Citim prin ziare sau prin internet despre nenumăratele agresiuni al adresa creştinilor. Fraţi de-ai noştri întru Hristos sunt ucişi, torturaţi, persecutaţi sau intimidaţi peste tot în lume. Oameni care locuiesc în unele zone de mii de ani, pecetluiţi cu Crucea lui Hristos, botezaţi în numele Preasfintei Treimi, au ajuns ţinte în lumi în care odinioară Crucea se înălţa cu măreţie, amintind de glasul din cer auzit de Sfântul Împărat Constantin: „În acest semn vei învinge”. Membri practicanţi ai rugăciunii, aparţinând celei mai importante – ca număr de credincioşi, valoare a umanităţii şi multe alte criterii – religii a umanităţii, devin minoritari, suferă enorm pentru dreptul de a trăi, aşteaptă din zi în zi ca leviatanul violenţei iraţionale să-i smulgă din locurile unde strămoşii lor de aproape două milenii au zidit Biserici, au clădit civilizaţie şi au primit pe cei de alte religii, să le fie vecini şi prieteni.

China, Orientul apropiat sau mijlociu, Africa de Nord, sunt doar câteva dintre zonele unde a fi creştin poate fi sinonim cu aşteptarea morţii năpraznice şi violente. Şi asta nu pentru hoardele de turişti amatori de fotografii digitale cu nemiluita, a căror curiozitate cotrobăie acerb prin cotloanele cele mai abstruse, ci pentru oamenii locului, minoritari de obicei, stabiliţi acolo, respectând ca şi creştini normele fundamentale ale convieţuirii sociale date, supunându-se autorităţii omeneşti, dar crezând în stăpânirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat.

Occidentul a obosit în căutarea locurilor unde creştinii devin tot mai puţini, din lipsă de aer spiritual, decimaţi de molime ascunse oricărui creier de cercetător, murind în locurile unde s-au născut. Analizarea atentă a cauzelor, contextelor, prioritizarea excesivă, tonele de hârtie cu formule previzibile, toate acestea nu rezolvă nimic pentru oamenii care suferă şi mor în tăcere, pentru numele de creştin. Vocaţia de mucenic nu este nicidecum o paradigmă a istoriei creştinătăţii, ci actualitatea ei cea mai efectivă pentru mulţi dintre creştini. Moartea tiranică, martirică a celor botezaţi a ieşit de mult din sinaxare şi este cheia înţelegerii istoriei în prezent, cu toate durerile ei ascunse, cu neputinţă pentru oameni de vindecat.

Şi ne întrebăm: de ce toate naţiunile, religiile, sistemele politice sau sociale, îşi apără cu obstinaţie crezurile şi membrii lor, iar creştinătatea se rezumă doar la rugăminţi? Uniunea Europeană şi Statele Unite au devenit blocuri impenetrabile pentru orice nenorocit al soartei de a se fi născut în afara lor sau în zone unde mărturisirea numelui lui Hristos semnifică teroare, umilinţă, sărăcie, moarte. Alte religii şi-au radicalizat extremele, au pornit la eradicarea alterităţii, au proclamat de veacuri moartea diversităţii şi o aplică veros. Sistemele politice civilizate au eliminat menţiunile despre originea creştină a Europei, care a devenit astfel, din punct de vedere conceptual, o fiinţă extraterestră, cu o moralitate necunoscută (de fapt profund creştină), respirând valori absconse, fără fundament, cu neputinţă de apărat (iubirea, mila, iertarea, ajutorarea celor slabi, toleranţa, pe scurt valorile lui Hristos, care este scos din ecuaţie), absurde sau măcar curioase pentru legionarul roman sau chiar pentru filosoful grec. Gânditorii hominizi decretează delirant sfârştul creştinismului, epoca post-creştină et caetera.

În faţa acestei realităţi, am înţeles că niciodată nu poate fi comandat sau elaborat un jihad creştin. Creştinătatea este tocmai religia Celui cea a fost omorât pentru a dărui nemurire tuturor. Creştinismul este religia Crucii împărtăşite cosmic întregii umanităţi prin Înviere. Religia treimică este credinţa atât de mare în viaţa veşnică, încât suferă prigonire aici, cu certitudinea dreptăţii iubitoare a Treimii. Inchiziţia a fost doar o malformaţie datorată politizării excesive a cultului roman, transformării lui într-un imperiu cu resorturi de putere pământească. Cruciadele au fost un eşec ideatic pentru că goana după Dumnezeu s-a transformat în goana după pământ şi aur. Creştinul este omul care moare, înviind întru Dumnezeu. El nu ucide decât păcatul din sine. El strigă tăcut, suferind violenţa şi moartea, că adevărata lume nu e aici, ci în Hristos.

Adevărata credinţă nu îţi păstrează casa neatinsă de buldozere, nu te înstăpâneşte în vreo funcţie politică, nu te transformă în majoritate zdrobitoare, nu elimină pe cei ce nu cred în ea, nu omoară pentru conformitate ideologică sau pentru bani. Religia cea adevărată este religia care îţi dăruieşte nemurire, unirea cu Dumnezeu, învierea veşnică, urcuşul din slavă în slavă spre luminile Treimii.