„Biserica Română nu e deasupra neamului, ci se contopeşte firesc şi armonios cu neamul pe care îl slujeşte, îl sfinţeşte, în limba, spiritul şi sufletul său” (Grigorie Leu, Episcop de Huși)

Comemorarea, la 1 martie 2019, a împlinirii a 70 de ani de la trecerea la cele veșnice a Episcopului Grigorie Leu, este o datorie și o binecuvântare în același timp. Datoria este să ne amintim de înaintașii noştri, după spusele Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7). Iar binecuvântarea vine din întâlnirea cu cel pomenit prin rugăciune, dar şi prin evocările care se fac cu acest prilej, spre a întări și încuraja pe cei care au nevoie de sfat şi povăţuire duhovnicească. Prin activitatea sa jertfelnică a dat speranță celor aflați în suferință, pentru că el însuși a trecut prin multe suferințe.

Prin comemorarea trecutului Mântuitorului Hristos, noi recunoaştem că Cel comemorat este viu, că El se sălăşluieşte întru noi. „Nu poate exista recunoştinţă fără memorial (amintire), nici amintire fără cunoaşterea celui comemorat”. Prin pomenirea pe nume a unei persoane noi ne amintim de aceasta, adică ne-o aducem în memorie, o facem să fie vie în mintea şi inima noastră, precum şi în rugăciunea noastră. „Pomenirea pe nume este începutul comuniunii cu persoana pomenită, ca o necesitate implicată în natura persoanei”.

Grigore Leu s-a născut la data de 2 mai 1881 în satul Țuțcani, Comuna Mălușteni, din fostul județ (Covurlui)[1] Vaslui, într-o familie cu multe generații de slujitori ai bisericii. Tatăl său era preotul Costache Leu, iar mama sa se numea Sultana[2]. Au fost opt frați, tatăl păstorind pe credincioșii din Țuțcani timp de 50 de ani. Duhul slujirii și jertfelniciei le-a moștenit din familie, unde a văzut cultivându-se virtuți creștine, precum și dragostea de neam și țară, virtuți și idealuri de la care nu va abdica, plătind cu propria sa viață, fiind jertfit pe altarul credinței neamului românesc.

Ajunge elev la Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman unde a urmat cursul inferior, urmând la Iași și București susținând examenul de absolvire în anul 1902[3]. Obține o bursă pentru a studia la Kiev pentru perioada 1902-1903, dar din cauza rătăcirii actelor pierde această șansă[4]. Din cauza modestă pecuniară a părinților, este nevoit a se angaja „cântăreț bisericesc” la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Galați și funcționar la cancelaria protopopiatului. În 1904 se căsătorește cu Lucreția, fiica preotului Dimitrie Ganea și este hirotonit pe seama parohiei Oancea. După doar 6 ani rămâne văduv și pleacă la București unde își continuă și finalizează studiile teologice la Facultatea de Teologie București.

Un capitol aparte din viața lui îl constituie perioada primului razboi mondial, când și-a adus o remarcabilă contribuție prin activitatea de preot militar. „Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-1919”, realizat de Gheorghe Nicolescu, în care preotul Marius Guguci insistă să luăm aminte la aceste documente vii, atestă comportamentul preotului pe front: Sunt exemple care pe mine m-au cutremurat. Despre un preot militar, comandantul său spunea aşa:

„Când a ajuns părintele la noi, tot regimentul era adventist. La sfârşitul frontului, toţi erau creștin-ortodocşi. Doar datorită purtării de grijă, prin propovăduirea şi prin exemplul personal al preotului. Deci, fără să facă propagandă. Doar prin exemplul vieţii sale. Despre părintele Gheorghe Leu, în Primul Război Mondial, spunea comandantul lui că este exemplu de preot desăvârşit, de care Mântuitorul Iisus Hristos ar fi mândru”[5] (La tunderea în monahism la data de 18 decembrie 1924 primește numele Grigorie).

Într-un astfel de context a fost mobilizat, la 14 august 1916 în calitate de confesor militar la formațiile sanitare apoi la Regimentul 53/63 Infanterie[6]. A luptat la Oituz, Turtucaia, Mărăști și Mărășești. A fost demobilizat la 1 martie 1918 și rechemat sub arme la 15 aprilie ca urmare a cererii sale, deservind în regimentul 32 Infanterie până în luna iulie, fiind demobilizat definitiv[7]. Pe timpul primului război mondial preotul Leu a fost confesor militar si protopop, ocupându-se cu organizarea serviciului religios în armată. La sfarșitul războiului cu ajutorul lui Miron Cristea și a mitropolitului Pimen Georgescu, transforma un spital militar în școala de Teologie, unde pregătește pe tinerii preoți pentru „România Mare”.

Demobilizarea și întoarcerea la „slujba Altarului”, a însemnat reluarea muncii sale pastorale și didactice cu conștiința datoriei împlinite și a speranței că jertfele tuturor, soldați, preoți, vor contribui la întregirea neamului prin marele act național ce se prefigura. A fost un exemplu pentru alți preoți misionari, la înălțimea chemarii sale. Grija de mângâiere, întărirea și entuziasmarea sanitarilor și suferinzilor îl preocupa. Nu a dat înapoi de la contactul cu cei bolnavi, chiar în fața pericolului de contaminare. Urmare a activității sale pe front, a fost decorat cu medalia „Coroana României în grad de cavaler”. A fost preotul care a răspuns așteptărilor timpului tragic pe care l-a trăit, fiind alături de ostași și sădind în conștiința lor nădejdea pentru viitorul neamului, asemenea învierii cu cea a poporului.[8] Datorită capacității sale organizatorice și pedagogice a fost numit directorul al „Seminarului de la  Ismail” (1918-1924)[9].

Datorită vredniciei sale a fost ales arhiereu în ședința „Sfântului Sinod”, la data de 19 noiembrie 1924, confirmat prin decretul regal nr. 4023 din 13 decembrie 1924 cu titlul de „Grigorie Botoșeneanul, Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei” (1924-1936), unde își ia în serios misiunea fiind un analist atent al problemelor sociale, afirmând că „Ignorarea bisericii din anumite sectoare ale activității caritabile face parte dintr-o politică vrăjmașă progresului românesc”[10]. Timp de 12 ani cât a fost Vicar la Mitropolie, trecând peste divergențele de ordin administrativ cu mitropolitul Pimen Georgescu, a rămas statornic în convingerile sale spre o mai profundă trăire duhovnicească și activitate filantropică, aprig luptător împotriva sectarismului.

Colegiul Electoral din 28-30 aprilie 1936 l-a ales pe Grigorie Leu ca Episcop al Argeșului (1936-1940)[11]. Impresionant este cuvântul rostit la intronizare: „…Această cârjă simbolizează pentru mine și stăpânirea pământească, dar mai ales sprijin în purtarea crucii, pusă pe umerii mei neputincioși, cu răspunderea dregătoriei bisericești ce mi s-a încredințat. Cu ea voi urca cărările munților, voi coborî culmile dealurilor și voi străbate intinsul șesurilor, căutând oaia cea pierdută din staulul Bisericii și al Patriei”[12].

Problemele ce le avea de rezolvat la Argeș erau multiple, disciplina preoților, misiunea contra sectelor, susținerea școlilor teologice, pastorația și administrația, naveta preoților, dezbinarea dintre preoți pe motive politice etc. Poziția sa fermă față de politică, politicieni și preoții implicați în asemenea jocuri la care se adaugă disputa dintre Episcop și regele Carol al II-lea ce a solicitat „scoaterea Catredalei din Curtea de Argeș din circuitul patrimonial al bisericii și numirea ei „necropolă regală”, va duce la profunda nemulțumire a episcopului Grigore Leu. Cei patru ani petrecuți la Argeș au fost poate prea puțini pentru pentru a sprijini și îndrepta în bine situația eparhiei.

În fața celor două alternative de retragere la Mânăstirea Turnu și numirea ca episcop la Episcopia Hușilor (1940-1949), Episcopul Grigorie Leu a considerat că „Dumnezeu a hotărât să mă întorc de unde am plecat, mă supun despărțindu-mă cu durere de cei pe care i-am păstorit patru ani de zile”[13]. Frământările politice din acea vreme face să fie primit cu ostilitate din partea unora, dar rămâne ferm convins că „Oriunde trăiește un suflet curat acolo este un altar al lui Dumnezeu”. Starornic în credință, cuvânt și faptă intră în conflict deschis cu autoritățile comuniste. Desfășoară o amplă misiune pastoral misionară și filantropică în perioada celui de-al II-lea război mondial, după încercarea asaltului de eliberare a românilor din 1941, făcând următorul îndemn:

„Să nu așteptați să vedeți lacrimile curgând la poartă și ușa credincioșilor, ca să cercetați personal nevoile credincioșilor ce-i păstoriți, în primul rând să-i mângâiați iar apoi să-i ajutați, numai așa uniți în suflet și simțire păstor cu păstoriți vom face graniță și vom zice – pe aici nu se trece”[14]. 

În 1941 în fruntea unui sobor de 12 preoți cutreieră ținutul Basarabiei pânâ la Tiraspol, vizitând toate zonele românești, încurajând, ajutând, slujind și învățând, căutând refacerea morală a românilor basarabeni. Acțiunea este repetată în 1942, cu un număr de 16 preoți până la Odessa. Schimbarea dramatică a cursului celui de-al II-lea Război Mondial cu data de 2 februarie 1943 când au capitulat armatele germane începe o a doua evacuare a populației peste Prut. Pune la dispoziția celor refugiați palatul episcopal cu chiliile aferente și azilul de bătrâni, neîncetând a crede în puterea trecătoare a comunismului. Când i s-a propus să evacueze zona episcopiei să plece la Timișoara a răspuns „numai dacă toți credincioși pot fi evacuați, iar dacă nu, unde-i turma acolo va fi și păstorul”. În pastoralele trimise parohiilor și toate cuvântările ocazionale permanent și cu tărie nu înceta să lupte împotriva comunismului și ideologia acesteia ridicându-se împotriva cotelor și colectivizării, deființării mânăstirilor și scoaterea religiei din școli.

Și-a plămădit viața la sânul Bisericii Ortodoxe iar greutățile prin care a trecut l-au oțelit. Contextul în care a fost numit episcop de Huși era destul de ostil, privind apărarea unității de credință datorită ideologiei ateiste ce se prefigura tot mai mult în România și acțiunile legionare ce activau în jurul Hușilor, fiind un oponent al acestora. „Se opune măcelului împotriva evreilor și deportarea acestora”[15]. „Toți suntem oameni fiți siguri că aceste timpuri vor trece”. Nu a încetat a protesta împotriva conducerii comuniste, ce căuta aducerea Bisericii sub ascultarea lor. Lupta episcopului și strădania acestuia privind păstrarea credinței stramoșești și a unității teritoriale a găsit ecou în rândul soldaților, preoților, a credincioșilor pe care i-a păstorit în cele trei eparhii, simbolic reprezentând unitatea de credință și neam, alcătuită de cele trei provinci unite.              

Episcopul Grigorie a dat dovadă în multe situaţii de o verticalitate exemplară și în relaţia cu statul, fără să accepte compromisuri. Când era episcop la Argeş, într-o zonă controlată politic de Armand Călinescu, unul dintre politicienii de casă ai regelui Carol al II-lea, episcopul Grigorie Leu afirma cu regret: „În loc ca statele să apeleze la ajutorul Bisericii care dă lumii pacea şi adevărata lumină, fiindcă formează sufletele pentru viaţa eternă, dimpotrivă, Biserica se milogeşte pentru traiul gospodăresc al slujitorilor ei”. Aşa afirma atunci, aşa a rămas prin atitudine în vremea guvernării legionare şi antonesciene, aşa s-a manifestat la începutul regimului comunist şi de aceea a avut de suferit, la care se adaugă și fuga fiului său Vasile în străinătate.

Devine un episcop incomod pentru regimul comunist, fiind aspru pedepsit, ce prin decizia ministrului Cultelor nr.4594/1949, publicată în Monitorul Oficial nr.46/24 februarie 1949, a fost desfințată Episcopia Hușilor, iar titularul ei pus în retragere. A refuzat cu demnitate orice fel de onoruri și a avut aceeași atitudine în cazul desființării Episcopiei Hușilor. Face un ultim drum la București, pentru a discuta între „altele” și cu Petru Groza despre această decizie umilitoare și nedreaptă. La întoacere suferă o hemoragie puternică bănuindu-se a fi de la o cafea otrăvită, trecând la cele veșnice la data de 1 martie 1949, fiind îmormântat lângă Catredala Episcopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși”[16]. E de menționat remarca privitoare la vlădica de la Huși făcută de Preafericitul Teoctist:

„În soborul ierarhilor Bisericii noastre strămoșești se găsește și chipul de vrednic prelat al episcopului Grigorie Leu, cel care a avut parte de un sfârșit atât de dureros”. 

A lăsat un semn, o urmă peste tot pe unde a trecut, iar faptele sale vor rodi, viața și activitatea sa înscriindu-se la loc de cinste în capitolul „Ierarhi și martiri ai neamului românesc”[17].

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și Parchetul Militar au desfășurat, în zilele de 25-26 septembrie 2018, o acțiune de investigații arheologice în municipiul Huși, judeţul Vaslui. Obiectivul acțiunii a constat în deshumarea rămășițelor pământești ale Episcopului de Huși, Grigorie Leu, pentru stabilirea cauzelor reale ale trecerii sale la cele veșnice la 1 martie 1949[18].

Cu ocazia deshumării Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor, menționa: „L-am numit «miracolul conștiin­ței Episcopiei Hușilor». Nu este greu să ne dăm seama, dacă ne aplecăm asupra biografiei sale, că a fost un om de o verticalitate, de o fibră morală și de o capacitate de mărturisire a credinței cum numai martirii o aveau. Episcopul Grigorie Leu, într-un context foarte dificil, a rămas până la sfârșitul vieții sale un mare mărturisitor, chiar cu prețul vieții. Când stăm în preajma unui mărturisitor, primim și noi ceva din duhul lui”[19]. Mărturisirea sa rămâne ca un punct de referință în conștiința noastră și în istoria bisericească recentă.

(Pr. Petru IOAN)

[1] Arhivele Sfântului Sinod, Dosar 1/2, 1940, p. 1 și Dosar ½, 1942, p. 3.

[2] Arhivele Naționale Vaslui, Fond Mălușteni-Țuțcani, Vol.I, p. 23.

[3] Pr. Dr. Nicolae Hurjui, „Episcopul Martir Grigorie Leu”, în: Cronica Episcopiei Hușilor, Vol.V, 1999, p. 410.

[4] Pr. Eugen Drăgoi, Ierarhi și preoți de seamă la Dunărea de Jos 1896-1898, Galați, 1990, p.123.

[5] Pr. Grigore N. Popescu, Preoțimea română și reîntregirea neamului, Vol. I și II Tipografia Vremea, p. 133, (Vezi și Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. univ. dr. Gavriil Preda, „JERTFA PREOŢILOR MOBILIZAŢI ÎN RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI 1916–1919).

[6] Gheorghe Nicolescu, Preoți luptători pentru făurirea României Mari 1916-1919, Edit. Europa Nova, Bucuresti, 2000, p. 33, (Vezi și Pr. Ioan Petru, „Jertfa preoților și ierarhilor din Primul Război Mondial pentru Marea Unire”, în: Ziarul Lumina, Ed. Moldova, din 9 feb. 2018).

[7] Pr. Dr. Dorin Stănescu, „Jurnalele preoților români în vremea Marelui Răzoi’’, în: Ziarul Lumina, 12 noiembrie 2017.

[8] Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. univ. dr. Gavriil Preda, „JERTFA PREOŢILOR MOBILIZAŢI ÎN RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916–1919)”.

[9] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol.III, p. 234.

[10] Arhiva Națională Iași, Fondul Mitropoliei, p. 33.

[11] Confirmat prin decret regal nr.1143, din 14.05.1936.

[12] Pr. Dr. Nicolae Hurjui, Omul și fapta – Episcopul Grigorie Leu, Episcopia Hușilor, 2000, p. 87.

[13] Idem, p. 115.

[14] Idem, p. 147.

[15] Ibidem.

[16] Pr. Dr. Nicolae Hurjui, „Episcopul Martir Grigorie Leu”, în: Cronica Episcopiei Hușilor, Vol.V, 1999, p. 410, (Vezi și Constantin Florica, „Episcopul Martir Grigore Leu”, op.cit., p. 409-412).
Arhiva Episcopiei Hușilor. Dosar. 2/1941.

[17] Arhiva Episcopiei Hușilor, Dosar 2/1941.

[18] I. Bușagă, „Investigație despre moartea Episcopului Grigorie Leu”, în: Ziarul Lumina, 3 octombrie 2018.

[19] Ibidem.