Astfel, tot omul dacă-şi taie voia lui înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, va avea totdeauna pace în sufletul său, dar cel ce vrea să-şi facă voia sa, nu va avea pace niciodată.

Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu îndură cu uşurinţă orice întristare şi orice boală, pentru că, bolnav fiind, el se roagă şi vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea. Ştii că sunt păcătos şi neputincios. Ajută-mă să îndur totul şi să-Ţi mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul alină boala şi sufletul simte ajutorul dumnezeiesc şi stă înaintea lui Dumnezeu bucuros şi mulţumitor.

Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, spune-ţi: „Domnul vede inima mea, şi dacă El este pretutindeni, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul începe să murmure şi spune: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa... aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă posteşte şi se roagă mult.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.76)