Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene? Există însă şi o acceptare bună, şi anume acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se poartă din motive de el ştiute. Are „dreptul” să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 89)