Complexitatea vieţii religioase (bisericeşti, în special a Ortodoxiei româneşti) nu poate fi percepută decât negativ, atunci când se încearcă transformarea ei, printr-un instrument literar, în noapte existenţială. Tatiana Niculescu Bran, în romanul Nopţile Patriarhului reuşeşte acest lucru printr-o schelălăială literară, exterioară Eclesiei, pentru prima dată alăturată celorlalte genuri (liric, epic, dramatic) pe care încearcă să le împletească şi reuşind aceasta într-un mod cenuşiu. Documentarea autoarei pare strict ziaristică. Cei care au citit presa care a însoţit plecarea patriarhului Teoctist la ceruri şi citesc acum Nopţile Patriarhului au senzaţia unui patinaj lectural plin de hapuri şi hopuri. Neavizaţii se împiedică la tot rândul în otrava lecturii. Este vorba despre relatarea ultimelor trei nopţi ale Patriarhului înaintea operaţiei care avea să-i aducă sfârşitul. Conştiinţa Patriarhului devine ştiinţa nopţii (răului) în viziunea autoarei şi a desfrâului spiritual în gustul cititorilor (parafrazându-l pe Lev Tolstoi putem spune că adevăratul desfrâu constă în faptul că ne lepădăm de orice raporturi morale faţă de Biserica în care şi fizic ne-am născut - Sonata Kreutzer).

Numai Dumnezeu ştie câte metanii a făcut Patriarhul în viaţa lui, câte rugăciuni şi lacrimi a vărsat pentru păcatele lui şi ale poporului. Poate şi aceste metanii, rugăciuni şi lacrimi ne-au scăpat de noaptea comunistă. Patriarhul nu se ruga cu frică de moarte, el se ruga cu frica de Dumnezeu, aceasta fiind urgisirea răului, mândriei şi obrăzniciei, cea care lungeşte zilele omului (Pilde 10, 27). De la rugăciunea Doamne, miluieşte-mă, rostită de Patriarh, după relatarea autoarei ca strigătul unui naufragiat de pe o insulă pustie (p. 55) ajungem parcă la un plagiat după Nicolae Velimirovici: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri ... Tată, Părinte Sfânt şi iubitor, îţi mulţumesc pentru mila Ta cea mare şi Te rog să mă ajuţi să păstrez Biserica pe drumul slujirii Tale ... eu, păcătosul, robul Tău, Te-am părăsit şi nu Te-am iubit cu vrednicie, dar Tu mă cunoşti şi mă iubeşti, m-ai scăpat de la moarte şi m-ai potopit cu daruri. Ajută-mă! Tată, ajută-mă! Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-mă! (p. 91-92)

            Am căutat trei răspunsuri pe care această carte le-ar putea da cititorului. N-am găsit niciunul din cauză că:

a) religia nu este modă decât, eventual, pentru cei dinafara ei. Ne este foarte greu să înţelegem credinţa ca stare, curăţenia scrisului care atrage, ca un magnet, lumina;ne este foarte uşor să ne lăsăm robiţi de răutatea lecturii care atrage, în acelaşi fel, întunericul. Uităm că Luminătorul trupului este sufletul, poate nu avem suflet;

b) viaţa, chiar a unui Patriarh, nu poate fi citită noaptea; viaţa omului nu poate fi citită cu cheia religioasă decât prin credinţă, dragoste şi nădejde. Nu doar haina îl face pe om ci mai alescredinţa îl face pe om. Este greu să deconstruim relaţia cu Dumnezeu prin refuz şi să pretindem apoi că o putem construi prin participare, nu fiecum, ci liberi, cu bucurie, păstrându-ne credinţa curată;

c) reforma morală în Biserică nu se face prin astfel de cărţi, chiar dacă sunt întâlnite aici unele adevăruri dureroase, cititorii pot fi corupţi printr-o astfel de lectură.

Sfântul Apostol Ioan menţionează porunca Mântuitorului: Umblaţi cât aveţi Lumină ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii (Ioan 12, 35-36).

Mi-amintesc de o proză scurtă a lui Vasile Andru, Operaţie pe cord deschis, în care un chirurg, doctorul Zissu, fost ocnaş, îi face o astfel de intervenţie chirurgicală fostului său torţionar, generalul securist Trocaru, salvându-i viaţa. Mărturisirea chirurgului Stoenescu, cel care avea să-l opereze pe Patriarh, este de prisos: în faţa unui om de 90 de ani mă simt mai în largul meu. În calitate de chirurg, vreau să spun. Sunt mai liber, în sensul că responsabilitatea este mult mai mică decât în cazul unui om de 30 de ani (p. 184). Chirurgul Stoenescu era ...cu fizica, iar medicul care i-a făcut anestezie Patriarhului era penticostal (p. 187).

Cititorii se pot întreba pe bună dreptate, Tatiana Niculescu Bran cu cine a fost când a scris acest roman?

Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr (Sf. Ap. Pavel, Efeseni 5, 8-9).

Răspunsul autoarei Tatiana Niculescu Bran este aşteptat. El se va putea numi... Zilele Patriarhului.