Porțile școlilor s-au redeschis astăzi pentru a primi cu neastâmpăr alte și alte ghiozdane, pline până la refuz de emoții, de vise și povești ispititoare cu noi începuturi. Poveștile (se) înnoiesc, emoțiile sunt altele de fiecare dată, dar până la urmă, a început școala, iar noi ne regăsim scotocind de zor prin sertarul cu amintiri... Prima zi de școală e mereu aparte, frumoasă dar, invariabil, cu mult prea scurtă pentru toată intensitatea trăirilor cu care e garnisită. E un nou început. Șansa pentru toți învățăceii zilei (mai mici, mai mari, fiecare după a sa vârstă), de a face mai bine, de a reuși ce nu au putut până acum, de a lua note mai mari, de a scrie mai frumos, mai bine, mai....

Odată părăsit statutul de elevi, rămânem cu o dulce nostalgie a începutului de toamnă, a începutului de școală, a gustului de nou - toate enigmatic înglobate în acest simbolic și sfredelitor „15 septembrie”. În școala vieții și-n cea a sufletului însă - cele două școli la care am primit cu toții, fără deosebire și fără drept de refuz, biletul de înscriere - suntem perpetuu învățăcei și fiecare zi are și puțin din emoția acestui „15 septembrie”: culoarea unui nou început, și cu fiecare nouă dată, o șansă de a fi mai buni.

O școală a sufletului, frecventată zi cu zi și clipă cu clipă, în care exercițiile ar trebui să urmeze logica seninătății și a bucuriei, a smereniei și a iertării, a iubirii și a credinței, toate pentru a putea trece prin examenul cel mai dificil: proba sufletulului care a învățat a zâmbi fără riduri. Ridurile sufletului sunt cele care urâțesc și schimonosesc cu adevărat chipul de OM, și asta pentru că în răutate, în patimi și nevrednicii, sufletul nu mai primește Lumină, uită de Iertare și se rătăcește de Iubire. Studiul e personal și continuu - doar prin sârguință (dusă în unele momente până la jertfă) și totală implicare, anii reușesc să nu alunece în deșartă risipire.

Ani de-a rândul, purtăm cu revoltă, în și prin noi, vinovății tăcute, regrete nemărturisite, doruri neîmpăcate, explicații istovite de prea multe și mărunte supărări. Toate pentru că, uneori, uităm că oricât de neprietenoase, oricât de grele și de amare ar fi încercările și poverile năvălite peste noi la un moment dat, de-a lungul și de-a latul acestui perpetuu început, dincolo de suferința sau iminenta revoltă a ciocnirii cu ele, marea șansă pe care cu toții o avem rămâne aceea de a alege să rămânem cu un rest de folos, cu un rest de linișt(ir)e și împăcare. Nicio greutate, nicio suferință nu e o clipă de zădărnicie. De noi depinde până la un punct ca toate acele zecimale de nefericire, reieșite, aparent absurd, la finalul unei ecuații de viață, să le însumăm cu dibăcie, pentru ca la final să le transformăm într-un întreg de mântuire.

Fiecare examen ce ne iese în cale, fiecare schimbare din viața noastră - toate sunt ca treptele unei scări. Nu trebuie să te grăbești să iei liftul, dar nici să rămâi încremenit, pradă temerilor și angoaselor, sau pur și simplu de dragul inerției, pe o treaptă. Fiecare nouă treaptă te așteaptă să îi înfrunți urcșul, să îi simți textura, să îi aprofundezi sensurile, pentru ca mai apoi, lin să te poți desprinde de ea, pentru a trece mai departe, pentru a evolua. Nu e neapărat greu, e nevoie doar de puțină atenție, de ceva mai multă răbdare și de încredere. Încredere în Tatăl cel bun ce pe toate le veghează și le are în grija-I nemăsurată, încredere în sine, în multitudinea de resurse interioare pe care Dumnezeu le-a sădit cu prea mare bunătate și care așteaptă să fie descoperite și înmulțite, încrederea în toți cei dragi ce ne sunt aproape, susținându-ne necondiționat în tot și toate.

Să nu uităm de-a lungul acestui lung și provocator drum, de lucrurile cu adevărat importante, de valorile care rămân mereu pavăză în fața căderilor. Să nu uităm de demnitate și curaj, de bunătate și iubire, de curăție și răbdare! Să nu uităm că în credință putem găsi putere și pe Dumnezeu veghind cu infinită dragoste asupra noastră. Cu câtă siguranță liniște vom putea continua „exercițiile”, știindu-L și simțindu-L atât de aproape! Pe toate să le însoțim cu inocența copilului de altădată, și cu ea să înnobilăm trări, emoții, sentimente. Vor căpăta astfel și mai multă intensitate, și mai multă valoare. Iar în timp se va așterne peste toate (poate) și darul și harul înțelepciunii...

Tu cum ți-ai petrecut „15 septembrie”  al zilei de astăzi?