Acești sfinți mucenici, Proclu și Ilarie, au fost din hotarele cetății Caliptiei, care este aproape de Ancira. Ei au fost munciți de Maxim ighemonul pe vremea împărăției lui Traian. Mai întâi a fost prins Sfântul Proclu și l-au dus la însuși împăratul, care era atunci în acele țări. El a fost pus în fiare și aruncat în temniță, iar împăratul, cercetându-l și aflându-l nesupus la porunca sa păgânească, l-a dat lui Maxim ighemonul ca să-l muncească.

Iar Maxim, șezând la judecată, a pus de față la întrebare pe legatul lui Hristos și l-a întrebat, zicând: „De ce neam ești?”. El a răspuns: „Neamul meu este al lui Hristos și nădejdea mea este Dumnezeul meu!”. Ighemonul a zis: „Mă jur pe zei, că nu te voi cruța”. Și iarăși l-a întrebat: „Știi poruncile împărătești cele puse de față pretutindeni, ca toți creștinii să aducă jertfe zeilor?”. Sfântul a răspuns: „Am auzit de poruncile celor fără de lege, pe care le-au pus multora spre sminteală, iar lor spre pierzare!”. Ighemonul a zis: „Ocărăști pe împărat și îndrăznești a huli legile lui? Au nu vezi muncile care sunt înaintea ta, ticălosule?”.

Mucenicul a răspuns: „Fă ceea ce voiești, pentru că eu nu voi jertfi zeilor tăi, nici nu mă tem de muncile care ucid trupul, dar nu și sufletul. Mai bine este a ne teme de Dumnezeu, decât de oameni!”. Ighemonul a zis: „O, omule, alege-ți una din două, ori viața, ori moartea! Iată, vezi că stă pregătit pentru tine lemnul cel de muncire și uneltele cele puse dinainte; deci așteptăm răspunsul tău, ce vei voi!”. Sfântul Proclu a răspuns: „Dacă voi vă temeți a călca porunca împăratului, ca să nu cădeți în muncile cele de puțină vreme, cu atât mai vârtos noi, creștinii, ne temem a călca porunca lui Dumnezeu, ca să nu cădem în muncile cele veșnice, pe care Dumnezeul nostru le-a pregătit celor ce se leapădă de El și se închină zeilor voștri, celor mincinoși, care, la judecata ce va să fie, se vor da la pierzarea cea nesfârșită împreună cu cei ce le jertfesc lor”. Ighemonul a zis: „Dar acum îndrăznești a ocărî și pe zeii noștri? Apoi să știi că și nevrând te voi face să mărturisești mărimea lor!”.

Mucenicul a răspuns: „Nădăjduiesc spre Dumnezeul meu că, mai înainte de a mă sili tu pe mine să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă te voi face pe tine, ca, înaintea tuturor ostașilor și a slugilor tale, și nevrând, să mărturisești pe Stăpânul meu și să scrii cu mâna ta, că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul păcătosului Proclu și nu este altul afară de El”. Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe mucenic la muncire, să-i lege de picioare o piatră grea și să-i rupă trupul cu unghii de fier. Deci, Sfântul Proclu, fiind muncit astfel, răbda cu vitejie, negrăind nimic, decât numai privea spre cer. Apoi, luându-l de la muncire, îl păzeau în legături.

După aceasta, ighemonul s-a dus în cetatea Calipta, poruncind ca și pe mucenic să-l ducă după dânsul. Deci sfântul a fost dus cu sila pe lângă caii care mergeau iute. Iar când au ajuns la jumătatea drumului, mucenicul s-a rugat cu mare glas lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu pentru Care pătimesc, fiind dus cu batjocură de ostașii aceștia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci! Tinde mâna Ta cea atotputernică, ține pe acest ighemon fără de lege și nu-l lăsa să călătorească, până ce nu va mărturisi înaintea poporului acesta că nu este alt Dumnezeu afară de Tine!”.

Astfel rugându-se el, deodată ighemonul a stat în drum ca un legat, pentru că nici caii lui nu puteau să pășească, nici el singur nu putea să se miște din loc, fiind ținut cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Incă stăteau cu el și toți ostașii, care se mirau de un lucru minunat ca acela și se osteneau mult bătând caii și schimbându-i cu alții, apoi înhămând mai mulți. Și silindu-se ei a trage careta, nimic n-au sporit, nici n-au putut să-l scoată pe ighemon din careta ce stătea nemișcată ca un munte. Atunci ighemonul a zis către cei ce erau cu dânsul: „Oare vedeți voi minunata putere vrăjitorească a creștinului acesta? Iată, nu putem păși din loc, ci mergem înapoi!”.

Deci ighemonul a trimis pe una din slugile sale, anume Ermie, la mucenic, care era înapoi departe, zicându-i: „De ce ai făcut aceasta și ne-ai oprit pe noi în mijlocul drumului cu vrăjile tale? Arătat este că, temându-te de muncile care te așteaptă în cetate, ai făcut acest meșteșug ca să nu fii dus acolo!”. Iar Sfântul Proclu a zis către sluga ighemonului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veți putea să vă mișcați din locul acela, până ce ighemonul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis lui mai înainte!”. Ermie a zis: „Chiar de ar și mărturisi ighemonul numele Dumnezeului tău, stând în mijlocul drumului, apoi tu cum vei putea să auzi sau să știi, fiind atât de departe de dânsul?”. Mucenicul a grăit: „Să scrie ighemonul mărturisirea aceasta pe o hârtie și să o trimită la mine. Și apoi în acel ceas veți pleca în drumul vostru la cetatea Calipta”. Atunci Ermie, întorcându-se, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar acela, și nevrând, a fost silit de primejdia de față și, luând o hârtie, a scris: „Mărturisesc că Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu Il cinstește, și nu este alt Dumnezeu afară de El!”. Astfel scriind ighemonul, a trimis hârtia aceea mucenicului și îndată au pornit caii și ostașii, ducându-se cu ighemonul în calea ce le stătea înaintea lor.

Și ajungând în cetatea Calipta, ighemonul a stat la judecată și punând în față pe Sfântul Proclu, i-a zis: „Toată puterea farmecelor tale ai arătat-o spre noi pe drum, iar eu aici îmi voi arăta spre tine puterea stăpânirii mele și, precum tu m-ai silit ca să mărturisesc pe Dumnezeul tău, tot așa și eu te voi sili pe tine să mărturisești pe zeii noștri și să le aduci jertfe”. Zicând acestea, a poruncit ca să aducă lumânări aprinse și să-i ardă pântecele și coastele lui. Deci atât de tare a fost ars mucenicul, încât toată carnea lui s-a topit, iar el nearătând nici un lucru de nerăbdare, tăcea răbdând ca în trup străin. Iar ighemonul a zis către dânsul: „Oare nu bagi în seamă muncile?”. Sfântul a răspuns: „Nu bag în seamă acestea, ci mă tem de cele veșnice!”. Ighemonul a zis iarăși: „Te vei supune zeilor noștri?”. Sfântul a răspuns: „Mă voi supune lui Hristos, Cel ce petrece în veci, pentru că El este nădejdea mea!”. Ighemonul a zis: „Dar voiești ca să mori rău?”. Sfântul a răspuns: „Chiar de voi muri, însă iarăși voi fi viu!”. Atunci ighemonul a poruncit ostașilor să-l scoată pe el afară din cetate și, răstignindu-l pe lemn, să-l săgeteze cu săgeți.

Și luând ostașii pe mucenic, i-au zis: „Ascultă-ne pe noi și jertfește zeilor și îndată te vor tămădui de răni doctorii cei iscusiți, apoi vei fi cinstit cu mare dregătorie”. Răbdătorul de chinuri a răspuns: „Eu dregătorie am la ceruri, cu care mă va cinsti pe mine Hristos Dumnezeul meu; iar voi să încetați de a mă înșela și faceți ceea ce vi s-a poruncit!”. Astfel vorbind ei și mergând, i-a întâmpinat pe dânșii pe drum un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate al Sfântului Proclu. Acela, alergând, s-a închinat unchiului său. Apoi, sărutându-se amândoi, Ilarie striga: „Și eu sunt creștin!”. Atunci ostașii, prinzând pe Ilarie, l-au dus în temniță, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul cel de moarte, unde l-au răstignit pe lemn și, încordându-și arcurile lor, l-au săgetat pe dânsul. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeți prin tot trupul său, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „In mâinile Tale îmi dau sufletul meu; izbăveș-te-mă, Doamne, Dumnezeul adevărului!”. Astfel, plecându-și capul, Sfântul Mucenic Proclu și-a dat duhul în 12 zile ale lunii iulie, iar credincioșii, luând în taină cinstitele lui moaște, le-au îngropat.

Iar Sfântul Ilarie, șezând în temniță, cânta: Iubite-voi, Doamne, vartutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea... și celelalte ale psalmului aceluia. Și adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului în vedenie, zicându-i: „Imbărbătează-te și te întărește, că eu sunt cu tine, fiind trimis de Dumnezeu să te întăresc!”. Iar a treia zi după sfârșitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare, iar ighemonul l-a întrebat, zicând: „Ești creștin?”. Mucenicul a răspuns: „Da, cu adevărat sunt creștin, precum și tot neamul meu a fost întru creștinătate, și toți, pe Hristos cinstindu-L, s-au sfârșit”. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe mucenic la muncire și să-l bată aspru multă vreme. Apoi l-a osândit la moarte, poruncind să-l târască ca la trei stadii afară de cetate și acolo să-i taie capul.

Iar ostașii, legând mâinile mucenicului, l-au aruncat la pământ și, legându-l de picioare cu o frânghie, l-au târât. Și fiind târât, mucenicul cânta: Temeliile Lui pe munții cei sfinți, Domnul iubește porțile Sionului mai mult decât toate sălașurile lui Iacov... Deci, trupul mucenicului, târându-se, se zdrobea, iar pământul se înroșea cu sângele lui. Iar când era ca la trei stadii de cetate, călăul și-a scos sabia și sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletul meu!”. Și i-au tăiat capul.

Sfântul Mucenic Ilarie s-a sfârșit în 15 zile ale lunii iulie, a treia zi după sfârșitul Sfântului Proclu, iar trupul lui a fost aruncat în același loc unde i s-a tăiat capul. Deci, credincioșii mergând noaptea, l-au luat și l-au îngropat cu cinste împreună cu trupul Sfântului Proclu, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.