință de Hristos se va deștepta în mine”. Zis-a ighemonul: „Dar de vei răbda toate pentru Hristos precum făgăduiești, ce vei dobândi, când încă nici nu ești creștin desăvârșit, de vreme ce n-ai luat botezul, care se cuvine acestei legi?”. Acestea auzind, Filimon, a strigat: „O, ighemoane, cu câte mulțumiri sunt ție dator, căci chiar nevrând, mi-ai făcut mie bine, aducându-mi aminte de Sfântul Botez!”.

Acestea zicând ighemonului, a ieșit în mijlocul adunării și a strigat: „Rogu-vă, de este cineva dintre voi preot creștinesc și nu bagă în seamă muncile pentru bună credință, să vină aici și să-mi dăruiască sfântul botez”. Dar, văzând pe toți stăpâniți de frică și nici unul îndrăznind a veni la dânsul să se arate preot creștinesc, s-a întristat și a strigat către Dumnezeu cu lacrimi fierbinți: „Dumnezeul meu Hristos, Cel ce ai căutat asupra mea cu bună îndurare și m-ai scos din adâncul rătăcirii, nu mă lăsa să fiu fără sfântul botez, ci în chipul în care știi, arată-mi un preot și apă, de la care să mă botez, ca și ceilalți creștini”. Astfel rugându-se, s-a pogorât de sus un nor de apă și înconjurându-l l-a botezat – aceasta văzând toți și minunându-se – iar norul s-a dus iarăși sus.

Ighemonul, fiind orb de răutate, a zis că este vrăjitorie și întunecare de ochi. După aceea sfântul s-a rugat pentru fluierele sale, pentru trâmbite și pentru surle – care erau ale lui Apolonie, atunci când și-a schimbat haina sa – ca să se ardă și să se prefacă în cenușă, încât să nu rămână pomenirea meșteșugurilor celor deșarte, a uneltelor lui de cântări, ca să nu poată cineva dintre necredincioși să zică: „Acestea sunt trâmbitele lui Filimon”. Deci coborându-se foc din cer le-a ars pe toate și le-a pierdut în fața lui Apolonie. Acum s-a deshis și ușa lui Apolonie către pătimire; căci Teon, fratele lui Filimon, apropiindu-se de ighemon, i-a vestit cu de-amănuntul tot ceea ce făcuse; cum Apolonie a îmbrăcat pe Filimon cu haina sa, apoi l-a făcut ca să intre întru nevoință pentru dânsul și s-a făcut pricinuitor pierderii lui.

Deci îndată l-au adus și pe Apolonie, spre care căutând Arian ighemonul cu ochi mânioși și cu fața groaznică a zis: „Ce este aceasta, mai înrăutățitule decât toți oamenii? Ce ai făcut nouă cetății și acestui ticălos? Pentru mândria ta trecând cu vederea legile și pe zei, iar de frica muncilor abătându-te, ai schimbat cu dânsul hainele și cu niște vrăjitorii ai răzvrătit inima lui, lipsind toată cetatea de o mare mângâiere. Se cuvenea ție, dacă te temeai de munci, să vii la mine și să-mi descoperi sufletul tău; iar eu prin legile iubirii de oameni, cu totul te-aș fi slobozit și te-aș fi lăsat să viețuiești fără întristare”.

Zicând acestea ighemonul, Apolonie a răspuns: „Bine și cu drept faci de mă defăimezi și la aceasta nu stau împotrivă, pentru că și eu însumi mă învinovățesc; însă nu de aceea că m-am făcut lui Filimon pricinuitor de atâtea bunătăți și nu fiindcă el s-a îmbrăcat în haina mea, ci fiindcă m-am îmbrăcat eu într-ale lui. Dar de vreme ce amândoi, prin judecățile lui Dumnezeu, ne-am îmbrăcat în haina mântuirii, să știi că după acestea nici Filimon, nici Apolonie nu vor jertfi vreodată zeilor voștri; iar de vreme ce mai înainte m-am temut de munci, acum cu ajutorul lui Dumnezeu, voi arăta mare bărbăție”.

Pentru aceea tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe Apolonie să-l păzească în legături spre mai cumplite munci, iar pe Filimon să-l bată trei ostași cu palme peste față și peste ochi. Atunci oamenii, văzând că bat pe Filimon, nu le-a plăcut și au strigat să înceteze. Ighemonul a zis către mucenic: „Miluiește-te acum Filimoane; iar de nu, măcar pe popor să-l miluiești, căruia i se rupe inima pentru tine; fiindcă se cuvine ție să judeci că, dacă această puțină muncă a ta văzând-o poporul s-a tulburat cu sufletul, atunci ce va fi când vei fi cuprins de munci mari? Jertfește, Filimoane, și această durere a ta schimb-o în veselie, căci ne vom ospăta în capiștea lui Serapid și cu multă bucurie ne vom desfăta”.

Filimon a răspuns: „Mie îmi este gătit ospăț în cer”. Iar către popor, întorcându-se, a zis: „Pentru ce vă mâhniți văzând că sunt bătut? Eu nu eram bătut când eram la voi comedian? Ba, uneori și mai rău ne făcea, iar voi cu plăcere râdeați. Deci, pentru ce nu vă veseliți și acum? Acum când voi vă mâhniți, îngerii se bucură de mine, văzându-mă că sunt creștin și cinstesc buna-credință”.

Atunci tiranul, văzând pe Filimon și pe Apolonie neschimbați, a poruncit să le sfredelească gleznele și, legându-i cu frânghii, să-i poarte prin toată cetatea. Apoi pe Filimon l-a spânzurat de un copac de măslin și, aruncând toți săgețile asupra lui, el se ruga lui Dumnezeu, încât nu se apropiau săgețile de dânsul; căci o parte dintr-însele loveau în copac, iar o parte cădeau pe pământ și altele rămâneau în văzduh, prin minune. Iar ighemonul s-a apropiat să vadă minunea și, căutând la Filimon, altă minune a urmat aceleia; o săgeată s-a pogorât din văzduh cu atâta putere, încât a lovit pe ighemon în ochiul cel drept și l-a orbit îndată. Prin orbirea aceasta i s-a făcut luminare sufletului, căci așa a vrut Dumnezeu. Mai înainte când avea ochii sănătoși, era orb cu sufletul și neînțelegător, încât cel neputincios se lupta cu cel Atotputernic. Iar acum, fiind orb, a cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat, căci, dezlegând pe mucenic fiind silit de durere, l-a rugat ca să-i tămăduiască ochiul.

Sfântul a răspuns: „Nu voiesc acum să te vindec, că nu cumva facerea de bine pe care o vei primi, să o socotești vrăjitorie, ci când voi ieși din trup, pentru că acum mi s-a apropiat sfârșitul meu. Pe urmă vei veni la mormântul meu și luând țărâna de acolo și punând-o pe ochiul tău, vei chema numele lui Hristos și îndată te vei tămădui”.

După aceasta, prin porunca ighemonului, la amândoi mucenicii li s-au tăiat capetele; iar cinstitele lor trupuri s-au așezat lângă sfinții mucenici Asclan și Leonid. Iar ighemonul, de vreme ce-l supăra ochiul cu o durere cumplită, a venit la mormântul lui Filimon și, după cum îi zisese, luă țarină și punând-o pe ochiul bolnav, a zis: „În numele tău, Iisuse Hristoase, pentru care aceștia și-au ales moarte de bunăvoie, pun țarina aceasta pe ochiul meu și, dacă voi vedea, apoi și eu voi mărturisi că nu este alt Dumnezeu afară de Tine”. Acestea zicându-le, îndată a aflat îndoită tămăduire: a ochiului și a sufletului său. Pentru că cu ochiul a văzut soarele și cu sufletul a cunoscut dreptatea lui Dumnezeu și cu bucurie a strigat: „Sunt creștin”. Apoi a mărturisit înaintea tuturor că este creștin. Ducându-se de acolo, a primit Sfântul Botez cu toată casa sa și pe creștinii care erau ținuți în închisori pentru Hristos, în număr de treizeci și șase, i-a liberat cu pace.

Apoi, luând pânza curată și aromate cu mult preț, cu mulțime de popor și cu doi episcopi, au venit la mormântul mucenicilor și au făcut cinstită îngropare trupurilor lor. După aceea a făcut multe milostenii la săraci și multe alte bunătăți a săvârșit. Vestea aceasta a ajuns la urechile lui Dioclețian, păgânul împărat, cum că Arian din elin s-a făcut creștin și că nu voiește să aducă jertfă zeilor.

Deci, îndată a trimis împăratul patru slujitori, poruncindu-le să-l aducă la sine, vrând singur să vadă cele ce s-au întâmplat. Aceia luând pe Arian, îl sileau să meargă degrabă la drum, dar el i-a rugat să-l mai lase puțin să meargă la mormântul sfinților mucenici. Iar aceia nevrând le-a dat optzeci de galbeni și așa i-au dat voie să meargă la mormântul sfinților mucenici, unde au venit cu toții, iar el a căzut cu fața la pământ, rugind pe sfinții mucenici ca să-i ajute întru nevoință. Apoi s-a auzit glasul lui Filimon din groapă: „Îmbărbătează-te, Ariene și nu te teme, căci iată te cheamă Domnul care te aduce spre nevoință și îți împletește cununa muceniciei. Ba încă împreună cu tine vor mărturisi acești slujitori și vor lua de la Hristos mare răsplătire”.

Auzind acestea, s-a minunat și s-a întors la casa sa, precum el a cerut și, umplându-se de darul lui Dumnezeu, a cunoscut chipul și vremea sfârșitului său și chemând pe slugile sale le-a proorocit cele ce aveau să fie, zicând lor: „Acum mergeți împreună cu noi la Alexandria, unde eu voi fi dus la împărat și cu ajutorul lui Dumnezeu voi săvîrși nevoința mărturisirii în a opta zi a acestei luni și voi fi băgat în sac și aruncat în mare. Iar voi țineți minte cuvântul meu, ca în a unsprezecea zi a aceleiași luni, la al șaselea ceas să ieșiți la mal și, aflând trupul meu scos la uscat de delfini, să-l luați și să-l puneți la un loc cu ceilalți mucenici”.

Acestea zicând, a pornit la drum și ajungând la împăratul Dioclețian, l-a primit cu blândețe. Apoi s-a pregătit împăratului o baie înaintea capiștei lui Apolon și mergând la baie împăratul s-a spălat împreună cu Arian și apoi, apropiindu-se de capiște, a zis lui Arian: „Jertfește marelui zeu Apolon, ca apoi cu veselie să mergem la cină”. Iar fericitul Arian a zis: „Cum voi putea eu să fac aceasta o! împărate, să las pe adevăratul Dumnezeu, după atât de multe minuni care s-au făcut numai cu chemarea numelui lui Hristos și care nu-s basme deșarte, ci curatul adevăr și ai căror martori sunt ochi mei? Deci cum voi jertfi idolului celui fără de suflet și nesimțitor?”. Iar împăratul, mâniindu-se, și-a lepădat îndată blândețea cea fățarnică și a poruncit să fie legat cu lanțuri de fier, iar de picioare să-i lege o piatră mare și să-l arunce într-o prăpastie foarte adâncă, apoi să-l astupe cu țarină și cu pietre. Apoi, deasupra gropii celei astupate, și-a așezat scaunul său împărătesc și, așezându-se a poruncit ostașilor să joace împrejur, zicând: „Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta”.

După aceasta, intrând el în palatul împărătesc, în camera sa a văzut lanțul și piatra cu care era legat Arian, spânzurând deasupra patului său, iar pe Arian culcat în patul său. Văzând aceasta, împăratul s-a spăimântat, s-a minunat, s-a tulburat, socotind că este un vicleșug la mijloc, făcut de oarecare din vrăjmașii casei lui. Dar sfântul Arian a zis către dânsul: „Nu te tulbura, căci nimeni n-a viclenit împotriva ta, ci eu sunt Arian, ighemonul Tebaidei, către care tu, aruncându-mă în groapă, grăiai: Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta! Deci iată că Hristos m-a scos din groapă și mi-a poruncit să mă odihnesc pe patul tău”.

Dioclețian, abia venindu-și în fire de frică, a strigat foarte tare, umplând palatul cu zgomotul pe care-l făcea: „O! meșteșug al vrăjitorului! Fermecătoria vicleanului! Nimeni n-a văzut ceva într-acest fel”. Și grăind multe, a poruncit să-l bage pe sfânt într-un sac cu nisip și, legându-l, să-l arunce în fundul mării. Atunci au îndrăznit și cei patru slujitori care au văzut această minune ce s-a făcut cu Arian și, aducându-și aminte și de cele spuse de Sfântul Filimon mai înainte, s-au apropiat de tiran și, ocărându-l, au zis: „Pentru ce osândești pe dreptul, tu, nedreptule, căci nu ți-a greșit nimic? Hristos este Dumnezeul adevărat, care face aceste minuni și nu te mai osteni fără folos, căci chiar dedesubtul munților și dealurilor celor înalte de-l vei îngropa, chiar în adâncul mării de-l vei arunca și orice lucru rău și greu vei face robului tău, Hristos, Dumnezeu cel adevărat este puternic și-l va scoate, precum ai văzut astăzi cu acest sfânt, cu care suntem și noi gata a muri cu el, pentru Hristos! Deci credem că, precum l-a scos pe dânsul din adâncul pământului, fiind împresurat de atâtea pietre și legături, așa poate să ne scoată și pe noi și să ne dea viața cea mai bună și veșnică”.

Tiranul, luându-i în râs și batjocorindu-i, a zis: „Eu și mai înainte, când îmi făceați slujbele mele, vă împlineam cererile voastre, ca să nu vă mâhnesc, ca un părinte al vostru. Și acum, iarăși, ca să nu vă mâhnesc, voiesc cu osârdie să vă dau moarte grabnică, împreună cu Arian”.

Primul dintre dânșii, cu numele Teotih, a răspuns: „Dumnezeul cel adevărat Căruia ne închinăm și pentru el moarte vrem să luăm, să-ți dea ție răsplătire cuviincioasă pentru dragostea ce ai arătat pentru noi. Însă acest dar rog să mi-l dăruiască împărăția ta; averile mele toate să le lași să le împartă în două părți: o parte să se dea la împărăție, iar altă să se împartă la văduve și la sărmani”. Acestea zicându-le Teotih, i-au zis lui ceilalți: „Să lăsăm, frate, toate la înalta purtare de grijă, că Dumnezeu va iconomisi precum va voi, iar noi să ne îngrijim pentru sfârșitul nostru”. Atunci împăratul judecind multă vreme, se minună de sârguința lor către moarte. Iar Arian, văzând pe împărat gândindu-se, s-a temut că nu cumva să se căiască și să nu-i omoare, apoi a zis către dânsul: „Să nu te amăgească diavolul ca să mai ai nădejde că ne vom schimba părerea, chiar de ne-ai omorî de mii de ori”. De aceea, văzând credința lor cea tare, s-a mâniat și a dat hotărârea de moarte, ca să-i bage pe fiecare în câte un sac cu nisip și să-i arunce în mare. Și așa s-a împlinit prorocirea lui Filimon.

Dar îndată altă facere de minuni s-a făcut. Căci cum i-au aruncat ostașii în marea Vizantie, s-a arătat un delfin foarte mare, care a ridicat cei cinci saci cu spatele său, în chip minunat și, alergând ca o corabie ce merge iute, i-a dus în Alexandria; iar acolo la mal îi așteptau slugile lui Arian, precum acesta le proorocise. Slugile, văzând delfinul, s-au spăimântat de mărimea lui și cât de bine stăteau sacii pe spinarea-i fără să se răstoarne.

Aducându-și aminte că Arian le proorocise și le spusese despre moaștele sale, iar acum erau cinci, nu se dumireau. Și s-a auzit glas de la Dumnezeu: „Luați moaștele domnului vostru și pe celelalte patru și puneți-le împreună cu moaștele sfinților Asclan și Leonid”. Delfinul, punând sacii pe mal, s-a întors în mare înotând, iar slugile au pus moaștele într-un caiac și, înotând pe râu trei zile și trei nopți, când erau în dreptul mitropoliei Anticoitenilor, unde era voia bunului Dumnezeu să rămână moaștele – caiacul n-a mai putut înainta defel, iar corăbierii toți dormeau. Atunci un glas s-a auzit de două ori: „Teodotie, Teodotie! – căci așa se numea cârmaciul corabiei – aici este voia lui Dumnezeu să rămână moaștele!”.

Deșteptându-se Teodotie și văzând caiacul plutind ca și cum ar fi fost legat, a ieșit, a mers în cetate și a spus toată pricina. Iar lucrătorii de acolo, au alergat cu făclii și cu tămâie; cântând și lăudând pe Domnul, i-au îngropat cu evlavie și strălucire în locul unde a rânduit Dumnezeu, făcându-se minuni deosebite prin aceasta și tămăduiri de bolnavi, precum și altele, spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia I se cuvine slava și cinstea în veci. Amin.