În Cezareea Palestinei au pătimit pentru Hristos 12 sfinţi mucenici care s-au învrednicit de darul proorocesc şi apostolesc. Ei au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, iar cel întâi, cu numărul şi cu rânduiala, era Sfântul Pamfil, presviterul acelei cetăţi. El era de neam din Beirut, deprins din tinereţe cu înţelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viaţa îmbunătăţită şi slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valent, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înţelegerea, că deşi era bătrân, totuşi ascuţit la minte, căci ştia pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credinţă, arzător cu râvnă dreptei credinţe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceştia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncaţi în temniţă, au stat într-însa doi ani, până ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

    În acea vreme, fiind izgoniţi din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos şi osândiţi în Cilicia la săparea minelor de aur, nişte tineri, fraţi după trup şi după duh, cinci cu numărul, petrecându-i din Egipt până în Cilicia, când se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrând ei pe poarta cetăţii, i-au întrebat străjerii, cine sunt şi de unde vin. Iar ei, netăinuind adevărul, au mărturisit că sunt creştini şi patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins şi i-au aruncat în temniţă ca pe nişte tâlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniţă pe sfinţii tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniţi: Pamfil, Valent şi Pavel, şi i-a pus ighemonul înaintea judecăţii sale şi a păgânului tiran Firmilian.

    Ighemonul încerca mai întâi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoşându-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dânşii, care era mai mare de ani, punându-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dânsul şi despre prietenii săi că sunt creştini. Apoi, întrebându-i despre nume, cel dintâi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil şi al cincilea Daniil. Căci, lepădând aceşti sfinţi tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli şi care li se puseseră de închinătorii lor părinţi, în locul acelora s-au numit cu nume prooroceşti, adeverind la arătare că sunt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci şi cu numele.

    Firmilian, ighemonul, neînţelegând numele celor cinci sfinţi, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moştenirea sa netrupească şi duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, având în minte cuvântul apostolului către gălăteni: "Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor". Apoi, de cuvântul cel către Evrei: "V-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu şi de Ierusalimul cel ceresc". Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul şi în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfânta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea când Adrian, păgânul împărat al Romei, a zidit în locul cetăţii celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Ţiţ, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia şi a prihănit toate locurile cele sfinte, astupând Mormântul Domnului cu pietre şi cu ţarină şi punând idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decât Elia. Aceasta o făcuse vrând să piardă de pe pământ pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgânii închinători de idoli aproape 200 de ani, până la venirea credinciosului împărat Constantin şi a maicii sale Elena.

    Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, când sfântul tânăr îi spunea despre Ierusalim, nu ştia unde şi care este acea cetate ce se numeşte Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tânăr, care se chema Ilie, să-i lege mâinile înapoi, să-l spânzure gol şi să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul şi în ce parte a pământului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creştinilor şi nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-şi arăta razele întâi.

    Astfel grăia sfântul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc şi nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînţelegând despre Ierusalimul povestit de el, credea că creştinii şi-au zidit undeva acea cetate şi voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfântul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creştinească, Ierusalimul. Neputând afla de la dânsul nimic mai mult decât numai mărturisirea numelui lui Hristos şi spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfântul tânăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

    Apoi, muncind asemenea şi pe ceilalţi tineri: Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil şi neauzind altceva de la ei decât ceea ce auzise de la cel dintâi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfântul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflând că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atâta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

    Un tânăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpânul său prin curăţia sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinţilor mucenici, a strigăt din popor: "Doresc ca trupurile sfinţilor să se îngroape în pământ". Aceasta cu mare glas strigând-o, a ieşit din mulţime şi a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetând şi aflând că este creştin, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol şi să-l bată cumplit. Şi a bătut pe sfântul tânăr Porfirie atât de mult, încât tot trupul lui s-a zdrobit de răni şi a căzut la pământ, încât se vedeau numai oasele goale şi cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stâlp sau piatră nesimţitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mânia şi cu cârpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osândit spre ardere.

    Înfigând un par şi legând pe sfânt de dânsul, a pus lemne împrejur şi le-a aprins. Dar, când l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemând în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dându-şi sfântul său suflet în mâinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca şi stăpânul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceştii cununi, căci Sfântul Pamfil cu soţii lui nu erau încă tăiaţi, când Sfântul Porfirie, sfârşindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoinţe, Hristos.

    Pe când se ardea Sfântul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaş, anume Selevchie. Acela, după sfârşitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie şi, aflându-i încă vii, tocmai când îşi cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfântului Pamfil despre sfârşitul cel mucenicesc al lui Porfirie şi s-a bucurat Sfântul Pamfil, mulţumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinţilor mucenici, care şi-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostaşii, văzând aceea şi cunoscându-l că este creştin, l-au prins şi l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie şi pe acela. Deci Sfântul Selevchie, care era din părţile Capadociei, ostaş viteaz şi vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creştinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rânduiala ostăşească şi de cinste şi fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncaţi pe uliţe şi se îngrijea de sărmani şi de săraci. În acel timp mucenicul, împărtăşindu-se cu sfinţii mucenici şi cu mărturisitorii, s-a dus bucurându-se către Stăpânul Hristos, Domnul.

    După Sfântul Selevchie s-a sârguit a se număra în ceata mucenicilor şi Sfântul Teodul, bărbat bătrân şi frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toţi pentru bătrâneţile sale, pentru că el a trăit până şi-a văzut strănepoţii săi. Acela, în taină crezând în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinţii mucenici care erau duşi la tăiere şi l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dânsul lui Hristos Dumnezeul. Văzând aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpânului său că este creştin. Întrebându-l ighemonul şi aflând adevărul, s-a mâniat şi mai mult asupra lui şi a poruncit să-l răstignească pe cruce.

    După aceasta Sfântul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca şi Sfântul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios şi îmbunătăţit dar, mergând după o unealtă în Cezareea Palestinei şi, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mâncarea câinilor, păsărilor ori fiarelor şi, bucurându-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfârşitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieţii celei nesfârşite de la Hristos. Ostaşii care pândeau de departe şi străjuiau trupurile muceniceşti, ca să nu fie furate de creştinii cei tăinuiţi, văzând pe omul acela străin, căzând pe trupurile cele lepădate şi sărutându-le, l-au cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la ighemonul lor.

    Ighemonul, după obişnuita cercetare, l-a judecat spre ardere şi l-a ars ca şi pe Sfântul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci şi apostoli, au stat cu proorocii şi cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăţie, încoronaţi cu cununile biruinţei. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzând paginii că nu se ating de trupurile acelea nici câinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia şi să le îngroape. Deci, luându-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.