Omul care crede cu adevărat că poruncile evanghelice ne-au fost date de Unicul Adevăratul Dumnezeu, atrage în această credință toate puterile necesare pentru a trăi o viață asemenea lui Hristos. Credinciosul nu-și permite să se apropie de cuvântul Domnului într-un duh critic, ci, din contră, el însuși se supune judecății acestui cuvânt. În acest duh, el se va recunoaște drept păcătos și își va plânge starea sa dezastruoasă. Dacă el nu trăiește stări de căință pentru păcatele sale, acesta este semnul că n-a ajuns încă la viziunea modelului după care omul a fost creat încă înainte de alcătuirea lumii. Oricine arată o  pocăință reală și profundă nu va căuta contemplații sublime: el este pe de-a-ntregul absorbit de lupta contra păcatului, de lupta contra patimilor. Atunci când se va fi eliberat de patimi, fie doar și parțial, orizonturi duhovnicești scăldate în Lumină și a căror existență nici măcar nu o bănuia până atunci se vor descoperi în mod firesc și fără constrângere ochilor săi; mintea și inima sa fi-vor învăluite de dragostea dumnezeiască. Atunci natura noastră, rănită prin cădere, se reînnoiște, și înaintea noastră se întredeschid porțile veșniciei.

Calea care duce la adevărata contemplație trece prin pocăință. Atât timp cât vom fi stăpâniți de întunericul mândriei - mândrie care se opune lui Dumnezeu, Luminii pe care întunericul n-a cuprins-o, nu vom intra în veșnicie. Această patimă este extraordinar de subtilă și, prin noi înșine, nu suntem în măsură să-i descoperim prezența înlăuntrul nostru până la capăt. De aici se naște rugăciunea noastră fierbinte: „Greşalele cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă și de ale străinilor cruță pre robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare. Şi vor fi întru bună plăcere cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele înaintea Ta pururea; Doamne, Ajutorul meu şi Izbăvitorul meu” (Psalmul 18, 13-15).

Nimeni dintre noi, nici unul dintre fiii lui Adam nu își vede în mod clar păcatele. Doar dacă suntem luminați de Lumina dumnezeiască ne slobozim de legătura teribilă a acestor lanțuri. Dar dacă încă nu am ajuns aici, ne este de folos să strigăm cu lacrimi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul!

(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)