Cunosc mii de suflete în lume – în întreaga lume, vreau să spun – care se nevoiesc în rugăciune cu rezultate minunate. Rugăciunea îi întărește în lupta lor duhovnicească, îi luminează lăuntric și mărturisesc aceasta total și sincer.

Strâmtorați de gândurile și ispitele pe care demonii le stârnesc împotriva celor ce spun rugăciunea, ei aleargă cu dorire la preacuratele Taine. Apoi, aleargă înapoi la lupta cu gândurile și patimile și apoi, iar la Sfintele Taine – ei nemaiputând trăi fără rugăciune.

Rugăciunea este respirație. Când omul respiră înseamnă că trăiește și aceasta îl însoțește pe tot parcursul vieții. Oricine începe să spună rugăciunea, începe să-și îndrepte întreaga sa viață, avându-l pe părintele său duhovnicesc drept călăuză. Așa precum răsăritul soarelui trezește, luminează și dă viață creației, la fel se întâmplă și atunci când Hristos, Soarele Dreptății, răsare, cu ajutorul rugăciunii, în mintea și inima omului, dându-i acestuia viața cea adevărată și trezindu-l spre a face lucrările luminii și ale zilei celei neînserate...

Aceasta înseamnă rugăciunea: permanentă pocăință, neîncetată chemare a milei divine. Lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care dă rugăciune celui ce se roagă (I Regi 2, 9), fie slava, cinstea și recunoștința în vecii vecilor. Amin.

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 334)