– Tată, vreau să vorbim.

Puștiul, intrat în bucătărie fără să se descalțe, îl privește pe taică-său în ochi, frontal și puțin de sus. Este în clasa a XII-a și a împlinit deja 18 ani. Îl privește de sus pentru că este mai înalt.

– Ce s-a întâmplat?

– Vreau să vorbim.

Se uită la taică-său direct, de aproape, încercând să-i surprindă și cea mai mică tresărire de pe chip. Pare că dorește să-l provoace.

– Păi, vorbește.

– Am furat o mașină.

– Ai furat o mașină!?

– Da. Am furat o mașină, am făcut câteva ture cu ea prin oraș și am izbit-o de un stâlp.

– Cum să furi o mașină!? Și unde-i mașina?

– Este în fața casei.

– Cum, măi, băiete? Vino să vedem.

Au coborât amândoi treptele frumoase din fața clădirii. Locuiesc într-o casă mare și elegantă, construită cu gust și cu mulți bani. Tatăl a deschis portița și, într-adevăr, în fața casei sta parcat un BMV roșu, aproape nou. Mașina scumpă, oprită pur și simplu în fața porții, bloca străduța.

– De ce-ai făcut asta?

– Ca să vorbim.

* * *

Tatăl mi-a povestit cele de mai sus zâmbind încurcat. Îl cunosc de mulți ani și știu că este un om ocupat, care stă puțin pe acasă, care lucrează și călătorește mult.

– Știi cât m-a costat convorbirea cu fiu-meu, m-a întrebat?

– Cât?

– 5.000 de euro. Cu ocazia asta mi-am adus aminte că, pe când băiatul era prin clasa a V-a, a VI-a, l-am întrebat ce-ar vrea să devină când va fi să fie mare. Și știți ce mi-a răspuns?

– Nu știu.

– Mi-a spus că nu știe ce o să devină dar, oricum, nu ceea ce sunt eu.

– Păi de ce spui asta, măi, băiete?

– Spun asta pentru că toți colegii mei au un tată cu care stau de vorbă, numai eu nu am cu cine vorbi. Tatăl meu nu are timp, este prea ocupat, este prea important, este tot timpul plecat.

– Cam dur, am observat eu.

– Dur, dar adevărat. Dar gata, am hotărât să-mi rezerv câteva ore pe săptămână pentru copii.