Sfântul Vasile cel Mare: moștenirea unei vieți de numai 49 de ani

Pătruns de credinţa cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăseşte în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinţei este acela de a se uni şi mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul şi Sfârşitul, precum şi de a intensifica asemănarea cu El.

În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinţi, opera sa constituie şi astăzi un izvor bogat de învăţăminte folositoare, iar exemplul vieţii sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârşirii creştine.

Opera Sfântului Vasile

Pe parcursul scurtei sale vieţi, Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credinţa niceeană. Conţinutul celor patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii şi cuvântări, lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice şi corespondenţă.

Dintre lucrările sale dogmatice, cea mai cunoscută şi mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la Scriptură şi la tradiţia creştină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă referitoare la Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine structurată şi edificatoare ca ton şi substanţă. În viziunea Sfântului Vasile, Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creştinismul, ci şi prin Care crede. Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învăţăturilor greşite ale ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referinţă ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creştine, înlăturând confuziile de termeni şi logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor vremii, altfel spus, o sumă a cunoştinţelor ştiinţifice pe care le poseda marele ierarh, şi anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică şi medicină, fiind prezentate în faţa unui auditoriu creştin, pe care autorul l-a considerat, cel puţin iniţiat, atât în problemele de credinţă, cât şi în cele de ştiinţă ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale Sfântului, însă precizăm că au un conţinut teologic, spiritual şi moral deosebit de bogat.

Dintre scrisorile lui Vasile, au supravieţuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care, dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură sufletească, afecţiune. Dacă există şi semne ale unui caracter meditativ adânc înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieţii, trebuie să ne amintim că citim revelaţiile de sine ale unui om care s-a luptat permanent cu boala şi ale cărui zile erau pline de tulburări şi anxietăţi venite din afară.Cât despre trăirile sale sufleteşti, nici o descriere nu le prezintă atât de complet şi atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenţilor, având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale se întind aproape pe tot parcursul vieţii sale, din anul 357 până în 378. Cine doreşte să înţeleagă existenţa acestui episcop din secolul al IV-lea, precum şi complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori. Trebuiesc citite şi recitite mai ales pentru a cunoaşte în întregime sufletul îndurerat şi neliniştit al Sfântului Vasile, tristeţile sale, dezamăgirile sale, dar şi devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa. Perfecţiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine evidenţiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine diversitatea calităţilor care au stârnit admiraţia generaţiilor următoare.

Sfântul Vasile cel Mare a fost şi un mare iubitor al frumuseţii celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei – o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi creştinul studiind atent şi cu discernământ filosofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor şi libertatea voinţei.

Sfântul Vasile – remarcabil teolog

Ar fi incorect ca cineva să vadă în Vasile numai un administrator şi organizator ecleziastic. Printre toate sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie (Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani atât pentru conţinutul, cât şi pentru forma lor. Educaţii şi analfabeţii, creştinii şi păgânii, toţi le citeau. Grigorie nu ezită să laude influenţa lor asupra propriei gândiri, vieţi şi aspiraţii şi îl numeşte pe Vasile, maestrul stilului (Ep. 51). El şi-a însuşit prin studii îndelungate toată ştiinţa trecutului şi a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr de predici şi scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice şi liturgice. Opera sa a exercitat o influenţă puternică nu numai asupra contemporanilor, ci şi asupra Bisericii creştine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul F. Cayré consideră că „din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să fie cel mai clasic dintre Părinţii Greci” (Précis de Patrologie, 1939, p. 400).

Urmărind să instituie Crezul de la Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice ale termenului consubstanţial. A adus şi o contribuţie hotărâtoare privind învăţătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică şi prin concilierea ei cu expresia niceeană de o fiinţă. În plus, Sfântul Vasile a explicat pe larg posibilităţile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit considerabil la impunerea expresiei de o fiinţă în adevăratul ei înţeles, aducând pe cei mai mulţi dintre monarhieni şi arieni la credinţa cea adevărată. El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o fiinţă, prin completarea ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt numai nişte roluri sau măşti sau puteri fără consistenţă în ele înseşi, având ca suport (ipostas) fiinţa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real şi etern subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o fiinţă cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înţeles.

Scrierile lui au constituit baza doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la doi ani după moarteaSfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de credinţă.

Conchizând, putem spune că învăţătura Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene şi hristologice.

Unitatea Bisericii a fost una din marile lui griji

Sfântul Vasile s-a preocupat intens şi de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile şi schismele din Biserică, prin „cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, oraşele, pe particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare şi vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin” (Sf. Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43).  Problemele erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinarişti etc., care rupseseră pe mulţi episcopi ortodocşi de propria lor Biserică. Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars şi arienii au ales, pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci, un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars următoarele: „Pentru că nedreptatea s-a înmulţit pe urma răcirii dragostei (Matei 24, 12) în cei mai mulţi, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu toată adeveritatea şi sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea părţi şi în atâtea feluri (Evr., 1, 1)” (epistola 114, II).

Sfântul Vasile cel Mare – un păstor model

După moartea episcopului Eusebiu în anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea, mitropolit al Capadociei şi exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste roluri, şi-a câştigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi şi victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci şi aziluri pentru călători şi străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească de un întreg nou oraş. Grija lui pastorală pentru credincioşii săi se poate întrevedea privind modul organizării acestui complex al carităţii ce a fost numit după numele său – Vasiliada, dar şi din polemicile lui scrise şi orale pentru apărarea credinţei ortodoxe.

Citind mai ales scrisorile lui, constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă şi un ierarh învăţat, ci şi un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată  multă dragoste şi grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice şi de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu vederea nevoile pastorale ale credincioşilor, pe care îi vizita frecvent, spunându-le de fiecare dată cuvinte de învăţătură. Sfântul Vasile a început mai întâi prin a înţelege el însuşi trăirile sufleteşti ale lor şi mai apoi prin a-i sfătui şi a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar anumite situaţii, însă întotdeauna este evidenţiată printr-o anumită cumpătare.

Sf. Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii

Renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână şi sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul fiinţei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea credincioşilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor cu Dumnezeu şi cu ceilalţi semeni. Predicile sale erau cunoscute până în Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.

Patrologul francez J. Tixeront este de părere că elocinţa Sfântului Vasile era mai puţin erudită şi mai puţin strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă, mai judicioasă şi mai practică, iar discursul său, mai familiar şi mai simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însufleţită ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înţelept şi natural, savant şi înfrumuseţat, o simplitate nobilă şi delicată.

Sfântul Vasile se deosebeşte de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii ştiinţifice despre cărţile Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparaţiei, ecfrazei, ale figurilor de stil şi paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat şi nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaşti ai Antichităţii, unul care combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii şi claritatea expresiei. Şi peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu doreşte să placă ascultătorilor, ci să le atingă conştiinţele.

Organizarea monahismului de către Sf. Vasile cel Mare

După cum se ştie, tânărul Vasile a vizitat aşezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui Antonie, în 356. Puţin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuşi el însuşi o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menţionează defel pe Antonie, de aici reieşind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simţit atras de vieţuirea pustnicească. E posibil ca înclinaţia lui să fie motivată şi de faptul că şi-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea presupune viaţa în singurătate.

Dar, în acelaşi timp, avea cunoştinţă de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezenţa în Asia Mică a unor comunităţi puternice şi potenţial violente, însă neorganizate, de asceţi rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru comportamentul lor antisocial.

În jurul Sfântului Vasile cel Mare şi a fraţilor veniţi cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din apropiere şi astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obşte şi supunându-se unui singure călăuze duhovniceşti, care insufla deplină încredere, le împintenea râvna spre virtute şi pe toţi îi aducea la supunere.

Rânduielile vieţii obşteşti se aşezau prin însuşi mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în Orient pe care le potriveau situaţiilor concrete ţinând seama de nevoile locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu fraţii, sta de vorbă cu ei, discutau şi se înţelegeau, stabilind norme de urmat conforme cu învăţăturile Sfintei Scripturi şi folosind experienţa Părinţilor recunoscuţi ca trăitori după aceste învăţături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a socotit să scrie toate aceste discuţii şi cuvântări, după metoda catehetică sub formă de întrebări şi răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi şi ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul răsăritean.

Activitatea Sfântului Vasile nu s-a mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia şi la alte multe locuri ca locaş pentru asociaţiile călugăreşti.

Regulile sale monahale

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât şi pentru a-i stăpâni în situaţiile dificile, el pune bazele vieţii monahale încă de la începutul activităţii sale. Regulile sale monahale, mari şi mici, poartă totuşi amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat, caracterizându-l într-un mod admirabil: aşa cum era el de altfel, metodic, concis, înţelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului, păstrând însă aceeaşi atitudine şi de-a lungul episcopatului său pe când încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.

Ca şi Epifaniu, Vasile, acest mare arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susţinător al monahismului. Ideea lui Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de asceţi, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea tuturor, supunându-se el însuşi ascultării unui stareţ, care el însuşi ar trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei virtuţi fundamentale: sărăcia, castitatea şi obedienţa, erau formulate explicit.

Sfântul Vasile nu a redactat reguli în sensul strict al cuvântului aşa cum Occidentul este tentat să le asocieze. El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează şi astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influenţat remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox cât şi cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian, continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel Mare.

Așezământul filantropic Vasiliada

Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel Mare a fondat spitale pentru bolnavi şi victime ale bolilor contagioase, cămine pentru săraci şi aziluri pentru călători şi străini. El căuta o aplicare practică a adevărurilor de credinţă, traducându-le personal în opere de caritate pentru cei nevoiaşi şi suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa faţă de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul aşezământ filantropic pe care credincioşii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile, așezământ care cuprindea de faptinstituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice. Şi cum atunci, ca totdeauna, existau mulţi infirmi, incapabili de se mişca, dar nu lipsiţi cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit şi acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreţinerea aşezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile a trecut la acţiuni organizate pentru combaterea lipsurilor şi a foametei care s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogaţi să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la preţuri mari. Grâul adunat era apoi împărţit săracilor ameninţaţi de foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulţimile de înfometaţi adunându-se în pieţele Cezareei, unde el împărţea hrana trupească apoi treceau cu toţii la biserică unde, cu emoţie în glas, el îi sătura pe toţi, săraci şi bogaţi, cu hrana şi mai preţioasă a cuvântului lui Dumnezeu. Foarte probabil că acum va fi ţinut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă şi foamete şi Despre cuvintele Evangheliei «Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi».

Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice şi sens de universalitate şi oferind-o ca model statului roman. Această organizaţie a stimulat apoi organizaţiile creştine similare din toată lumea.

Atitudinea Sfântului faţă de educaţia şi cultura profană

Sfântul Vasile, ajuns student la Atena, şi-a dat seama că „credinţa sa nu strică deloc cultura sa clasică de care a fost străbătută copilăria sa” (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici, tânărul Vasile a petrecut probabil cel puţin cinci ani, până prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeştri ai vremii: unul era creştin şi se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân şi se numea Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică şi filosofie.

Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii şi cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm şi direct la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârşitul vieţii sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise pentru vanitate, de tinereţea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învăţăturile unei ştiinţe care a fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată (învăţătura şi trăirea creştină), şi-a desfătat pe deplin privirea şi şi-a bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credinţe şi învăţături.

Mitropolitul Cezareei, format atât la şcoala culturii antice cât şi a Bisericii creştine şi înzestrat cu o excepţională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creştini să devină oameni desăvârşiţi prin virtute şi prin cunoaşterea adevărului. Educaţia trebuie să-i formeze în aşa fel încât să-şi împlinească rostul vieţii. De aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să ştie că viaţa are un scop. Literaturii clasice greceşti, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deţinut de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaţionale. Studiul scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecţie judicioasă din operele poeţilor, istoricilor şi retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii creştini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către tineri asupra felului de a citi cu folos cărţile păgânilor, care este socotit, cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienţei sale pedagogice.Fără îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinţei, însă credinţa sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din copilărie.

Liturghia, molitvele şi rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare

Ca martor al activităţilor sale liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele s-a păstrat cel puţin în elementele sale esenţiale,în nucleul său, căci în decursul timpului a suferit unele modificări. Ca şi în cazul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul originar, de proveninţă antiohiană (siriană) şi capadociană în Liturghia noastră. Partea de la început (până la Apostol) şi cea de la sfârşit, precum şi unele cântări şi rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinţei şi Axionul, precum şi ritualul Vohodului cel mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări proprii şi mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanţ (cf. Pr.Prof. Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin).Ceea ce aparţine sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în taină de către preot (arhiereu) pentru sfinţirea Darurilor. Era în Biserica veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creştine de pretutindeni, să se adopte rugăciuni personale pentru sfinţirea Darurilor, adică anaforale redactate de către unii din marii ierarhi, care erau şi buni teologi şi liturghisitori, cunoscuţi prin pietatea ori prin cultura şi viaţa lor morală şi spirituală de înalt nivel. Ca şi alţi contemporani ai săi, Sfântul Vasile a compus şi el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică şi pentru frumuseţea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea şi generalizată în întrebuinţarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naţionale), fiind consfinţită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un «textus receptus», adică definitiv şi nemodificabil. Autenticitatea ei este destul de bine confirmată de contemporani şi de documente posterioare epocii Sfântului Vasile (Ibidem).

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului Paştelui şi în posturile sărbătorilor, ca şi la sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie), în total, de zece ori pe an.

Deci, caracteristicile ei primordiale constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuşi. Sfântul Vasile a rânduit şi Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cereşti, pentru ca orice credincios, de atunci, de după el şi acum, să poată scoate cu bucurie apa vie, duh şi viaţă din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el ne-au rămas şi frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare şi Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui şi la anumite slujbe.

Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor

Sfântul Vasile cel Mare a desfăşurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat şi de situaţia creştinilor care se aflau în ţinuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca şi de creştinii goţi, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi şi în sudul Moldovei.

Creştinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel Mare, în legături directe cu creştinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum şi cu creştinii mai depărtaţi de nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaştem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relaţii de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea amintită „prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era creştin”.Este bine cunoscută corespondenţa arhiepiscopului de Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, şi cu Biserica din Sciţia pentru a fi trimise în Asia Mică moaştele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goţi în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.

Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoţi şi mulţi prieteni, care se aflau în cele mai bune relaţii cu familia Sfântului Vasile cel Mare şi cu prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda şi prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal şi de situaţia creştinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).

Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam şi trăia în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 137).

Moaştele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători şi istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înţelegem scrisorile 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulţumeşte arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaştele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulţumeşte în două scrisori 164 şi 165, prietenului şi compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroşi.

În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel Mare au influenţat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca şi pe alte căi, astfel că viaţa monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunţat caracter vasilian.

Alături de cinstirea cultică şi folclorică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulţi români etc., poporul român l-a preamărit pe marele ierarh în colindele sale, creaţii născute din textul Scripturii şi din sufletul cald şi nobil al poporului român.

Chemarea la Domnul a Sfântului Vasile

Pătruns de credinţa cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăseşte în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinţei este acela de a se uni şi mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul şi Sfârşitul, precum şi de a intensifica asemănarea cu El. Şi iată că întâlnirea şi unirea lui cu Dumnezeu în viaţa veşnică a survenit repede, la nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă şi chinuit de boală – Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecţiune severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -,  Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul la 1 ianuarie 379.

Prin viaţa şi lucrările sale, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul Bisericii. El a exercitat o puternică şi permanentă influenţă asupra gândirii şi vieţii creştine vreme de peste 16 secole.

De la același autor

Ultimele din categorie