Se poate întâmpla, în anumite împrejurări extraordinare, ca Dumnezeu să ni se manifeste nouă, sau ca noi să ajungem până la El: lucrurile ne sunt revelate brusc cu o profunzime nebănuită până atunci; am descoperit deodată în noi înşine izvorul rugăciunii, punctul de unde ea poate ţâşni; într-un astfel de moment, problema rugăciunii nu se pune. Când avem sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, stăm în faţa Lui, Îl slăvim şi Îi vorbim.

Aşadar, din capul locului, ni se înfăţişează o problemă foarte importantă: situaţia tuturor acelora pentru care Dumnezeu pare absent. Se înţelege de la sine că nu vorbesc aici despre o absenţă reală – Dumnezeu nu e niciodată cu adevărat absent – ci despre sentimentul pe care-l avem cu privire la absenţa lui Dumnezeu. Ne aflăm în prezenţa Domnului, înălţăm o chemare spre un cer pustiu de unde nu ne vine nici un răspuns. Ne îndreptăm în toate direcţiile şi Dumnezeu nu este nicăieri. Ce trebuie să gândim despre o astfel de situaţie?

Mai întâi de toate, este un fapt capital să ne reamintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie, o relaţie intimă şi că această relaţie n-ar putea fi impusă nici nouă, nici lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu poate să ne dea sentimentul prezenţei Sale, sau să ne lase cu acela al absenţei Sale, face parte din această relaţie vie şi reală. Dacă am putea să-L convocăm pe Dumnezeu în chip automat, să-L somăm să se prezinte în faţa noastră, numai pentru că noi am ales această oră de întâlnire, n-ar mai fi nici relaţie, nici întâlnire.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 19-20)