Ochii Domnului, care privesc spre toate căile omenești și cercetează chiar și lucrurile cele tăinuite, sunt de mii și mii de ori mai luminoși decât soarele. Mai înainte de a se zidi, toate s-au știut de El. N-a știut aceasta oarecare femeie de bun neam, anume Teodora, din cetatea Alexandriei, fiindcă a ascultat pe vrăjmașul cel ce a ispitit-o și i-a zis că păcatul cel făcut în întuneric, pe care nu-l vede soarele, nu-l știe Dumnezeu. Dar când a cunoscut că nu se tăinuiește nimic înaintea lui Dumnezeu, o, cu cât de mare pocăință s-a îndreptat! Pentru că ea, viețuind cu cinste în însoțirea bărbatului său, a căzut într-o ispitire de acest fel: un oarecare om bogat, dar tânăr cu anii și cu mintea, îndemnat de diavolul, s-a rănit de frumusețea ei și în toate chipurile se sârguia să o ducă în desfrânare. Îi trimetea ei daruri mari și lucruri multe și mai mari îi făgăduia și o amăgea cu cuvintele. Dar neputând să facă ceva singur, și-a găsit o unealtă ca aceasta: s-a învoit cu o fermecătoare amăgitoare să înșele pe Teodora cea curată, povățuind-o pe ea la acel fapt de neiertat al lui. Aceea, având ajutor pe satana, a găsit vreme cu prilej și a grăit Teodorei de tânărul acela. Iar Teodora a zis: „O, de aș scăpa de omul acesta, care de multă vreme mă supără pe mine, căci de îl voi asculta pe el, apoi dacă nu alții, dar cel puțin soarele care ne luminează pe noi tot va fi martor păcatului meu înaintea lui Dumnezeu!”. Răspuns-a înșelătoarea: „După ce va apune soarele și va fi noapte întunecoasă, la un loc ascuns să faci voia tânărului și nimeni nu va ști atunci fapta voastră, nici nu va fi cineva care să mărturisească înaintea lui Dumnezeu. Pentru că noaptea cea tăcută și întunecoasă pe toate le acoperă”. Iar Teodora a zis: „O, de n-ar ști Dumnezeu păcatul cel făcut noaptea, bine ar fi!”. Răspuns-a înșelătoarea: „Așa este! Că numai păcatele pe care le luminează soarele le vede Dumnezeu, iar pe cele făcute în întuneric, cum poate să le vadă?”.

Aceste cuvinte ale amăgitoarei le-a crezut Teodora, ca o femeie tânără și neînvățată, la care s-a mai adăugat încă și diavoleasca ispitire care putea mult, fiindcă puterea diavolului este tare, iar firea și puterea noastră sunt pătimașe și slabe. Deci, s-a învoit Teodora cu sfatul vicleanului și, făcând fărădelegea în întunericul nopții, cu revărsarea luminii celei de dimineață, s-a suit lumina milostivirii celei grabnice a lui Dumnezeu peste inima ei. Căci, cunoscându-și păcatul său, se căia, își bătea fața, își rupea părul, singură se rușina de sine și singură de sine îi era scârba. Așa milostivirea lui Dumnezeu care nu voiește moartea păcătosului, pentru curăția ei cea mai dinainte a deșteptat-o pe ea spre grabnica pocăință și iertare. Pentru că Dumnezeu îndreaptă uneori asupra omului vreo cădere ca, sculându-se, să se arate mai multă osteneală, îndreptare și osârdie spre Dumnezeul Care iartă păcatele.

Deci, se tânguia Teodora de păcatul făcut și, plângând, își mângâia puțin cugetul său grăind în sine: „Nu știe Dumnezeu păcatul meu, dar, deși nu-l știe, rușine-mi este mie și durere”. Apoi străbătând printr-însa întristarea, s-a dus la o mănăstire de fecioare, la stareță, pentru cercetare, căci se cunoștea cu dânsa. Iar stareța, văzând-o mâhnită la față, a întrebat-o: „Ce mâhnire ai tu, fiica mea? Au doară ești năpăstuită de bărbat?”. Iar ea a răspuns: „Nu, stăpână! Alta este pricină de care mi s-a mâhnit inima”. Iară stareța vrând să o mângâie pe dânsa, mișcându-se de duhul lui Dumnezeu, a început a vorbi pentru folosul sufletului ei și a citi din cărți. Citind ea un cuvânt a ajuns până la textul acesta din Evanghelie: „Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case” (Matei 10, 26-27).

Aceste cuvinte ale Evangheliei auzindu-le Teodora, s-a lovit în piept, zicând: „Vai mie, ticăloasa, cum m-am înșelat, socotind că nu știe Dumnezeu de păcatul meu”. Și a început a se bate peste față, tânguindu-se și plângând. Atunci stareța a cunoscut că a avut o cădere în păcat și a început a o întreba ce i s-a întâmplat ei. Iar ea, abia putând grăi de plâns, i-a spus stareței cu tot de-amănuntul, și a căzut la picioarele ei, zicând: „Miluiește-mă, stăpâna, pe mine cea pierită, și mă povățuiește ce să fac! Oare se poate să mă mântuiesc sau sunt pierdută în veci? Oare să mai nădăjduiesc spre milă lui Dumnezeu, sau să mă deznădăjduiesc?”. Iar stareța a început a-i grăi: „N-ai făcut bine fiica mea, ascultând pe vrăjmaș. Nu ai înțeles bine pe Dumnezeu socotind că te vei tăinui înaintea Celui ce cearcă inimile și rărunchii, Care știe cugetele; chiar și cele nelucrate le văd ochii Lui și nici o noapte sau un loc ascuns și întunecos nu pot să ascundă pe cel păcătos, dinaintea ochiului Lui cel atotvăzător. N-ai făcut bine, fiica mea, căci și pe Dumnezeu L-ai mâniat și credința bărbatului nu ai păzit-o și trupul ți-ai spurcat și sufletul ți-ai vătămat. De ce nu mi-ai spus mie despre aceasta mai înainte, că eu ți-aș fi ajutat ție și te-aș fi învățat să te ferești de cursele vrăjmașului? Dar de vreme ce așa ți s-a întâmplat, de aici înainte să te îndrepți și să cazi la milostivirea lui Dumnezeu, rugându-te cu sârguință ca să-ți ierte păcatul. Să nu te deznădăjduiești fiica mea, că deși ai făcut mare păcat, însă mai mare este mila lui Dumnezeu și nu este vreun păcat care să biruiască iubirea lui de oameni; scoală-te, pocăiește-te și te vei mântui". Acestea și multe asemenea grăindu-le stareța, a sfătuit-o pe ea și a învățat-o calea pocăinței. Apoi a mângâiat-o, spunându-i de milostivirea lui Dumnezeu și de bunătatea Lui cea negrăită că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc și a-i ierta pe cei ce greșesc. Încă i-a adus aminte și de femeia păcătoasă din Evanghelie, care cu lacrimi a spălat picioarele lui Hristos și cu perii capului ei le-a șters și a câștigat de la Dumnezeu iertare de păcatele sale.

Toate cuvintele acestea primindu-le Teodora de la acea bună povățuitoare și așezându-le în inima sa, a zis: „Cred Dumnezeului meu, stăpâna, și de acum nu voi mai face un păcat ca acesta, ci și de cel făcut, pe cât voi putea, mă voi pocăi”. Și primind oarecare răcorire în inimă, s-a întors la casa sa. Și se rușina a căuta în fața bărbatului său, având mustrare în cugetul său, și se gândea în ce fel ar ruga pe Dumnezeu; și dorea să meargă în mănăstirea de fecioare, dar știa că bărbatul ei o va opri. De aceea, ca să tăinuiască de bărbatul său și de toți cunoscuții, a gândit un lucru ca acesta: ducându-se bărbatul ei de acasă la oarecare lucru, ea, seara târziu, tunzându-și părul capului s-a îmbrăcat în haine bărbătești și, punându-și nădejdea sa în Dumnezeu, s-a tăinuit de toți și a ieșit încetișor din casă și alerga degrabă ca o pasăre zburând din cursă. Și ajungând la oarecare mănăstire pustnicească care se numea Octodecat, care era departe de cetate ca la optsprezece stadii, a bătut în poartă și, portarul deschizându-i, a zis: „Fă bine, părinte și spune egumenului ca să mă primească în mănăstire, că sunt om păcătos, și vreau să mă pocăiesc de faptele mele cele rele. Că pentru aceea am venit aici, ca să spăl picioarele voastre cele sfinte și ca să slujesc vouă ziua și noaptea, la orice lucru îmi veți porunci mie”. Deci, mergând portarul, a spus egumenului, iar el a zis: „Se cade a-l ispiti pe acesta mai întâi, dacă a venit la noi fiind povățuit de Dumnezeu, deci să nu-i dai răspuns până dimineață și să nu-l lași să intre în mănăstire, până ce vom vedea dacă nu se va duce supărat. Iar dacă va răbda lângă poarta mănăstirii, așteptând milă, atunci vom cunoaște cu adevărat că a venit cu osârdie la noi să slujească lui Dumnezeu”.

Și așa a făcut portarul: n-a îngrijit de dânsa, ci a trecut-o cu vederea că pe un rob netrebnic, iar ea ședea plângând lângă poartă. Apoi a înnoptat și, iată, fiarele sălbatice treceau pe lângă dânsa - pentru că era pustiia aceea plină de fiare - însă, cu darul lui Dumnezeu, a rămas neatinsă, înarmându-se, ca și cu o pavăză, cu rugăciunea și cu sfânta cruce. Iar a doua zi ivindu-se portarul prin ferestre a văzut-o șezând lângă poartă și i-a zis: „De ce zăbovești aici omule? Nu te vom primi pe tine, căci nu ne trebuiești”. Iar ea a zis: „Chiar dacă voi muri aici, lângă poartă, nu mă voi duce până ce nu vă veți milostivi de mine și mă veți primi în mănăstire”. Atunci portarul, văzând răbdarea și smerenia ei, i-a deschis ușa și a dus-o la egumen, iar egumenul a întrebat-o de unde este, cum se numește și la ce a venit. Iar ea a zis: „Din Alexandria sunt, părinte. Numele meu este Teodor. Plin sunt de păcate și de fărădelegi. Cercetându-mi cugetul și cunoscându-mi păcatele am vrut să mă pocăiesc și am venit la sfinția voastră să mă primiți în rânduiala voastră și să mă mântuiți pe mine, păcătosul cel pierit. Deci, primește-mă pe mine, părinte, precum Domnul a primit pe tâlharul, pe vameșul și pe fiul cel desfrânat”. Atunci egumenul a început a-i arăta greutățile vieții mănăstirești și nevoința cea mare și i-a zis: „Nu le vei putea purta acestea, fiule, că te văd tânăr și crescut în desfătări lumești, iar mănăstirea noastră nu are nici o odihnă, și rânduiala noastră are viață aspră și viețuirea noastră împreună are trebuință de multă înfrânare și post. Frații noștri poartă osteneli mari în ascultări, nelăsând nici pravila bisericească, nici rugăciunea miezului nopții și Utrenia, precum și ceasurile și Vecernia și celelalte rugăciuni și închinăciuni din chilie și privegherile cele de toată noaptea, adeseori. Iar tu te-ai obișnuit cu odihna trupească și nu-ți este cu putință ca împreună cu noi toți să porți greutatea nevoinței călugărești, deși te văd că alergi cu osârdie. Mă tem însă să nu-ți schimbi mai târziu gândurile pentru că mulți oameni de multe ori încep un lucru bun cu osârdie, apoi degrabă, supărându-se, încetează de la fapta cea bună și se fac mai leneși. Deci, te sfătuiesc să te întorci în lume și Dumnezeu să-ți rânduiască mântuirea precum voiește”. Atunci Teodor, căzând la picioarele egumenului, plângând a zis: „Nu mă lepăda pe mine, părinte, de la sfântul vostru lăcaș, nu mă lipsi pe mine de îngereasca voastră împreună trăire, nu mă izgoni pe mine la lumea din care scăpând odată, ca din Egipt, iarăși la dânsa nu mă voi întoarce niciodată. Să nu te îndoiești părinte din cauza tinereții mele pentru că prin sfintele voastre rugăciuni mă voi deprinde la toată înfrânarea, și ajutându-mi Dumnezeu, voi purta toate ostenelile și orice îmi veți porunci voi face cu osârdie și cu sârguință, numai să mă primiți pe mine, cel ce voiesc să-mi plâng păcatele”.

Rugat fiind egumenul astfel, l-a primit și i-a poruncit să petreacă în toate ascultările mănăstirești. Și viețuia femeia între bărbați, în chip și cu nume bărbătesc, neștiind nimeni această taină, fără numai singur Dumnezeu. Dar cine va spune viața ei cea cu multe osteneli? Vedeau frații ostenelile ei în ascultări, răbdare în înfrânare, smerenie în supunere, dar nevoințele cele ascunse și tăinuite ale ei, rugăciunile cele de toată noaptea, suspin inimii, lacrimile, plecările genunchilor, ridicările mâinilor, numai singur Dumnezeu le vedea. Pentru că ziua și noaptea cădea la îndurările Lui și, ca femeia desfrânată, uda picioarele Domnului cu lacrimi. Mai mare era pocăința ei decât păcatul făcut, căci cu totul s-a răstignit pe crucea pătimirii, la toți s-a aruncat pe sine la picioare prin smerenie, toată voia sa a tăiat-o prin lepădarea de sine și s-a făcut înger în trup. Iar trupul ei cel mai înainte întinat, după aceea, prin ostenelile pocăinței și prin lacrimile cele fierbinți curățindu-l, s-a făcut sfânta Biserică Dumnezeiască Sfântului Duh Celui ce locuia întru dânsa.

După opt ani de viețuire aici, se făcuse lipsă de untdelemn în mănăstire și a fost trimisă sfânta în cetatea Alexandriei, cu cămilele, ca să cumpere untdelemn. Iar bărbatul ei, neștiind unde s-a dus femeia lui sau ce s-a făcut ea o căuta mult și neaflând-o, se tânguia ziua și noaptea și se ruga lui Dumnezeu cu sârguință ca să-i arate lui unde este soția sa. Într-o noapte, a văzut în vedenie pe un înger zicându-i: „Nu te întrista pentru femeia ta, că slujește lui Dumnezeu în mijlocul aleșilor Lui. Iar de voiești să o vezi, să mergi dimineață și să stai lângă biserica Sfântului Petru și acolo o vei vedea. Acela care va merge pe lângă biserică și se va închina ție este femeia ta”. Și s-a bucurat bărbatul de vedenia cea îngerească ce îi spusese despre femeia lui că urma să o vadă și a alergat de dimineață la biserica Sfântului Petru. Stând acolo, privea în dreapta și în stânga, vrând să vadă pe cea dorită. Și stând el așa, iată, fericită Teodora mergea cu cămilele. Bărbatul ei, văzând-o, n-a cunoscut-o, pentru că nu mai era cu putință s-o mai cunoască din pricina îmbrăcăminții bărbătești și pentru că se schimbase; înainte era cu față luminoasă, și acum, nu numai de post, dar de ostenelile călugărești, își întunecase podoaba ei. Iar ea, cunoscându-l pe el de departe a lăcrimat în sine și a zis: „O, amar mie, păcătoasa, că pentru păcatul cel împotriva bărbatului meu m-am lipsit de mila lui Dumnezeu”. Și mergând pe lângă dânsul, i s-a închinat zicând: „Bună să-ți fie ție, ziua, străine”. Așijderea și el i s-a închinat ei, zicând: „Să mergi sănătos, părinte”. Și așa s-au despărțit. Stând omul acela puțin acolo, s-a întors acasă mâhnit, necâștigându-și dorința, iar vedenia pe care văzuse o socotea că este înșelăciune și se rugă cu plângere, zicând: „Doamne, vezi necazul meu și auzi rugăciunea mea și spune-mi mie: oare este între vii femeia mea sau nu?! Oare pe bună cale se află, sau pe cea rea?!”. În cealaltă noapte a văzut iarăși în vedenie pe îngerul acela zicându-i: „Ce plângi, omule? Ce, n-ai văzut-o pe femeia ta ieri, precum ți-am spus ție?”. Iar el a zis: „N-am văzut-o, Doamne al meu”. Iar îngerul i-a zis: „Au nu ți-am spus ție că cela ce, trecând alăturea, se va închina ție și-ți va da bună ziua, acela este femeia ta?”. Atunci înțelegând bărbatul că și-a văzut femeia, dar n-a cunoscut-o, a mulțumit lui Dumnezeu că femeia lui este între cei vii, și slujește lui Dumnezeu și nădăjduia că și el să se mântuiască cu rugăciunile ei. Asemenea și fericită Teodora mulțumea lui Dumnezeu că și-a văzut bărbatul și că n-a cunoscut-o. Și întorcându-se la mănăstire lua aminte de mântuirea sa, postind mai întâi o zi, după aceea două, apoi trei și patru, iar uneori și săptămâna întreagă trăia nemâncând, rugându-se cu sârguință pentru iertarea păcatului său.

Aproape de mănăstirea aceea era un iezer în care trăia un crocodil care, ieșind adeseori din iezer, ucidea pe oamenii și pe dobitoacele ce le întâlnea în cale. Iar Grigorie eparhul, care era pus între anii 476-475; 476-491 de împăratul Zinon peste Alexandria, a pus străjer pe calea care mergea lângă iezer ca să nu lase pe nimeni să meargă pe cale, din cauza fiarei aceleia. Iar egumenul, vrând să știe darul lui Dumnezeu cel ce era întru Teodor, l-a chemat și i-a zis: „Frate Teodore! Îmi trebuie apă din iezer. Deci să iei vasul cel de apă și să mergi să aduci”. Iar ea, ca un bun ascultător, luând vasul, s-a dus. Străjerii i-au zis: „Să nu vii aici, părinte, la apă, că te va mânca fiară!”. Dar ea le-a zis: „Părintele meu, egumenul, m-a trimis pe mine; eu voi îndeplini porunca”. Când a mers la malul iezerului iată crocodilul a venit și a luat-o pe ea pe spatele sale și a dus-o la mijlocul iezerului, iar ea, scoțând apă, iarăși fiara a adus-o la mal. Apoi, întorcându-se, a legat pe fiară ca din acea vreme să nu mai vatăme pe nimeni și îndată fiara a murit. Străjerii, văzând acea minune, au spus egumenului și au înștiințat și în cetate pe mai marele cetății și toți au slăvit pe Dumnezeu, iar frații se minunau cum n-a vătămat fiara pe fericită și lăudau puterea ascultării.

Unii dintre frați, îndemnați fiind de diavol, pentru că nimeni nu este slobod de ispitele vrăjmașului, nu credeau ceea ce se făcuse și începură a urî, zicând: „Iată noi atâția ani am petrecut în mănăstire și nu facem semne iar acesta a venit și face minuni. Oare vrea să fie mai mare decât noi? Nu cumva cu oarecare farmece a omorât fiara aceea?”.

Altă mănăstire era la câteva stadii depărtare de mănăstirea lor, în cea mai adâncă pustie. Drept aceea, cei care o urau, scriind o scrisoare la mănăstirea aceea seara târziu, ferindu-se de egumen, au mers la chilia fericitei și i-au zis ei: „Frate Teodor, îți poruncește ție egumenul să iei scrisoarea aceasta și să o duci degrabă la mănăstirea aceea că este de trebuință”. Iar Teodora, sculându-se, a luat scrisoarea și a alergat noaptea la mănăstirea aceea. Acest lucru îl făcură zavistnicii pentru ca ea să fie mâncată de fiare pe cale, pentru că erau acolo nenumărate fiare sălbatice, încât nu putea cineva să treacă pe calea aceea noaptea, de frica lor. Zavistnicii în sine ziceau așa: „Să vedem sfântul acesta, căruia i se supun fiarele, oare se va întoarce teafăr?”.

Mergând Teodora pe cale, iată o fiară mare întâmpinând-o și închinîndu-i-se s-a întors și a mers înaintea ei, întovărășind-o pe ea până la porțile mănăstirii. Acolo a bătut în poartă și, deschizându-i portarul, a mers sfânta cu scrisoarea la egumen; iar portarul n-a închis porțile mănăstirii și a intrat fiara în mănăstire și, întâlnind pe portar umblând, l-a apucat și a început a-l mușca sfărâmându-l. Și striga portarul: „Vai, Vai ajutați-mi mie!”. Și se deșteptară toți la glasul acela, și cunoscând sfânta lucrul ce se petrecea, a alergat din chilie de la egumen la fratele pe care-l mânca fiara și apucând fiară de grumaji a izbăvit pe om din dinții ei și a zis: „De ce ai îndrăznit la chipul lui Dumnezeu și ai vrut să îl omori pe el?! Moartă să fii!”. Și îndată a căzut fiara înaintea picioarelor ei și a murit, iar pe fratele cel rănit de fiară l-a uns cu untdelemn prin chemarea numelui lui Hristos și a însemnat cu sfânta cruce hainele lui și l-a făcut sănătos și întreg. Toți văzând minunea ce se făcuse, s-au închinat fericitei și au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a supus fiarele cele sălbatice robului său Teodor.

Izbăvind cu scrisoarea din mănăstirea aceea, s-a grăbit să ajungă la locașul său foarte de dimineață și, venind, n-a spus nimănui unde a fost sau ce-a făcut. Iar dimineața au sosit niște monahi de la mănăstirea aceea unde fusese Teodor cu scrisoarea aducând oarecare daruri și au spus starețului și tuturor fraților cele ce se făcuse și s-au închinat egumenului mulțumindu-i că Teodor, ucenicul lui, a izbăvit pe portarul lor din dinții fiarei și l-a tămăduit pe el de răni iar pe fiară a omorât-o. Auzind aceasta egumenul și toți călugării s-au minunat foarte tare și, dând binecuvântare fraților celor ce veniseră a adunat egumenul pe toți călugării și i-a întrebat pe dânșii: „Cine a trimis pe fratele Teodor la mănăstirea aceea?”. Și toți s-au lepădat zicând: „Nu știm”. Apoi a întrebat egumenul pe Teodor zicând: „Cine te-a trimis, frate, în noaptea aceasta la mănăstirea aceea?”. Iar ea, vrând să tăinuiască pe răufăcătorul său, a zis egumenului: „Iartă-mă părinte! Dormitând în chilie, nu știu cine a venit poruncindu-mi mie în numele tău să duc degrabă scrisoarea la egumenul acela; și m-am dus, săvârșind ascultarea”. Pismuitorii, cunoscând atunci darul lui Dumnezeu în fericită Teodora, se căiau de răutatea lor și, căzând la dânsa, și-au cerut iertare. Iar ea, fiind fără răutate nu s-a supărat pe dânșii, nici nu a spus despre dânșii cuiva, ci se defăima pe sine ca pe o păcătoasă, nevrednică de dragostea fraților.

Odată, îndeletnicindu-se în ascultare, i s-a arătat ei diavolul zicându-i cu mânie: „Tu, spurcato, prea desfrînato! Lăsându-ți bărbatul ai venit aici ca să te înarmezi asupra mea? Mă jur pe puterea mea că îți voi săpa ție o groapă, că nu numai de călugărie, dar și de cel răstignit să te lepezi și vei fugi de la locul acesta. Și să nu socotești că eu nu sunt aici, căci nu te voi lăsa până ce nu voi întinde cursă picioarelor tale și nu te voi arunca în groapa pe care tu nu o aștepți”. Iar ea, însemnându-se cu semnul sfintei cruci, a zis: „Dumnezeu să sfarme puterea ta, diavole!”. Și diavolul s-a făcut nevăzut.

După câtăva vreme, fiind lipsă în mănăstire, iarăși a fost trimisă cu cămilele în cetate fericită Teodora ca să cumpere grâu pentru trebuința mănăstirii. Și, când își lua drumul spre cetate, egumenul i-a zis: „Fiule, de vei însera pe cale, să te abați la mănăstirea Enatului și să rămâi acolo cu cămilele”. Pentru că era pe calea aceea, aproape de cetate, o mănăstire care se cheamă Enat.

Mergând, deci, Teodora a înserat pe cale și, după porunca părintelui său, s-a abătut la mănăstirea aceea și, închinându-se egumenului aceluia ce era acolo, a cerut binecuvântare ca să odihnească cămilele în mănăstirea lor până ce se va face ziuă. Iar egumenul i-a dat ei loc în arhondaric care nu era departe de grajdul de cămile.

Era acolo o fecioară, nu tânără de ani, fiică a egumenului aceluia, care venise să se închine tatălui său și să-l vadă. Fecioara aceea văzând pe monahul cel tânăr, pe fericită Teodora, s-a îndrăgostit de la drăceasca lucrare, și a mers noaptea la Teodora care se odihnea lingă cămile și neștiind că este femeie, a început fără rușine a o ispiti și a o sili la păcat. Iar Teodora i-a zis: „Du-te de la mine, soro, că nu m-am obișnuit la lucrul acesta și am în mine și un duh rău și mă tem că să nu te ucidă pe tine”. Iar aceea, ducându-se rușinată, a aflat un alt oaspete cu care a făcut fărădelege și a zămislit în pântece. Făcându-se ziuă, Teodora s-a dus în cetate și săvârșindu-și ascultarea s-a întors la mănăstire. Și se nevoia pentru mântuirea sa. După șase luni, a fost cunoscută fecioara aceea că este îngreunată și ai săi bătând-o, întrebau cine a îngreunat-o. Iar ea, îndemnată de diavol, a dat vina asupra fericitei Teodorei zicând: „Călugărul Teodor Octodecateanul, când mergea din mănăstirea sa la cetate cu cămilele s-a odihnit în casa de oaspeți. Acela a venit la mine noaptea și mi-a făcut silă și am zămislit de la dânsul”. Auzind aceasta tatăl ei, egumenul Enatului, a trimis pe călugării săi în mănăstirea care se cheamă Octodecat ca să se certe cu egumenul acestei mănăstiri de ce călugărul său a spurcat pe fecioara lor și a îngreunat-o. Și, ducându-se călugării, s-au certat cu egumenul Octodecatului, zicându-i: „Călugărul tău, Teodor, a silit pe fecioara noastră și a îngreunat-o. Oare așa sunteți voi, călugării?”. Egumenul a chemat pe Teodora și întrebat-o: „Ce-ai făcut, frate, în mănăstirea Enatului, când ai fost acolo?”. Iar ea le-a zis: „Nimic n-am făcut, cinstite părinte”. Iar egumenul i-a zis: „Au nu auzi ce grăiesc oamenii aceștia asupra ta, spunând că pe fecioara lor ai silit-o și acum este îngreunată?”. Iar Teodora a zis: „Iartă-mă, părinte. Dumnezeu este martor că nu am făcut aceasta”. Nu voia egumenul să creadă cele ce spuneau călugării cei ce veniseră, știind pe fratele Teodor curat cu viața și sfânt, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Dar când a născut fecioara prunc, parte bărbătească, călugării Enatului au venit cu pruncul în mănăstirea Octodecatului și l-au aruncat în mijlocul mănăstirii, ocărind pe călugării cei ce locuiau acolo și zicându-le: „Hrăniți pe acesta ce l-ați născut”. Atunci egumenul, văzând pe prunc, a crezut lucrul și s-a mâhnit foarte tare asupra celei nevinovate și curate cu inima și cu trupul. Drept aceea, aducând pe frați și chemând pe Teodor l-a întrebat zicând: „Spune-ne nouă, ticălosule, de ce-ai făcut aceasta? Ai adus necinste asupra mănăstirii noastre și ocară asupra rânduielii noastre celei călugărești, netemându-te de Dumnezeu. Noi te-am avut pe tine ca pe un înger, iar tu te-ai făcut ca un diavol! Deci, spune-ne nouă lucrul tău cel fărădelege”. Iar fericită Teodora, minunându-se de năpasta aceea, tăcea negrăind nimic decât: „Iertați-mă, părinților sfinți, păcătos sunt!”. Iar ei făcând sfat au izgonit-o pe ea din mănăstire cu necinste și cu bătăi, dându-i în brațe pruncul.

O, minunată răbdare a fericitei! Pentru că putea cu un cuvânt să-și arate nevinovăția dar n-a vrut să arate această taină, că era femeie, vrând ca sub acoperământul acestui păcat străin să pătimească pentru păcatul său cel mai dinainte.

Luând pruncul, a șezut înaintea mănăstirii tânguindu-se ca Adam cel izgonit din rai. Și a făcut înaintea mănăstirii o colibă mică pentru prunc și cerând lapte la păstori, a hrănit pruncul șapte ani, în foame și în sete și în golătate, avându-și băutura din mare și răbdând gerul și zăduful, cu buruieni sălbatice hrănindu-se.

Nesuferind diavolul o răbdare ca aceasta a ei, a vrut să o înșele în chipul acesta: s-a prefăcut în chipul bărbatului ei și, intrând în colibă unde ședea ea cu pruncul, i-a zis: „Aici șezi dar, stăpâna mea ? Eu de atâția ani mă ostenesc plângând și căutându-te și tu nu te grijești de mine, stăpâna mea? Au nu știi că pentru tine mi-am lăsat tată și mamă iar tu m-ai lăsat pe mine? Cine te-a amăgit ca să vii la acest loc? Unde este culoarea feții tale? Pentru ce te-ai uscat așa? Vino, iubita mea, să mergem la casa noastră, pentru că de vei voi să-ți păzești curăția, apoi și acasă vei putea, că eu nu te voi supăra pe tine de aceasta. Adu-ți aminte de dragostea mea, stăpâna, și vino cu mine la casa noastră”.

Zicând diavolul acestea, fericită n-a cunoscut că este diavolul, ci i se părea că este cu adevărat bărbatul ei și i-a zis: „Nu-mi este cu putință să mă întorc la tine în lumea din care am fugit pentru păcatul meu. Mă tem să nu cad în alte păcate mai rele”.

Și, când și-a ridicat mâinile sale cu semnul crucii în rugăciune, îndată a pierit diavolul. Atunci fericită a cunoscut că era diavolul și a zis: „Puțin de nu m-ai înșelat pe mine, diavole”. Și se căia că s-a dat la vorbă cu diavolul. Și din acea vreme se păzea mai cu tărie de meșteșugirile drăcești. Cu toate acestea n-a încetat diavolul a se întări asupra ei, pentru că a adunat mulțime de diavoli care, închipuindu-se în felurite fiare, au năvălit asupra ei grăind ome-nește: „Să mâncăm pe desfrânata aceasta”. Iar ea, însemnându-se cu sfânta cruce, zicea: „Înconjurând m-au înconjurat și în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Și îndată piereau. După aceea diavolul, vrând să o înșele cu iubirea de argint, i-a arătat ei mulțime de aur și niște oameni adunându-l, dar și acela tot din semnul crucii s-a stins. S-a făcut apoi boier, și mergând înainte mulți călăreți treceau pe lângă coliba ei și strigau: „Trece boierul, trece boierul!”. Apoi ziseră călăreții către Teodora: „Închină-te boierului!”. Iar ea a răspuns: „Eu, unuia Dumnezeu mă închin”. Iar ei, trăgând-o din colibă sa, o duceau cu sila la începătorul întunericului, Dumnezeu dându-le voie așa a se atinge de sfânta, ca să fie ca aurul curățit în foc; o sileau ca să se închine boierului, iar ea n-a voit, zicând: „Eu Domnului Dumnezeului meu mă închin și Aceluia unuia slujesc”. Deci o bătură pe ea vrăjmașii fără de milă și, lăsând-o vie, s-au dus. Iar păstorii venind la Teodora, o aflară zăcând ca moartă și socotind că a murit, o luară de o duseră și o puseră în coliba ei și au venit în mănăstire zicând: „Călugărul vostru, Teodor, a murit. Luați deci trupul lui și-l îngropați”.

Apoi a mers egumenul cu frații în coliba ei și cunoscând că sufletul ei este într-însa a zis: „Luați-l, că este viu!”. Și s-a întors la mănăstire. Iar în miezul nopții venindu-și în fire Teodora, a început a plânge și a se bate în pieptul său zicând: „Vai mie, păcătoasei! Amar mie, celei fără de ajutor! O, cum mă pedepsește pe mine Dumnezeu pentru păcatele mele!”. Și ridicându-și mâinile spre cer, cu glas mare a strigat: „Dumnezeule milostiv! Izbăvește-mă pe mine din mâinile diavolului și uită păcatele mele”.

Iar păstorii cei ce rămâneau aproape acolo, auzind pe fericită rugându-se, s-au mirat că a înviat, pentru că o socoteau pe ea moartă, și dusă la Dumnezeu.

După aceasta, a poruncit egumenul ca să ia de la dânsa copilul în mănăstire. De acest lucru s-a bucurat fericită că a scăpat de osteneală și de grija cea pentru hrănirea pruncului. Și umbla prin pustie rătăcindu-se. Și se înnegrise trupul ei de zăduf și de frig și ochii ei se întunecaseră și petrecea cu fiarele care i se supuneau ca oile și erau blânde. Încă o dată a încercat diavolul a o ispiti; văzând-o pe ea foarte flămânda, i s-a arătat în chip de ostaș ducând într-un vas niște bucate bune și i-a zis: „Boierul cel ce te-a bătut, acum se căiește și ți-a trimis ție mâncarea aceasta rugându-se să-l ierți și să primești acesta de la dânsul”. Iar ea, cunoscând înșelăciunea cea diavolească, s-a însemnat pe sine cu sfânta cruce și a zis: „Dumnezeu să te surpe și să-ți strice meșteșugul vrăjmașule, pentru că nu mă vei putea înșela pe mine, ajutându-mi Dumnezeu”. Și din acea vreme a încetat diavolul a o mai ispiti.

Deci, săvârșindu-se șapte ani dintr-o viață aspră ca aceasta, s-au umilit călugării și au mers la egumenul zicând: „Miluiește, părinte, pe fratele Teodor că iată, și-a săvârșit pocăința pentru păcatul său. Iartă-l și-l primește în mănăstire”. Iar egumenul a răspuns: „Cu adevărat, fraților, într-aceasta noapte mi-a vestit mie Dumnezeu; iertat este păcatul fratelui Teodor. Deci, duceți-vă, căutați-l și să-l aduceți aici.

Aflând-o pe ea rătăcindu-se în pustie, o aduseră în mănăstire, și i-a zis ei egumenul: „Frate Teodore, ți-a iertat Dumnezeu păcatul pe care l-ai făcut. Deci să petreci cu noi în mănăstire și să te nevoiești, nemaiieșind de-acum nicăieri din mănăstire, ca să nu te arunce iarăși pe tine diavolul în ispită. Să-l înveți și pe fiul tău să fie râvnitor al nevoințelor tale”. Și i-a dat ei chilie, nemaiîndatorând-o la vreo slujbă mănăstirească, ca să se roage lui Dumnezeu în pace, și să se odihnească după atâtea osteneli. Și a petrecut în chilia aceea doi ani împreună cu acel presupus fiu al său, Teodor, învățându-l carte și frica lui Dumnezeu, smerenie și ascultare și alte călugărești fapte bune.

Într-un an a fost secetă mare și s-au uscat în mănăstire puțurile, chiar și iezerele au secat căci era lipsă mare de apă. Atunci a zis egumenul unor frați duhovnicești: „Nimeni altul nu va îndupleca pe Dumnezeu să ne dea nouă apă, fără numai Avva Teodor, pentru că de mare dar dumnezeiesc este plin”. Și, chemând la sine pe fericită, i-a zis egumenul: „Părinte Teodore! Să iei vasul și să ne scoți nouă apă din puț”. Și era uscat puțul, neavând nici o picătură de apă. Iar ea a zis: „Binecuvintează, părinte!”. Și a plecat la puț în care, slobozind vasul, l-a scos plin de apă curată și l-a dus la egumen, care ședea cu frații. Toți s-au minunat văzând acest lucru. Apoi merseră la puțul în care demult secase apa și privind, l-au văzut plin de apă și au slăvit pe Dumnezeu. Și a fost apa aceea din destul la toată trebuința mănăstirească, până ce s-a pogorât ploaia și a umplut de apă toate cisternele cele uscate. Iar fericită, smerită fiind cu duhul, zicea către frați: „Nu pentru mine s-a făcut aceasta, ci pentru părintele, egumenul nostru care cu credința pe care o are către Dumnezeu, m-a trimis cu neîndoire. Iar eu mi-am făcut slujba mea, nădăjduindu-mă spre rugăciunile părintelui nostru”.

Și petrecea Teodora în chilia sa rugându-se lui Dumnezeu și învățându-l pe cel din nevinovății fiu al său.

Într-o seară, luându-și pruncul înaintea tuturor, s-a închis cu dânsul în chilie și a început a-l învăța pe el. Iar egumenul, îndemnat de duh, pornindu-se, a trimis pe unii frați să asculte încetișor lângă chilie ce vorbește Teodor cu pruncul său. Iar ea, luându-și pruncul în brațe și cuprinzându-l, îl săruta pe el zicându-i: „Fiul meu iubit, vremea mea a sosit, sfârșitul meu s-a apropiat și de acum mă voi duce de la tine. Tu să nu plângi pentru mine, și să nu-ți zici: sărman sunt pentru că ai tată pe Dumnezeu, Cel ce te acoperă pe tine cu duhul Său, pe care și eu, de voi afla îndrăznire înaintea Lui, Îl voi ruga pentru tine ! Deci, să asculți cuvintele mele cele de la sfârșit și să le scrii în inima ta. Să iubești pe Dumnezeu mai mult decât toată zidirea și mai mult decât pe tine însuți. De El cu toată inima să te lipești și să nu încetezi, lăudându-l pe El și rugându-L cu gura și cu inima, cu limba și cu mintea. Pravila cea sobor-nicească niciodată să nu o lași și cu ceilalți frați să intri în biserică la întâiul ceas, la al treilea, al șaselea, la al nouălea și la Vecernie, la rugăciunea miezului nopții și la Utrenie. Și toate rugăciunile tale să le faci cu zdrobire de inimă, cu lacrimi și cu suspine. Să plângi înaintea lui Dumnezeu în toate zilele, ca să te învrednicești de veșnica mângâiere. Ascultător să fii egumenului și fraților, să te lepezi de voia ta, să o păzești nerăutatea de-acum și până la sfârșitul vieții tale. Să-ți închizi gura cu tăcere. Ferește-te ca să nu osândești pe cineva, nici să râzi de păcat străin ci, văzând pe cel greșit, roagă-te pentru dânsul lui Dumnezeu, Celui singur fără de păcat, ca să-l îndepărteze pe el și pe tine de căderile în păcate și de ispitirile vrăjmașului să te izbăvească. Să nu grăiești nici o deșertăciune, spurcăciune sau hulă; să nu iasă din gura ta vreun cuvânt ca acela de care ai avea tu să dai răspuns în ziua judecății. Să fii blând și smerit cu inima, pe toți să-i socotești drept părinți și de bine făcători, iar pe tine să te prețuiești ca fiind sub picioarele tuturor. De vei auzi că bolește cineva din părinți, să nu te lenevești a-l cerceta și a-i sluji cu osârdie, iar toată slujba care ți se poruncește să o săvârșești fără cârtire. Sărăcia și neagoniseala să le iubești ca pe o comoară de mult preț. Să-ți aduci aminte de viața mea, când m-am nevoit cu tine. Ce am agonisit în coliba mea, înaintea ogrăzii mănăstirii ?! Oare bucate, sau haine, sau vase, sau vreo comoară ?! Nimic altceva n-am agonisit, fară numai pe Dumnezeu. Pentru că ce este mai de trebuință omului decât Dumnezeu și decât dragostea Lui cea Dumnezeiască ? El este comoara noastră, bogăția, hrana și băutura, El haină și acoperământul, El sănătatea și puterea noastră, El veselia și bucuria, El nădejdea și așteptarea noastră. Pe Acesta să te ostenești să-L câștigi fiul meu, pentru că de vei câștiga pe Dumnezeu destul este ție și mai mult de El te vei veseli, decât de a fi câștigat toată lumea. Să te îngrijești să-ți păzești curăția ta; precum acum ești curat cu trupul și cu duhul, așa să fii până la sfârșit. Păzește-te, fiul meu, să nu mâhnești Duhul lui Dumnezeu Cel ce viețuiește întru tine și să nu-l gonești pe El de la tine, prin iubirea și plăcerea trupului. Înfrânează-ți mădularele tale, să nu dai odihnă și moleșire trupului tău, smerește-l pe el ca pe un catâr zbenguitor, supunându-l cu foamea, cu setea, cu slujba și cu rugăciunea până ce-ți vei pune sufletul tău înaintea lui Hristos, ca pe o mireasă curată. Încă păzește-te cu stăruință și de meșteșugirile diavolești. Trezește-te și priveghează, pentru că diavolul nu încetează, căutând să înghită pe tot cel ce slujește lui Dumnezeu. Ajutorul lui Dumnezeu să te apere pe ține împotriva lui. Fiul meu, să faci pomenire și pentru mine, ca să aflu milă la Dreptul jude-cător, care nu numai păcatele ci și dreptățile le va judeca, la care acum mă duc să stau de față”. Iar pruncul, priceput fiind, a zis: „Tată al meu, acum, te duci de la mine, lăsându-mă pe mine sărman? Ce mă voi face dar, fără de tine? Vai mie, primejduitul! Vai mie, sărmanul, că mă lipsesc de tine, părintele meu cel bun!”. Iar ea, mângâindu-l, i-a zis: „Ți-am spus să nu zici sărman, că ai pe Dumnezeu, Cel ce te păzește și se îngrijește de tine. El îți va fi ție tată și mamă, învățător și poruncitor, acoperitor și îndrumător spre mântuire”.

Apoi, s-a sculat și a început a se ruga plângând și zicând: „Dumnezeule! Cel ce știi păcatele mele și pocăința mea, Tu știi durerea inimii mele, prin care n-am încetat a plânge, pentru că te-am mâniat pe tine, Doamne. Tu știi ostenelile mele prin care mi-am smerit păcătosul trup, pentru că am îndrăznit de am făcut fărădelege și am mâhnit bunătatea Ta. Tu știi mâhnirea sufletului meu, care de când am cunoscut păcatul, n-a încetat în toată vremea a se întrista și cu amar a se tângui, că a mâniat milostivirea Ta. Acum ascultă suspinul meu, ia aminte rugăciunea mea, vezi inima mea care se topește ca ceară, cercetează rărunchii mei, vezi lacrimile mele și miluiește sufletul meu. Lasă fărădelegile mele, iartă păcatele mele, nu pomeni lucrurile mele cele rele, despre milă ta pomenește-mă, pentru bunătatea ta, Doamne. Primește pocăința mea, primește rugăciunea și tânguirea mea și primește și sufletul meu”.

Așa se ruga mult, dar nu se puteau auzi toate cele grăite în rugăciune, se auzea numai plângerea ei și lovirea în piept. Plângea împreună cu dânsa și pruncul, tânguindu-se de sărăcia sa. Și după aceea iarăși îl mângâia și iarăși se ruga. Iar la sfârșit cu bucurie a grăit: „Mulțumesc Ție, prea milostive făcătorul meu, că m-ai auzit și m-ai miluit și ai izbăvit sufletul meu din moarte și ochii mei din lacrimi”. Și grăind și alte cuvinte de mulțumire, în veselia sufletului a tăcut, pentru că și-a dat în acea vreme sufletul său cel sfânt în mâinile Domnului său. Nu s-a mai auzit decât plângerea pruncului. În acel ceas începu a toca de utrenie, iar acei ce în taină au ascultat, au mers la egumen și i-au spus toate. El, ascultându-i pe dânșii a început a grăi plângând: „Eu, fiii mei, în noaptea aceasta am adormit și am fost în vedenie. Și, iată, venind doi bărbați purtători de lumină, m-au dus la înălțimea cerului de unde a venit la mine un glas zicându-mi: „Vino și vezi bunătățile cele ce le-am gătit miresei mele, Teodora”. Și am văzut Raiul cel purtător de lumină a cărui frumusețe și podoabă nu este cu putință a o spune. Apoi, ducându-mă pe mine înlăuntru, mi-a arătat o cămară și într-însa așternut un pat de aur și îngerul stând îl păzea. Am întrebat pe cei ce mă duceau pe mine: „Cui este gătită cămara aceasta și patul?”. Și-mi ziseră mie: „Așteaptă puțin și vei vedea slava lui Dumnezeu”. Și după puțin am văzut cetele îngerilor, ale mucenicilor și ale cuvioșilor venind spre acea cămară cu cântări frumoase a căror dulceață de glas nu este cu putință a o spune. Iar în mijlocul lor am văzut o femeie foarte frumoasă, în slavă mare, pe care, ducând-o la cămară, au pus-o pe pat cântând cântări dulci. Iar eu m-am închinat cu frică acelei cinstite femei. Deci, mi-a zis mie îngerul: „Oare știi cine este acesta?”. Am răspuns eu: „Nu, Domnul meu”. Iar el mi-a zis: „Acesta este călugărul tău, Teodor, pentru că femeie era cu firea, iar bărbat cu chipul. Aceasta, în însoțire petrecând puțin, a lăsat lumea pentru Dumnezeu și s-a ostenit în mănăstirea voastră. Fiind clevetită pentru fecioară care a născut pruncul, n-a spus că nu este bărbat; ci s-a tăinuit, femeie fiind. Și ea a primit pruncul ca un firesc tată și l-a hrănit. Și, izgonită din mănăstirea voastră, a pătimit mult, mâncând buruieni și bând apă din mare, răbdând frigul și zăduful și golătatea și suferind multe supărări de la diavoli. Pentru toate acestea așa a cinstit-o pe ea milostivul Dumnezeu, pentru că a iubit-o ca pe o mireasă a Sa și moștenitoare a împărăției Sale cu toți sfinții a făcut-o. Auzind, am început a plânge, că nu am știut taina aceasta și crezând minciuna, am chinuit pe sfânta izgonind-o cu necinste pe ea din mănăstire. Și în această plângere m-am deșteptat din somn. Și acum dar, fiii mei, inima mea este plină de bucurie și de durere. Mă bucur că m-am învrednicit să văd această vedenie prea slăvită, pe care ochiul nu a văzut-o, și să aud glasurile dulcilor cântări ale sfinților, pe care urechea nu le-a auzit, dar mă doare și plâng pentru că n-am știut pe roaba lui Dumnezeu și pe mireasă Lui cea iubită, care între noi, păcătoșii, a petrecut. Și, ne-știind-o, am chinuit-o pe ea foarte multă vreme”.

După aceea, adunând egumenul pe frați, au mers la chilia fericitei și au bătut în ușă zicând: „Părinte Teodore, binecuvintează!”. Și n-a dat răspuns, pentru că se mutase la Domnul. Iar pruncul, plângând, adormise deasupra ei și abia au putut de l-au deșteptat ca să deschidă ușa. Și, intrând în chilie, au aflat-o pe ea zăcând la pământ avându-și mâinile strânse la piept și ochii închiși, iar fața strălucită cu podoabă, ca o față de înger. Înfășurând sfântul trup, egumenul a descoperit pieptul ei cel uscat de mult post și din aceasta toți s-au minunat cunoscând că era femeie și au plâns. Apoi, a poruncit egumenul să nu spună nimănui taina aceasta până ce nu se vor chema aceia ce au pus clevetirea asupra cuvioasei pentru fecioară și pentru prunc.

A trimis egumenul niște frați la egumenul Enatului, zicând: „Ne rugăm dragostei tale, părinte, să vii la noi cu frații tăi că un praznic mare este la noi astăzi și dorim ca să prăznuiești cu noi”.

A venit egumenul Enatului, luând cu sine pe călugării săi. Și îi duseră pe ei la sfântul trup al Fericitei Teodorei zicând: „Părinte, bărbatul fiicei tale a murit”. Și îi arătară lui trupul cuvioasei și i-au zis: „Au nu este acesta Teodor?”. A zis egumenul Enatului: „Acesta este cu adevărat”. Apoi întrebă pe călugării cei ce venise cu dânsul, zicându-le: „Oare-l știți pe el?”. Iar ei ziseră: „Bine-l știm. Acesta este mincinosul călugăr Teodor, cel ce a necinstit pe fecioara noastră, să-i plătească Dumnezeu după faptele lui”. Atunci, egumenul Octodecatului a descoperit pieptul ei și le-a arătat lor pieptul ei cel femeiesc și le-a zis: „Oare bărbătesc este trupul acesta? Cu adevărat, părinților, ne-am înșelat socotind că este bărbat, dar este cu firea femeie; schimbându-și numele și chipul, trăia ca un înger între noi, păcătoșii, neștiind noi taina aceasta. Și multe ispite a luat de la noi, iar acum sfârșitul ei ne-a arătat ce era și ce este. Că este dreaptă și cuvioasă și iubită lui Hristos, Dumnezeul nostru. Pentru că am văzut-o pe ea în cămara cea cerească. În slavă și în lumină mare, cu cetele îngerești și cu toți sfinții veselindu-se”.

Atunci toți cei ce stau de față s-au spăimântat, și s-au minunat de o taină mare ca aceea și s-au rușinat foarte tare cei ce o clevetiseră pe ea pentru păcatul de care nu era vinovată, și plângeau toți mult, zicând: „Amar nouă că am scârbit, multă vreme, pe roaba lui Dumnezeu”. Și căzând cu lacrimi la sfintele ei moaște, ziceau: „Iartă-ne pe noi, roaba lui Dumnezeu, că în neștiință am greșit ție”.

După aceasta, s-a arătat îngerul lui Dumnezeu egumenului mănăstirii aceleia, zicându-i: „Să iei un cal și să mergi la cetate și pe care om îl vei vedea mai întâi întâmpinându-te pe tine pe acela să-l iei și să-l aduci aici”.

A ieșit egumenul degrabă precum i se poruncise și văzând un om pe cale, înaintea lui venind, l-a întrebat pe el: „Unde mergi omule?”. Iar el a zis: „Am auzit că femeia mea a murit în mănăstire și merg ca să o caut și să o văd”. Apoi egumenul a luat pe omul acela cu sine și, punându-l pe cal, au mers la mănăstire. Și l-a dus pe el la sfântul trup al Cuvioasei pe care, văzându-l bărbatul, a început a se tângui cu amar și a se bate deasupra moaștelor ei, încât a-l mângâia nu era cu putință.

Auzind cei dimprejurul mănăstirii toate acestea, s-a adunat mulțime fără de număr de călugări cu lumânări și cu tămâie și, ridicând trupul ei cel sfânt, l-au îngropat cu cinste în mănăstirea aceea în care s-a nevoit mult. Și au făcut praznic mare multe zile, slăvind pe Hristos Dumnezeu și mărind pe acea femeie iubită Lui, pe cuvioasa Teodora. Iar bărbatul, după îngroparea ei, a cerut chilia aceea în care a viețuit femeia lui, dar mai ales mireasa lui Hristos pentru sine și acolo, călugărindu-se, s-a nevoit în post, în rugăciuni și în lacrimi, aducându-și aminte de ostenelile cuvioasei Teodora. Și nu după multă vreme, sfârșindu-se, a trecut la Domnul. Iar copilul acela, anume Teodor, pe care cuvioasa l-a avut în loc de fiu, a moștenit obiceiurile, ostenelile, nevoințele și toată viața cea îmbunătățită a acelui nevinovat tată al său, mai bine spus a maicei sale, cuvioasa Teodora, și a ajuns în atâta desăvârșire, încât, după moartea egumenului mănăstirii aceleia, a fost ales egumen de toți călugării și a fost părinte bun, povățuindu-i pe fiii săi la calea mântuirii pe care și el însuși a mers în lăcașurile cerești unde acum se sălășluiește.

Pentru rugăciunile sfinților tăi Doamne, nu ne lipsi și pe noi de cereasca Ta Împărăție. Amin.