Apariția tiparului în Țara Românească, la începutul secolului al XVI-lea, reprezintă un important act de cultură și civilizație și indică nivelul la care a ajuns dezvoltarea culturii românești în acea perioadă. În ceea ce privește tipăritura cu caractere chirilice, tiparnița lui Macarie (1508) ocupă locul al treilea în ordine cronologică, înaintea tiparnițelor de la Veneția (1512) și Praga (1519)[1]. 

Perioada dintre 1700-1750 se caracterizează, atât pentru țările române, cât și pentru cele din Asia Mică, printr-o apăsătoare stăpânire din partea Imperiului Otoman, iar această situație a dus la apropierea acestor popoare între ele, făcându-le solidare în lupta pentru păstrarea limbii, naționalității și credinței. În acest context, deoarece popoarele din Asia Mică erau lipsite de mijloace materiale și logistice pentru susținerea acestei lupte de eliberare prin intermediul culturii, ortodocșii din Orient au apelat la ajutorul țărilor române, care prin reprezentanții lor politici și religioși nu au întârziat să își arate disponibilitatea.

În  perioada de după urcarea pe tron a lui Constatin Brâncoveanu, domn cu preocupări culturale alese, tot mai multe tipărituri românești, grecești sau bilngve au început sa iasă de sub presele tiparnițelor deschise de domnitor, unele dintre ele fiind destinate sa ajungă la mănăstirile din Muntele Athos, iar altele chiar la Ierusalim, Alexandria sau Sinai. Era împlinită dorința lui Brâncoveanu, pe care o cuprindea în cuvinte Mitropolitul Teodosie al Țării Românești, la 1700, în prefața Triodului: „Nu ne vom mai împrumuta dară de acum înainte de unele ca aceste, ca mai înainte de la alții, că și noi ca ale noastre le vom ave, și altora cui va trebui de aceste, cu osârdie vom împărți”[2]. Această atmosferă binevoitoare l-a făcut pe Atanasie Dabbas, fost patriarh al Antiohiei, ca la sfârșitul anului 1700 să ajungă la București, la curtea lui Brâncoveanu după cum însuși mărturisește în prefața Liturghierului în limba arabă, din 1701: „am plecat de la Antiohia la Constantinopol și de acolo în renumita cetate a Ungrovlahiei, după auzirea virtuților eroice și a izbânzilor geniale”[3] mânat fiind de lipsa cărților de slujbă în limba arabă, „pentru că erau manuscrise și de aceea cu greu se găseau și cu anevoie se dobândeau, fiind scumpe și mai cu seamă din cauza lipsei de bani”[4]. Argumentele ierarhului Atanasie au convins pe Brâncoveanu să îl însărcineze pe Antim Ivireanul, căruia i-a dat „cu abundeță cele de cheltuială ca să sape cu îngrijire literele arabice și făcând nouă halcografie arabică, să tipărească serviciul Sfintei Liturghii în amândoua limbile: elenă și arabică”[5].

Ajutat de Atanasie, Antim Ivireanul a sculptat litere și a fabricat matrițe pe care le-a folosit pentru a imprima, în tiparnița de la Snagov, Liturghierul, în limbile greacă și arabă, în anul 1701, căruia i-a urmat, în 1702, în tipografia domnească de la București, Ceaslovul.

Liturghierul greco-arab, tipărit în 1701 la București, vorbește despre această colaborare: „Trei Sfinte Liturghii, cu diferite rugăciuni trebuincioase pentru slujba ortodoxă, tipărite acum pentru întâia oară, după cererea și cu îngrijirea pre sfântului părinte Kyr Atanasie, fost patriarh al Antiohiei, cu cheltuiala domnului Ungrovlahiei Domnul Ioan Constantin Basarab Voievod, Teodosie fiind arhiepiscop al acestei țări. În mânăstirea Sfintei Maici a Domnului, numită Snagov, în anul de la Hristos 1701, cu îngrijirea călugărului Antim”[6]. Această carte are 14 foi nenumerotate și 253 de foi numerotate de la dreapta spre stânga, este tiparită în culorile roșu și negru, pe doua coloane, cu textul grecesc în stânga și cel arab în dreapta, fiind împodobită cu numeroase ilustrații. Pe verso paginii de titlu se află stema Țării Românești care este urmată de două prefețe: una adresată lui Constantin Brâncoveanu și a doua preoților arabi cărora le este destinată cartea. 

A doua carte pentru arabi tipărită la București este Ceaslovul, care cuprinde 11 foi nenumerotate si 728 de foi numerotate, având imprimată, ca și Liturghierul din 1701, stema Țării Românești și doua prefețe, una adresată domnitorului și a doua preoților arabi.

După acest episod, Atanasie primește în dar de la Constantin Brâncoveanu întregul set de litere arabe și toate ustensilele necesare tipăririi de cărți, pe care le instalează la Alep, în Siria, unde, între anii 1706 și 1711 tipărește încă 11 cărți[7]. Prima dintre aceste cărți, Psaltirea, din 1706 are imprimată la început stema lui Brâncoveanu indentică cu cea din Liturghierul și Ceaslovul tipărite la București, iar în prefață Atanasie își exprimă recunoștința pentru ajutorul generos pe care l-a primit de la domnul român în ceea ce privește realizarea primelor caractere utilizate la Alep, ceea ce întărește afirmația că tipografia din Alep își are originea în tipografia de la București, îngrijită de Antim Ivireanul. Cărțile tipărite la Alep, de către Atanasie sunt: Psaltire (1706), Evanghelie (1706), Mărgăritare alese (1707), care cuprinde omilii ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Cartea Profeților (1708)  Evanghelie (1708), Apostol (1708), Penticostar (17011), 66 de omilii ale Patriarhului Atanasie al II-lea al Ierusalimului (1711), Omilii la Paști ale Sfântului Ioan Gură de Aur (1711), Octoih (1711) și o Mărturisire de credință compusă de Atanasie Dabbas (1711)[8].

Considerăm că cele mentionate mai sus sunt deosebit de imporatante în ceea ce privește legatura noastră cu creștinii din Orient în trecut și reflectă impactul benefic pe care l-au avut țările române pentru păstrarea credinței ortodoxe la popoarele aflate sub stăpânire otomană, dar și o bază pentru întărirea relațiilor actuale.

(pr. Anăstăsoae George – parohia Scobâlțeni, Protopopiatul Iași 3)