Unei femei din cele de neam bun și nobile, pe nume Zoe, i-a venit o durere acută în părțile de jos care o apăsa și o zvârcolea atât de intens, încât în fiecare zi din ele curgeau râuri de sânge. Era al cincilea an de când femeia pătimea atât de greu și nu se găsea nicăieri un loc al bolii ei, și orice meșteșug al medicilor era vădit că, deși aplica în fiecare zi multe metode, nu reușea absolut nimic, astfel că își pierduse cu totul speranța de viață pentru cea care zăcea bolnavă. Și n-ar fi durat deja atât de mult timp, pentru că trupul îi era atât de epuizat, dacă n-ar fi avut un corp robust și puternic și poftă de mâncare, din care firea, înzdrăvenindu-se, se opunea marelui război al bolii. Dar cu timpul a fost învinsă, fiind epuizată de lungimea timpului, și începând de atunci a stat la pat aproape nemișcată doi ani de zile, pe lângă cei cinci dinainte.

Iar întrucât faima minunilor marelui Grigorie se înălța zilnic în chip strălucit, atât a celor săvârșite în chip uimitor la aceia [din Castoria], cât și în marele Tesalonic, când bolnava a aflat de cele ce se spuneau și-a căutat cu credință refugiul la puterea dumnezeiască lucrătoare în acela și, chemând pe preoții Bisericii [Iacov 5, 14] potrivit cuvintelor dumnezeiești, mai întâi pune să se facă în comun sfânta rugăciune a untdelemnului, la sfârșitul căreia pune să se facă rugăciunea și cererea pentru ea către dumnezeiescul Grigorie. Și celebrându-se aceasta de preoți după obicei, pentru că nu se putea ridica și cânta cele dumnezeiești împreună cu cei ce se rugau și cântau pentru ea, întrucât era țintuită la pat și nu se putea mișca, de aici l-a rugat fierbinte pe sfântul și a cerut cu credință harul și ajutorul său. Și – o, uimitoarele Tale lucruri și minuni, Hristoase! – ea, care de atâta timp avea trupul epuizat și era paralizată și aproape nemișcată, nu după o zi, nu după o oră, ci îndată, pe când aceia încă se rugau și cântau, s-a sculat dintr-odată din pat în văzul tuturor, tare și sănătoasă la trup, nemaiavând în ea aproape nicio urmă a acelei îndelungate suferințe și stări maladive, încât minunea i-a uimit pe cei ce o vedeau și ascultau și nu era cu nimic mai prejos decât cea săvârșită de Hristos Însuși odinioară în chip supranatural cu paraliticul, fie cu cel din Capernaum [Matei 8, 5], fie cu cel de la scăldătoarea oilor [Ioan 5, 2], afară de faptul că acolo i-a ridicat El însuși, iar aici pe bolnavă a ridicat-o la fel de neașteptat din pat și din suferința îndelungată prin Grigorie, ucenicul și prietenul Său.

De aceea, cei mai iubiți de Dumnezeu și de vază dintre cei de acolo [din Castoria], și mai ales cei care slujeau ca preoți, adunându-se la un loc au ridicat o icoană sfântă lui Grigorie, cum am spus deja, prăznuiau o sărbătoare strălucită a tot norodul în ziua săvârșirii lui din viață și s-au grăbit să ridice un lăcaș strălucitului ucenic al lui Hristos, fără a mai aștepta mari sinoade și voturi comune ca să-l proclame sfânt, la care se adaugă și timp, și zăbavă, și nepăsare, și multe alte lucruri omenești, ci s-au mulțumit frumos cu votul și proclamarea de sus și cu strălucita și neîndoielnica vedere și încredințare a realităților.

(Sfântul Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice — Viața — Slujba. Scrieri I, editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 632-634)