Sfântul Nazarie s-a născut la Roma din tată evreu și din mamă creștină, al cărei nume era Perpetua, și care a primit Sfântul Botez de la Sfântul Apostol Petru. Ajungând copilul în vârstă, a cugetat mult de care credință să țină: de a tatălui, ori de a maicii sale? Și s-a hotărât să fie următor credinței sfintei sale maici, a cărei rugăciune mult i-a ajutat lui spre lumânare. Copilul a fost botezat de episcopul locului, iar când a ajuns la vârsta cea desăvârșită, s-a făcut vrednic de bunătăți desăvârșite, slujind Domnului cu tot dinadinsul nu numai pentru a sa mântuire, ci și pentru a altora, îngrijindu-se a aduce pe cei necredincioși la Hristos. Luând de la părinții săi partea de avere ce i se cuvenea, cu care îi era cu putință a face bine celor săraci, a plecat din Roma și a mers în Mediolan și acolo toată averea a întrebuințat-o bine, făcând milostenii la săraci și ajutând pe cei care pătimeau pentru Hristos. Pentru că atunci, fiind împărat Nero, era mare prigoană împotriva creștinilor și mulți, mărturisind pe Hristos, erau ținuți în lanțuri și chinuiți, iar Sfântul Nazarie, slujindu-le, îi întărea în credință și îi îmbărbăta spre nevoință.

În aceea vreme sfinții mucenici Ghervasie și Protasie au fost prinși de Anulin ighemonul și au fost aruncați în temniță. Sfântul Nazarie mergea adeseori la dânșii mângâindu-i cu vorbă sa cea bună, și i-a iubit pe ei foarte mult, pentru că i-a văzut plini de dragostea cea dumnezeiască și gata oricând cu osârdie să-și dea sufletele pentru Domnul, Cel ce S-a răstignit pentru noi pe cruce. Cu atâta dragoste s-a legat Nazarie de dânșii, încât nu voia să se despartă de ei, ci împreună cu ei voia să pătimească și să moară. Și i s-a adus veste stăpânitorului despre Nazarie că îi cercetează pe cei legați și ținuți prin temnițe și le aduce cele de trebuință și întru creștinească credință îi întărește pe ei. Pentru aceasta stăpânitorul a poruncit ca să-l prindă și, aducându-l la el pe Nazarie l-a întrebat: „Cine și de unde ești?”. Aflând că este roman de neam și creștin cu credința, l-a sfătuit să nu se lepede de zeii strămoșești pe care romanii îi cinstesc dintru începuturi cu jertfe și cu închinăciuni.

Sfântul nu numai că n-a voit să asculte sfatul lui, ci a grăit împotrivă ocărând pe mincinoșii săi zei și mărturisind că unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Atunci stăpânitorul a poruncit să fie bătut peste gură, dar el nu înceta a grăi cu îndrăzneală și a mustra păgânătatea lui. Pentru aceasta stăpânitorul cu și mai multă mânie s-a pornit împotriva lui și a poruncit ca toți să-l bată pe sfânt, apoi cu necinste l-au izgonit din cetate. Fiind izgonit, fericitul Nazarie se bucura că s-a învrednicit a lua bătăi pentru Hristos și că este izgonit pentru dreptate, căci își aducea aminte de cuvintele lui Hristos: „Fericiți veți fi când vă vor ocărîpe voi și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine”. Și mai era lui necaz că se despărțise de iubiții săi prieteni, Ghervasie și Protasie, cu care împreună dorea să moară. Această dorință a lui a împlinit-o Domnul mai pe urmă, dar până atunci i se cădea lui că în altă țară să slujească mântuirii omenești și să-i întoarcă pe mulți de la rătăcire.

În noaptea următoare i s-a arătat lui în vedenie fericită lui maică, poruncindu-i să meargă în Galia și acolo să se ostenească întru bunăvestirea lui Hristos. Sculându-se, el a mers în țara aceea după porunca maicii sale și, propovăduind pe Hristos, lumina cu lumina credinței popoarele acelea care erau în întuneric și în umbra morții.

Aflându-se într-o cetate ce se numea Melia, a luat un copil de trei ani, pe nume Chelsie, copilul unei femei credinciose și de neam bun, apoi l-a botezat și l-a crescut în dreapta credință. Și pruncul creștea cu anii și cu înțelegerea, umplându-se de dumnezeieștile daruri. Crescând în vârstă urma învățătorului său, Sfântul Nazarie, învățând de la dânsul înțelepciunea cea de sus, și punea în inima sa cuvintele cele de Dumnezeu însuflate și părinteasca Lui învățătură. Copilul era atât de înțelept întru Hristos, încât se asemăna învățătorului său, pentru că asemenea cu dânsul slujea mântuirii omenești, propovăduind pe Hristos și răbdând prigoniri și chinuri. Pentru aceasta, mai pe urmă, s-a învrednicit și de cunună cea mucenicească.

Fiind înștiințat Dionisie, stăpânitorul acelei țări, cum că Nazarie a întors multe cetăți la Hristos, a trimis îndată și l-au prins pe el și pe copilul Chelsie și bătându-i pe amândoi i-a aruncat în temniță, vrând ca a doua zi să-i supună la diferite chinuri. Iar a doua zi, femeia stăpânitorului, văzând pe Chelsie copil mic și frumos că era dus la chinuri, i-a fost milă de el și, ducându-se la bărbatul ei, l-a rugat ca să miluiască pe copil și să-l elibereze împreună cu învățătorul său Nazarie. Prin rugămintea sa fierbinte l-a îmbunat pe stăpânitor și l-a înduplecat să-i lase pe amândoi liberi.

Eliberându-i pe ei, stăpânitorul le-a zis: „Mijlocirea femeii mele vă eliberează de toate chinurile”. Iar sfinții mucenici s-au mâhnit că nu au dobândit cununa muceniciei dorită de ei și nu și-au putut sfârși chinurile, ca să se fi putut dezlega de trup și să viețuiască împreună cu Hristos.

Au plecat de acolo și au mers în cetatea Țimir și acolo, îndeletnicindu-se cu propovăduirea Sfintei Evanghelii, o mulțime de suflete au câștigat pentru Hristos. Diavolul, nesuferind să vadă acest lucru, i-a întărâtat spre mânie pe închinătorii de idoli, care s-au răzvrătit asupra Sfinților Nazarie și Chelsie, pe care i-au prins și i-au trimis la necuratul împărat Nero. Sfinții, stând înaintea împăratului, au mărturisit cu curaj pe Hristos Dumnezeu. Pentru acest lucru Nazarie a fost aruncat la pământ și călcat cu picioarele, iar pe Chelsie l-au bătut cu vergi și l-au silit să aducă idolilor jertfe, dar el cu cuvântul i-a răsturnat pe idolii lor la pământ. Apoi au fost dați fiarelor spre mâncare, dar fiarele nu i-au vătămat. Apoi au fost aruncați ân mare, iar ei au mers pe deasupra apelor precum pe pământ. Văzând acestea, slugile împărătești au crezut ân Hristos și, primind Sfântul Botez de la Nazarie, au lăsat curtea împărătească și, desprinzându-se din tulburarea lumească, slujeau lui Hristos ân liniște.

După aceasta, Sfântul Nazarie împreună cu ucenicul său Chelsie au mers iarăși în Mediolan și i-au aflat în temniță încă vii pe Sfinții Mucenici Ghervasie și Protasie. Au ânceput iarăși să propovăduiască în Mediolan și iarăși au fost prinși de Anulin stăpânitorul care i-a întrebat unde au fost până la acea vreme. Și aflând că au fost în mâinile lui Nero s-a mirat cum de au scăpat vii și sănătoși, pentru că știa că Nero, împăratul, era foarte cumplit și fără de omenie, încât ucidea fără milă nu numai pe cei vinovați, ci și pe cei nevinovați.

Stăpânitorul îl silea pe Nazarie ca să se apropie și să se închine idolilor lor, iar el nu numai că n-a voit, dar l-a și ocărât pe stăpânitor. Atunci stăpânitorul a poruncit ca să fie bătuți peste gură și, luând multe palme, Nazarie și Chelsie au fost aruncați apoi în temniță alături de Sfinții Ghervasie și Protasie. Nazarie se mângâia mult că s-a învrednicit a mai vedea pe iubiții săi prieteni, a vorbi cu ei și a răbda împreună cu ei în temniță pentru Hristos. Iar Anulin l-a înștiințat printr-o scrisoare pe Nero, împăratul, despre Nazarie. Și auzind împăratul că Nazarie este viu, s-a mâniat foarte asupra slugilor cărora le poruncise ca să-i înece pe sfinți în adâncul mării și Nero a început să-i caute pe slujitorii care i-au slobozit pe Nazarie și Chelsie, ca să-i piardă, dar nu i-a mai aflat, pentru că aceștia au fugit în lume și se dăduseră de bunăvoie în Hristos spre slujba cea prea frumoasă.

Împăratul a scris lui Anulin, stăpânitorul, ca îndată să fie omorât Nazarie. Iar Anulin, citind scrisoarea împăratului, a scos din temniță pe Sfântul Nazarie și pe Sfântul Chelsie, ucenicul lui, și a tăiat cu sabia cinstitele lor capete. Iar unul dintre credincioșii care locuiau în apropierea cetății a luat în taină sfintele lor moaște și le-a dus în casa sa. Acest om avea o fiică slăbănoagă care zăcea la pat și atunci când moaștele sfinților mucenici au fost aduse în casă, ea îndată s-a sculat din pat sănătoasă, ca și cum niciodată nu ar fi fost bolnavă și nu ar fi zăcut niciodată. Pentru aceasta, stăpânul casei, împreună cu toți ai lui s-au bucurat și au îngropat în grădină trupurile mucenicilor.

După omorârea Sfinților Mucenici Nazarie și Chelsie, în cetate a sosit Astazie, comitul, care pornise cu război împotriva moravilor. Pe acesta l-au îndemnat preoții care se închinau la idoli ca să-i ucidă pe Sfinții Ghervasie și Protasie, care rămăseseră în temniță. Ghervasie a fost scos din temniță și, fiind bătut cu vergi de plumb, s-a sfârșit, iar lui Protasie i-a fost tăiat capul de sabie și și-a sfârșit și el nevoința muceniciei. Trupurile lor au fost răpite de Filip și de fiul său și au fost îngropate în casa lor. Moaștele mucenicilor Nazarie, Chelsie, Ghervasie și Protasie, ascunse sub țărâna pământului și de nimeni știute, au stat acolo până la venirea Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului. Acesta, prin dumnezeiască descoperire, a aflat pe Ghervasie și pe Protasie în vremea împărăției lui Teodosie cel Mare, iar Nazarie și Chelsie au fost aflați în vremea împărăției lui Arcadie și a lui Onorie. Despre aflarea moaștelor lui Nazarie și Chelsie pomenește Paulin Presbiterul în cartea sa despre viața Sfântului Ambrozie astfel: „În acea vreme moaștele Sfântului Mucenic Nazarie se aflau în cetate, în grădină”.

Aceste moaște au fost aduse de Ambrozie și depuse în biserica Sfinților Apostoli.

Eu, fiind de față, am văzut sânge în mormântul în care zăceau muceniceștile moaște, ca și cum acest sânge ar fi curs de curând; capul cu părul și cu barba erau așa de neatinse, ca și cum atunci ar fi fost puse în groapă, iar fața lui era atât de luminoasă de parcă ar fi fost spălată de curând. Adevărată minune, precum Domnul a făgăduit în Evanghelie că „niciun fir de păr din capul vostru nu va pieri”. Iar sfintele lor moaște au umplut acel loc de mireasmă bună, încât covârșeau toate aromele. Apoi, ridicând moaștele mucenicești și punându-le în caretă, ne-am întors îndată cu Sfântul Ambrozie și la Sfântul Mucenic Chelsie, cel ce era pus în același loc. Și am aflat de la cel care stăpânea grădina aceea cum că de la părinți moștenise el locul acela, loc pe care părinții lui îl moșteniseră din neam în neam, căci într-însul sunt așezate mari visterii, pe care nici molima, nici rugina nu le strică, nici hoții nu le sapă și nu le pot fura".

Până aici povestește Paulin prezbiterul despre moaștele lui Nazarie și Chelsie. Cu rugăciunile sfinților Tăi, Doamne, luminează ochii sufletelor noastre, ca întru lumina Feței Tale să mergem și întru numele Tău să ne bucurăm în veci. Amin.