Să rezistăm ispitei de a le face viaţa uşoară. Tot mai des citesc articole sau îi aud pe părinţi plângându-se că astăzi copiii sunt slab pregătiţi să facă faţă provocărilor normale ale vieţii de adult. Uneori, critica îi vizează pe părinţi referindu-se la faptul că sunt prea preocupaţi de copiii lor sau că îi iubesc prea mult. De fapt, părinţii nu sunt suficient de preocupaţi de felul în care trebuie să-i ajute cu adevărat pe copiii lor să se pregătească pentru viaţă. Este uşor să credem că, dacă le facem viaţa mai uşoară, suntem nişte părinţi iubitori. Însă, dacă îi scutim de lupte, îi scutim de învăţare. Ceea ce nu este nici un gest de iubire, nici de folos.

E nevoie pentru copii să se lupte ei înşişi, dar nu de unii singuri.

Copiii sunt, adeseori, mult mai capabili decât îi consideră părinţii lor. Cred că se întâmplă aşa pentru că îi vedem cum uneori greşesc sau iau decizii proaste. Se mai întâmplă, dar nu înseamnă că ei nu pot lua şi decizii bune în anumite ocazii. Uneori sunt situaţii, ca de pildă moartea părinţilor în timpul războaielor sau emigrarea în altă ţară, care îi silesc pe copii să-şi asume mari răspunderi.

Am auzit toţi istorii despre copii de imigranţi care au venit în Statele Unite fără să aibă mai nimic. Când aceşti copii cresc mari şi se întâmplă să devină oameni de afaceri de succes, ei încearcă să le ofere propriilor copii tot ce şi-ar dori să fi avut ei înşişi, inclusiv o viață uşoară. Rezultatul este că au copii „leneşi, lipsiţi de motivaţie, incompetenţi şi incapabili să aprecieze ce au”, după cum mi s-a plâns un tată imigrant.

- Când eram de vârsta lui, eu nu făceam sport şi nici nu aveam maşina mea. Conduceam un restaurant.

Ceea ce le scapă acestor adulţi este că tocmai aceste greutăţi prin care au trecut i-au făcut capabili să izbândească. Din nefericire, mulţi dintre ei au trecut prin aceste greutăţi de unii singuri. A fi de unul singur într-o luptă este ceva ce lasă amintiri dureroase. Dacă vrem să creştem copii disciplinaţi şi motivaţi, trebuie să le permitem să aibă experienţa directă a greutăţilor şi luptelor fireşti în viaţă. Dacă ne iubim copiii, le suntem alături în aceste lupte. Copiii au nevoie de lupte pentru a deveni robuşti. Însă, nu au nevoie să treacă prin aceste experienţe de unii singuri.

Dacă noi ne temem să îi vedem luptându-se, ei vor învăţa să se teamă de luptă.

Părinţii citesc cărţi despre creşterea copiilor şi vorbesc cu „experţi” în creşterea copiilor cu nădejdea că acest lucru va înlătura luptele cu care se confruntă copiii. Este un lucru imposibil, indiferent ce-ţi va spune orice carte sau orice specialist. Un adevărat specialist în creşterea copiilor vă va învăţa cum să răspundeţi adecvat la aceste lupte. De fapt, cei mai buni specialişti în creşterea copiilor înţeleg că aceştia au nevoie să fie lăsaţi să se lupte şi să înveţe.

A învăţa cum să fii un părinte bun constă în a învăţa cum să răspunzi adecvat la luptele copiilor, nu cum să le înlături.

Să respectăm limitele pe care chiar noi le-am stabilit şi să fim atenţi la propriile noastre lupte.

Deşi ar trebui să învăţăm cum să răspundem în mod adecvat în loc să reacţionăm impulsiv, nu este cazul să pretindem că suntem superpărinţi sau că acest lucru este uşor. Este greu să creşti copii. Este greu să îi trezeşti, să te asiguri că au mâncat, că s-au îmbrăcat, să-i scoţi afară, să-i speli şi să-i pregăteşti de culcare. Este greu să ai de-a face cu văicăreala şi lamentările legate de sarcinile care le revin. Nu este cazul să ignorăm propriile noastre lupte, ci să ni le ducem, ocupându-ne de noi pe măsură ce învăţăm să ne ocupăm de copiii noştri.

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 138-140)

Îți mai recomandăm și: Nu-i putem feri pe copii de căderi, dar îi putem învăța să se ridice și să meargă mai departe (I)