Ermioni, Sfânta fecioară și Muceniță a lui Hristos, a fost fiica Sfântului Apostol Filip, unul din cei șapte diaconi, cel care a botezat pe famenul Kandachiei, regina etiopienilor. Acesta avea patru fiice, despre care Evanghelistul Luca, în Faptele Apostolilor, mărturisește că erau fecioare și proroceau (Faptele Apostolilor 21, 9). Dintre acestea, Ermioni și Evtihia au plecat în Asia, în căutarea Sfântului loan Teologul. Dar, neaflându-l, fiindcă Dumnezeu l-a strămutat ca pe Enoh și pe Ilie, au găsit pe ucenicul Apostolului Pavel, Petroniu, de care au și fost învățate, urmându-i virtuțile. Ermioni se ocupa cu meșteșugul doctoricesc și, de aceea, mulți veneau la ea și erau vindecați prin chemarea numelui lui Hristos.

Când împăratul Traian a mers să lupte împotriva perșilor, în trecere fiind, i-a fost dată în vileag Sfânta Ermioni, ca fiind creștină. Pentru aceea, aducând-o înaintea lui, încerca să o amăgească cu lingușiri și să o despartă de credința în Hristos, dar fiindcă n-a putut să o înduplece, a poruncit să fie lovită ceasuri întregi peste față. Mucenița, văzându-L pe Domnul nostru lisus Hristos șezând la judecată în chipul lui Petroniu, vorbindu-i și întărind-o, nesocotea loviturile și de aceea împăratul, rușinat de statornicia și neschimbarea minții ei, a lăsat-o în pace.

Plecând de acolo, Sfânta a deschis în Asia un han, unde, primind pe toți străinii, îi alina sufletește și trupește, și putea vedea oricine că acolo era slăvit Domnul în toate zilele, de către fiecare om. Dar aceasta s-a petrecut doar câtă vreme a trăit Traian.

Când a venit la împărăție Hadrian, cumnatul lui Traian, din anul 117, și a aflat cele despre Sfânta Ermioni, a trimis îndată să fie adusă și i-a zis: „Spune-mi, bătrâno, câți ani ai și din ce neam ești?”. Sfânta i-a răspuns: „Hristosul meu știe câți ani am și din ce neam sunt”. Atunci tiranul a poruncit: „Scoateți-i haina și bateți-o fără milă, spunându-i: La orice te întreabă împăratul, răspunde cuviincios”. Câtă vreme a fost bătută Sfânta, psalmii nu-i lipseau din gură, și după ce călăii au obosit bătând-o, împăratul a dat poruncă să-i fie bătute și piroane în tălpi. Dar fiindcă Sfânta, primind aceste cazne, mai mult mulțumea lui Dumnezeu, Hadrian s-a aprins de mânie și a poruncit să fie pus pe foc un cazan plin cu smoală, sulf și plumb, în care să o arunce. Dar Mucenița, căutând la cer și așteptând întărire de la Dumnezeu, s-a pecetluit cu semnul Crucii și așa a intrat în cazanul încins. Și – o, minune! – s-a stins focul chiar atunci, s-au vărsat plumbul și celelalte, iar Muceniță a rămas nevătămată. Împăratul, văzând asemenea minune, s-a înfuriat și mai tare și a poruncit să fie încins cazanul a doua oară, dar atât de mult, încât să se mistuie până și oasele Sfintei.

Împlinindu-se porunca, o vedeau pe Sfânta că stă în mijlocul cazanului, de parcă ar fi stat în răcoare. Și i-a zis tiranului: „Împărate, viu este Domnul Dumnezeu! Dacă tu, stând departe de foc, nu simți arșița cazanului, să știi că nici eu n-o simt”. Împăratul, minunându-se de acest lucru, s-a sculat de pe tron și apropiindu-se și atingând cazanul cu mâna, i s-au desprins pielea și unghiile. Atunci Sfânta Ermioni a strigat din cazan: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”. Nesăbuitul, auzindu-i cuvintele, s-a mâniat peste măsură și a poruncit să fie aprinsă o tigaie mare, până ce va scoate scântei, și să o întindă pe Sfânta dezbrăcată acolo. Când Ermioni a fost pusă pe tigaia înroșită, îngerul Domnului a împrăștiat focul de-o parte și de alta, iar pe cei aflați acolo i-a ars. Pe Sfânta însă a ținut-o în tigaie ca într-un loc cu verdeață, cântând și slăvind cu mulțumire pe Domnul.

Hadrian, văzând această minune, s-a înfricoșat și a dat poruncă să fie scoasă Mucenița din tigaie, ca nu cumva să fie și el ars de foc. Când a ieșit de acolo, Sfânta i-a zis: „Împărate, cunoaște că Domnul meu mi-a dat somn pe când eram în tigaie și am visat că mă închinam marelui zeu Heracle”. Auzind nebunul, s-a bucurat și a chemat-o să intre în templul idolesc. Intrând Sfânta și rugându-se adevăratului și iubitorului de oameni Dumnezeu, a tunat deodată din cer și împreună cu tunetul au căzut toți idolii din templu, încât, zdrobindu-se, s-au făcut pulbere. Atunci Sfânta a ieșit din templu și a zis împăratului: „Intră, o, împărate, în templu și ajută-ți dumnezeii, căci au căzut și nu se mai pot scula”. Acela, intrând și văzând zdrobirea și sfărâmarea idolilor, a poruncit să-i fie tăiat capul Sfintei afară din cetate. Luând-o așadar doi dintre călăi, Teodul și Teotim, au ieșit din cetate. Însă grăbindu-se ei să împlinească porunca și nelăsând-o să-și facă măcar o rugăciune, li s-au uscat mâinile. De aceea, căzând înaintea ei, au crezut din tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos și pe dată s-au făcut sănătoși. Rugând-o pe Sfântă să facă rugăciune și pentru ei, ca să-și dea sufletele în mâinile Domnului chiar acolo, au adormit somnul cel de veci și au primit fericitul sfârșit. Apoi a adormit întru Domnul și Sfânta, în același loc. Câțiva creștini evlavioși, luându-le cinstitele moaște, le-au înmormântat în cetatea Efesului, la loc cuviincios și de cinste, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

(Sinaxarul mare al lunii septembrie, Traducere de Sorina Munteanu și Constantin Fădur, Editura Doxologia, pp. 191-193)