Viaţa Sfântului Mucenic Maxim
„Veniţi la Mine cei osteniţi întru nevoinţă şi însărcinaţi cu pătimirile, pentru numele Meu şi vă voi odihni pe voi întru „Împărăţia Cerească”.
Pătimirea Sfintei Muceniţe Fausta Fecioara, a lui Evilasie şi a lui Maxim (6 februarie) - după Sfântul Simeon Metafrast
Această sfântă fecioară, Fausta, mireasă neîntinată a Stăpânului Hristos, născută în zilele lui Maximian, păgânul împărat, a fost crescută în bună credinţă în cetatea Cizicul, de părinţi de neam bun, bogaţi şi credincioşi, care după ce au răposat şi şi-au dat sufletele lor către Domnul, fecioara a rămas singură, când avea treisprezece ani. Ea se îndeletnicea în post şi rugăciuni şi întru citirea Dumnezeieştilor cărţi.
Apoi trecând cu vederea toată înşelăciunea lumii acesteia - bogăţia, dulceţile şi plăcerile trupului şi umblând pe calea cea strâmtă şi grea a vieţii, s-a făcut cunoscută şi slăvită tuturor, pentru că nu puteau să tăinuiască atâtea fapte bune ale ei, după cuvântul Domnului: „Nu poate cetatea să se ascundă, stând deasupra muntelui”, ci a ajuns vestea despre dânsa până la împăratul Maximian care, îndată, a trimis din palatul său împărătesc pe cel întâi slujitor idolesc, anume Evilasie, în cetatea Cizicul, să caute şi să afle pe mireasa lui Hristos, Fausta poruncindu-i astfel: „De se va îndupleca să aducă jertfe zeilor, bine îi va fi ei, iar de nu, apoi să o arunce în adâncul apei”.
Mergând Evilasie în Cizic, a aflat-o ca ani tânără, dar cu credinţa şi înţelepciunea bătrână; apoi aducând-o la judecata sa, o silea să jertfească zeilor. Sfânta i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi zeilor acelora care sunt surzi, orbi şi nu au nici o simţire, fiind lucruri de mâini omeneşti, pentru că am ca Mire pe Iisus Hristos în cer şi nu pot să-l las pe Acela, nici nu voiesc a pierde moştenirea pe care o am de la Domnul meu”. Evilasie a zis: „Jertfeşte, Fausto, zeilor, ca să nu mori chinuită şi cu amar”. Răspuns-a sfânta: „Să nu mă socoteşti că sunt ca o femeie de cele fără de minte, căci, deşi sunt tânără cu anii, însă dorinţa mea este mai mare înaintea Domnului”. Iar Evilasie, umplându-se de mare mânie, a poruncit să-i tundă părul capului spre ocară şi batjocură şi spânzurând-o de un lemn, să o bată tare.
Sfânta Fausta, fiind foarte chinuită şi-a ridicat ochii spre cer şi se ruga lui Dumnezeu. Deci, rugându-se ea destul, s-a pornit un trăznet atât de înfricoşător, încât mulţi au murit. Evilasie, văzând aceea s-a temut foarte şi chemând pe Sfânta Fausta, a zis către dânsa: „Femeie, spune-mi, cine eşti tu? Pentru că eu te văd făcând lucruri de farmece”. Iar sfânta a zis: „Ascultă-mă, Evilasie, porunceşte unui zugrav să zugrăvească chipul meu”. Şi făcându-se aceasta degrabă a poruncit ostaşilor să sfâşie icoana ei. Apoi a zis către stăpânitor: „Viu este Domnul Dumnezeu, precum eu nu simt nici cea mai mică durere pentru câte aţi făcut icoanei acesteia, care este chipul şi asemănarea mea. Astfel şi sufletul meu nu simte nicidecum muncile ce le daţi trupului meu. Ci, cât mă chinuiţi, eu am în minte pe Stăpânul meu, Hristos, Care îmi micşorează durerile”.
Atunci a poruncit ca, punând-o într-un sicriu de lemn şi întărind cu piroane de lemn sicriul, să taie sicriul cu ferăstrăul. Pe când slujitorii făceau cu sârguinţă cele poruncite lor, sfânta în sicriu cânta, slăvind pe Dumnezeu. Şi s-au ostenit slujitorii multă vreme, dar nimic nu puteau să sporească, pentru că nu putea ferăstrăul să o taie şi nici să vatăme pe sfânta fiind ca un diamant vârtos. Slăbind slujitorii, au rămas ca morţi. Apoi, mergând la Evilasie, îi ziceau: „Stăpâne, femeia pe care ne-ai dat-o spre chinuire, din ceasul întâi până la al şaselea ferestruind-o în sicriu, nimic n-am sporit, pentru că şase ferăstraie schimbând, n-am putut să ne atingem de ea. Apoi şi foc am pus lângă raclă, ca s-o ardem, dar n-a ars racla. Iar ea cânta zicând: „De voi merge prin mijlocul focului, nu mă va arde şi văpaia nu mă va vătăma”.
Atunci Evilasie s-a mâhnit foarte şi punând de faţă pe sfânta, i-a zis: „O! femeie, mă înspăimânţi, făcând aceste minuni. Am 80 de ani şi niciodată n-am văzut unele ca acestea, deci, te jur pe Dumnezeul tău, în care crezi, să-mi spui tot adevărul”. Sfânta i-a răspuns, zicând: „Rogu-mă ţie, stăpânul meu, să asculţi într-adins cele ce-ţi voi spune. Puterea lui Dumnezeu este aceea care mă păzeşte în chinuri, precum singur ai văzut. De vei asculta cu luare aminte cuvintele mele, te vei îndupleca degrabă ca să te faci prieten credinţei mele”.
A zis tiranul: „Spune-mi degrabă adevărul şi eu voi asculta cu luare aminte”. Grăit-a sfânta: „Dumnezeu este fără de moarte şi veşnic şi lucrurile Lui sunt adevărate, iar judecata Lui este sfântă şi dreaptă. Acela păzeşte în tot locul pe robii Săi cei ce vieţuiesc cu dreptate şi cu cuvioşie. Ei ruşinează pe diavolul, lepădând pe idolii cei ce se cinstesc de voi ca nişte dumnezei, apoi lucrurile cele rele ale lumii acesteia biruindu-le şi defăimând cele pământeşti, ei doresc cele cereşti şi vieţuind în curăţie, păzesc poruncile lui Dumnezeu fără prihană. Pe aceştia Dumnezeu cel Preaînalt îi păzeşte de tot răul, de vreme ce ei Îl ştiu pe El că este Unul Dumnezeu şi că nu este altul afară de Dînsul, Care S-a pogorât pe pământ şi sălăşluindu-Se întru Preasfânta şi Preacurata Fecioară - precum El singur ştie - S-a născut dintr-însa negrăit. După aceea, pe scurt, după ce a făcut multe şi preaslăvite minuni, învăţând pe oameni, a venit de bună voie la cruce şi a pătimit ca să ne mântuiască pe noi. Apoi, fiind îngropat, a înviat a treia zi şi întru slavă S-a înălţat la ceruri, de unde iarăşi va veni la sfârşitul veacurilor, să judece vii şi morţii şi să-i răsplătească fiecăruia după faptele lui. Drept aceea şi noi, urmîndu-L, ne dăm la bătăi şi la chinuri pentru Împărăţia Cerurilor, ca să nu pierim în veci, pentru că aici murim, iar acolo înviem, în viaţa cea nesfârşită”.
Auzind acestea, Evilasie a început a cunoaşte puterea cea mare a lui Dumnezeu cel viu şi umplându-se de Duhul Sfînt, se întorcea spre bine, iar pe Sfânta Muceniţă Fausta, dezlegând-o din legături, a lăsat-o liberă. Atunci, una din slugile lui, alergând la împăratul Maximian, i-a zis: „Stăpâne împărate, Evilasie a părăsit dragostea ta şi voieşte să se facă creştin; deci sârguieşte să-l răpeşti de la înşelăciunea creştinească, mai înainte de a primi creştineasca desăvârşire”.
Împăratul, mâniindu-se foarte mult, a chemat degrabă pe Maxim, eparhul său, care era foarte aspru şi fără de omenie şi jurându-i pe zeii săi, l-a trimis în Cizic, la Evilasie. Acesta, sosind mânios la Cizic l-a întrebat pe fericitul Evilasie, zicând: „Spune-mi, răule, cum ai îndrăznit a lăsa pe zeii cei mari şi a-i defăima, crezând nebuniilor creştineşti şi a te apropia de dânşii?”. Evilasie răspunse: „Mă jur pe capul meu că şi tu, de vei asculta pe fecioara Fausta, degrab vei cunoaşte pe Dumnezeul cel viu şi vei fi fericit”.
Eparhul Maxim, mâniindu-se foarte, a poruncit să-l spânzure pe lemn şi să-l bată cumplit. Fiind bătut mult, striga către Hristos Dumnezeu, zicând: „Stăpîne, Dumnezeule Atotputernice, Care ai ajutat roabei tale Fausta în toate chinurile ei şi ai arătat ochilor mei minunile Tale, izbăveşte-mă pe mine, smeritul, de acest amar şi preacumplit eparh, deoarece pe Tine Te-am dorit Doamne, pentru minunile Tale cele multe şi mari”.
După aceasta, eparhul a poruncit să ardă coastele mucenicului cu făclii aprinse. Şi când se ardea, pătimitorul a rugat pe Sfânta Fausta, care sta acolo şi privea la pătimirea lui, să se roage pentru dânsul către Domnul. Sfânta, milostivindu-se de dânsul, a început a se ruga, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, arată-Ţi darul Tău şi mă ascultă pe mine, roaba Ta, primeşte pe Evilasie în staulul turmei Tale celei cuvântătoare şi-l rânduieşte în numărul drepţilor Tăi, că bine eşti cuvântat în veci. Amin”.
Atunci eparhul a poruncit ca şi pe Sfânta Fausta s-o pună înaintea nedreptei sale judecăţi, fiindcă povăţuise pe Evilasie să se facă creştin. Şi a zis către dânsa Maxim: „Necuratule chip, cum ai îndrăznit tu să abaţi pe cinstitul slujitor Evilasie de la zeii cei mari şi să-l aduci la Dumnezeul tău?”. Sfânta Fausta răspunse: „Nădăjduiesc spre bunul şi milostivul Dumnezeul meu, Care a chemat pe Evilasie să fie fiu al adevărului şi Care şi pe tine te va chema El întru a Sa cunoştinţă şi închinăciune Dumnezeiască”. Eparhul zise: „Fausto, să nu mă socoteşti că sunt nebun ca Evilasie care te-a ascultat”. Şi îndată a poruncit s-o lege şi să-i bată piroane de fier în picioare. Făcîndu-se aceasta cu sârguinţă de către slujitori, sfânta nu simţea dureri deloc şi văzând eparhul Maxim că muceniţa nu bagă în seamă un chin ca acela, a chemat o ceată de ostaşi şi le-a poruncit să înceapă asupra ei mai mare şi mai cumplit chin.
Unul din ostaşi, al cărui nume era Claudie a zis: „Stăpîne, de voieşti s-o omori repede, apoi dă-o spre mâncare fiarelor”. Deci, îndată a poruncit eparhul să se facă aşa şi sfânta a fost dusă goală la locul acela unde era să fie mâncată de fiare.
Apoi, sloboziră la dânsa o leoaică, dar aceea, alergând, s-a închinat sfintei. Slobozind şi pe celelalte fiare, toate cădeau la picioarele ei şi se închinau. Eparhul, văzând o minune ca aceea, se miră foarte şi porunci să o lege de picioare cu o funie şi s-o târască pe pămînt, aşa goală. Atunci, sfânta a strigat către Domnul, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, acoperă făptura Ta, ca ochii celor fără de ruşine şi necuraţi să nu privească goliciunea trupului miresei Tale”. Îndată, pogorându-se un nor de sus, a acoperit pe sfânta ca şi cu o haină aleasă.
După aceasta, un alt ostaş, anume Eusebiu, a zis lui Maxim eparhul: „Va voi strălucirea ta să mi-o dea mie în stăpânire?”. Eparhul zise: „Ia-o şi chinuieşte-o cum poţi şi voieşti”. El, luând pe sfânta muceniţă, a dus-o la un fierar care, făcând o mulţime de piroane de fier lungi, i le-a bătut în cap, în frunte, în ochi, în piept, în fluierele picioarelor şi în tot trupul. Iar sfânta se ruga în sine: „Mulţumesc Doamne, Iisuse Hristoase, că Tu eşti cunoscătorul inimilor, slava şi cununa drepţilor. Învredniceşte-mă, dar şi pe mine, smerita şi nevrednica roaba Ta, ca să mă aflu în calea ce duce la limanul neviforat, iar pe Maxim, eparhul, adu-l la sfânta credinţă şi la dragostea Ta. Întăreşte-l în frica Ta şi-l rânduieşte cu cei ce te mărturisesc pe Tine, adevăratul Dumnezeu, ca toţi să Te ştie, că eşti unul Dumnezeu şi că Ţi se cuvine cinste şi slavă Dumnezeiască, în vecii vecilor. Amin”.
Eusebiu, văzând că o fecioară tânără ca ea care, fiind străpunsă cu piroanele şi sângele curgându-i, nu băga în seamă un chin ca acela - nesimţind de fel durerile - a poruncit să aducă o căldare mare şi s-o umple cu smoală şi pucioasă. Apoi, fierbând-o tare, au aruncat într-însa pe Sfânta Fausta, împreună cu Sfântul Evilasie şi au pus foc mare dedesubt. Sfinţii mucenici stând în căldarea aceea ca într-un loc verde şi răcoros, cântau şi preamăreau pe Dumnezeu.
Îndată, focul s-a stins şi căldarea s-a răcit. Atunci, Maxim eparhul, văzând credinţa şi răbdarea sfinţilor, a zis: „Dumnezeule veşnic, Cel ce ai făcut pe Evilasie a fi părtaş patimilor roabei Tale Fausta, primeşte-mă şi pe mine, ticălosul şi păcătosul şi mă rânduieşte cu aceşti doi ca şi eu, mai micul, să împlinesc numărul de trei, în chipul Sfintei Treimi. Cu adevărat Doamne Dumnezeul puterilor, arată-Ţi bunătatea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău şi fă degrab cu mine după milostivirea Ta, ca şi în mine să Te proslăveşti mai mult”.
Acestea zicînd, s-au deschis cerurile şi el a văzut pe Fiul lui Dumnezeu cu cetele sfinţilor, îngeri şi arhangheli şi cu adunările tuturor sfinţilor strălucind ca o lumină. Văzând Maxim o înfricoşată şi înspăimântătoare taină ca aceea, a strigat cu glas mare către Dumnezeu: „Doamne, primeşte-mă precum ai primit pe robul Tău Evilasie şi nu pomeni fărădelegile şi nedreptăţile mele. Iartă pe păcătosul şi nevrednicul robul Tău şi mă primeşte precum ai primit pe tâlhar, odată”.
După aceasta, îndată a alergat la căldarea în care erau Sfânta Fausta şi Sfântul Evilasie şi ridicându-şi ochii spre cer şi-a făcut semnul crucii, zicînd: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; şi eu sunt cu voi”. Atunci dezbrăcându-se de hainele sale şi iarăşi însemnându-se cu semnul crucii peste tot trupul, s-a aruncat în căldare. Atunci Sfânta şi fericita Fausta s-a umplut de mare bucurie şi veselie căci a ascultat-o Dumnezeu şi a adus şi pe Maxim la dreapta credinţă. Şi a zis: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu voieşti să piară nimeni, ci toţi să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci iată mă aflu între aceşti doi robi ai Tăi, ca o viţă de vie ce are struguri. Apoi fă treimea aceasta nedezlipită, de vreme ce ai zis, Doamne: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Astfel grăind sfânta cu veselie, s-a auzit un glas din cer zicând: „Veniţi la Mine cei osteniţi întru nevoinţă şi însărcinaţi cu pătimirile, pentru numele Meu şi vă voi odihni pe voi întru „Împărăţia Cerească”. Sfinţii, auzind acest glas, s-au umplut de negrăită bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu şi-au dat sufletele în mâinile Lui în şase zile ale lunii februarie.
Cu ale căror rugăciuni, Doamne, iertându-ne greşelile noastre, învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi, milostivirii Tale, fă-ne părtaşi vieţii celei veşnice, căci eşti binecuvântat, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh şi preamărit în veci. Amin.
Cărbuni încinși în mâna dreaptă, curaj până la capăt ‒ mucenicia Sfântului Varlaam
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro