Vohodul Vecerniei este marcat, în rânduiala de astăzi a oficierii slujbei, de ieşirea preotului cu cădelniţa şi intrarea sa în altar, cunoscută şi sub numele de intrarea mică, moment în care se citeşte sau se cântă imnul „Lumină lină”, unul din cele mai vechi imne de inspiraţie creştină, intrat în cult, după unii istorici, încă din secolele II sau III.

În primele secole ale creştinismului, acest imn se cânta în momentul în care apărea pe cer luminătorul nopţii (luna), iar în biserici se aprindea sfeşnicul cu lumina menită să răspândească întunericul ce se lăsa o dată cu venirea serii. Acest act liturgic îşi are originea în cultul mozaic (al evreilor) unde, la rugăciunea de sfinţire a serii, exista ritul aprinderii şi aşezării sfeşnicului cu lumini, în faţa căruia arhiereul aprindea tămâie şi o lăsa să ardă toată noaptea „înaintea Domnului”.

Acest rit a trecut cu uşurinţă în viaţa religioasă a primilor creştini, dat fiind faptul că majoritatea erau foşti evrei, convertiţi acum, el căpătând o nouă semnificaţie, cu caracter creştin : lumina „lină” a sfeşnicului aprins seara le aducea aminte despre „Cuvântul care era lumina cea adevărată şi Care, venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan, I, 19). Despre obiceiul aprinderii sfeşnicului la adunările de seară din primele patru secole creştine avem mărturii de la Părinţi şi Scriitori bisericeşti precum Tertulian, Sfântul Grigorie de Nisa, Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Ieronim. Din descrierile lor aflăm că nimic nu era fixat, ci exista ca temă predominantă exprimarea mulţumirii pentru lumina naturală a zilei şi pentru cea spirituală, adusă de Mântuitorul.

În a doua jumătate a secolului IV se fixează o rânduială a slujbei de seară, cu ritul originar şi central al aprinderii luminilor, cu rugăciuni, cântări de imne şi psalmi (antifoane).