Boala şi suferinţa, realităţi care pecetluiesc viața noastră pământească, nu îşi au obârșia în Dumnezeu. Înțeleptul Solomon zice că: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii”. La fel, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul”. Cu toate aceasta observăm că Mântuitorul Hristos a acordat o atenție specială celor loviți de boli sufletești și trupești, săvârșind de atâtea ori Taina Sfântului Maslu, coborând mila și ajutorul Său peste suferințele neputincioșilor pe care i-a întâlnit sau care L-au căutat cu neostoită dorință de a primi dezlegare suferințelor. Samarineanul cel milostiv  nu a pregetat să le împlinească dorințele alinându-le obida, iar prin aceasta nouă ne-a oferit pildă neîndoilenică despre înţelesul creştin al vindecării. Aplecându-se cu dragoste asupra naturii umane căzute, supusă bolii şi stricăciunii, Domnul Hristos a pornit de la vindecarea trupului, având ca țintă tămăduirea sufletului, căzut din legătura cu Dumnezeu, nevolnic să se ridice prin propriile sforțări. În SfinteleEvanghelii aflăm mulțime de oameni  suferinzi care își plâng boala și necazurile. Orbi, muți, şchiopi, posedaţi, stăpâniți de patima iubirii de arginți, suferinzi datorită unor grave conjurații ale vieții sentimentale, bolnavi de necredință precum și de multe alte afecțiuni fizice și sufletești,  au fost tămăduiți de Marele Taumaturg.

Dumnezeieștile Scripturi ni-l înfăţişează pe Hristos, ca pe un medic iscusit stând de vorbă cu bolnavii, mângâindu-le suferințele, consultându-i şi vindecându-i. Bunăoară din cuprinsul evangheliarelor aflăm că o fericită benefiaciară a milei nesfârșite a Mântuitorului nostru a fost soacra Sfântului Petru care, după ce a fost tămâduită „s-a sculat și slujea Lui” (Matei 8,15). O altă femeie, de data aceasta gârbovă, s-a bucurat de mila Cerescului Doctor care și-a pus mâinile asupra ei și ea îndată s-a îndreptat  și slăvea pe Dumnezeu.( Luca 13, 13). La fel a procedat și orbul din Ierihon care după ce Domnul i-a dat vederea a început a slăvi pe Dumnezeu (Luca 19, 43), dar și cel ce fusese izbăvit de demon ( Marcu 5, 20) a procedat așijderea.

Învățăm din aceste pilde evanghelice că o imediată și directă consecință a vindecării trebuie să fie slăvirea lui Dumnezeu. De altfel însăși Taina Sfântului Maslu aminteşte des despre slăvirea lui Dumnezeu din partea bolnavului: „dăruieşte tămăduire ca să Te proslăvească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea ta…, dăruişte-i lui tămăduire sufletului şi trupului, ca să mărească puterea ta cea dumnezeiască…, să te proslăvească pe tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta…, ridică-i ca să-Ţi cânte Ţie şi să Te mărească neîncetat…, dăruieşte-l pe dânsul întreg şi sănătos Bisericii Tale, bineplăcându-Ţi Ţie şi făcând voia Ta… , ridicându-l cu mâna ta cea tare, să-ţi slujească Ţie cu toată mulţumirea.” Sunt câteva exemple alese din textele rugăciunilor Tainei Maslului, precum și din canonul sfântului sacrament.

Anul acesta fiind închinat Tainei Sfântului Maslu și îngrijirii bolnavilor reprezintă un binecuvântat prilej de a se poposi mai stăruitor asupra tainei iubirii lui Dumnezeu vindecătoare. Se oficiază rânduiala slujbei în soboare mari, se publică cărți, studii despre istoricul și înțelesul tainei eleoungerii, se organizează simpozioane, conferințe cu acest subiect lucruri atât de trebuincioase pentru conștientizarea tuturor despre folosul  rugăciunilor, care trebuie să devină respirația celor bolnavi, dar și a celor ce voiesc să nu se îmbolnăvească. Adăugăm la binevenitele învățăminte și pe aceasta desprinsă, după cum am văzut, din Sfintele Evanghelii: slăvirea lui Dumnezeu după ce ne-am împărtășit din  nesfârșita Sa milă.

În clipe grele, când simțim mai grea piatra de pe ușa sufletului nostru, alergăm la Biserică, poate ca la un ultim sprijin. Dăm năvală în fața icoanei Mântuitorului sau a Preabunei Sale Maici mărturisindu-ne durerile trupești și sufletești, idealurile frânte, cliepele tulburi ale fragilei noastre existențe. De multe ori, preocupați să nu uităm ceva din lista dorințelor pe care le-am vrea împlinite, uităm să împărtășim Cerescului Părinte și bucuriile, vindecările, reușitele vieții noastre, mulțumindu-I pentru îndurare. Participăm la Sfântul Maslu cu nădejde de mai bine, cu necurmată dorință de a ne recăpăta sănătatea sufletului sau a trupului. Dar oare după ce am primit darul ceresc mai avem timp să-L Slăvim pe Dumenezeu, să-I mulțumim, să-I slujim Lui, așa după cum ne învață paginile Cărții sfinte? Să ne amintim de dojana Domnului Hristos făcută celor 9 leproși tămăduiți care au uitat să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu și să nu ne asemănăm lor. Mulțumindu-i Preamilostivului Părinte pentru binefacerile Sale arătate și nearătate ce ni le-a dăruit să nu uităm că vindecarea trupească nu este ultimul obiectiv al vieţii. Când trupul nu mai poate fi lecuit să salvăm măcar sufletul. Boala cea mai profundă a sufletului este păcatul, despărţirea de Dumnezeu. Păcatul este o cădere din comuniunea cu Dumnezeu, iar vindecările sunt semnul prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în lume, germenele vindecării de păcat. Credinţa în tămăduirea dăruită de Dumnezeu vizează mântuirea, lucrând aici, în sănătate şi boală, pentru Veșnicie.